Te duci la facultatea de drept şi, de la primul curs, ţi se spune că legea este o chestie care e obligatorie. De altfel, dacă mai interesează pe cineva, scrie asta în art. 1 din Constituţie. Pare normal pentru oricine, expresia părând a fi un sofism.

Nu e, din păcate. Pe criterii care îmi scapă cu desăvârşire cel puţin o parte din magistraţii noştri au ajuns la concluzia că o parte dintre legi sunt facultative, nu obligatorii. Aleg la întâmplare câteva exemple, fiind prea multe pentru a le menţiona pe toate.

Unele dintre cele mai dese întâlnite norme cu caracter facultativ sunt cele care impun termene în sarcina magistraţilor. S-a ajuns la concluzia că bună parte dintre ele sunt de recomandare, de parcă legea stabileşte recomandări, nu obligaţii. Ca să punctez discuţia: propunerea de arestarea preventivă se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile anterior expirării duratei arestării preventive, recursul împotriva unei soluţii ce vizează arestarea se judecă în termen de 3 zile, recursul împotriva unei încheieri de prelungire a arestului preventiv se soluţionează anterior expirării duratei arestării anterioare etc. Cel puţin jumate din curţile de apel din ţară sunt perfect convinse că astfel de norme juridice nu le creează obligaţii, ci le fac recomandări. Există şi o explicaţie oficială: legea nu prevede sancţiuni în caz de nerespectare a unor astfel de termene. Vin şi eu şi mă întreb: serios? Da’ constatarea nulităţii unor acte pentru tardivitate nu este o sancţiune? Mă întreb asta pentru că dacă inculpatul îndrăzneşte să formuleze vreo cerere după termenul stabilit prin lege, se găsesc sancţiuni chiar dacă legea nu le menţionează expres. Un studiu atent al normelor procesuale cu privire la apel, ca să iau un exemplu, nu decelează nicio normă care să precizeze expres nulitatea apelului tardiv, dar asta nu înseamnă că instanţele au ajuns la concluzia că termenul de apel ar fi de recomandare. Eu nu pot pricepe sub nicio formă de ce ridicarea unei excepţii de nulitate relativă după termenul legal este inadmisibilă, iar formularea unei propuneri de arestare preventivă după termenul legal este admisibilă.
Nu vreau să mă apuc să dau exemple de instanţe care au judecat recursuri contra unor încheieri de prelungire a arestării preventive mult după expirarea duratei arestului anterior, pentru că nu este scopul acestui text, dar continui să mă întreb de ce o mai fi scris legiuitorul un termen în lege, dacă oricum e facultativ. Chiar să considerăm că, din loc în loc, legiuitorul nostru e medic sau consutant? Că numa’ ăştia fac recomandări…

Mai dau un exemplu. Mai nou, la parchete s-a creat o modă. Juma’ de urmărire penală se face sub forma actelor premergătoare. E destul de comod, nu te deranjează nimeni, nu trebuie să înştiinţezi suspectul ori apărătorii lui, poţi să iei declaraţii fără să te bruieze vreun avocat înfipt în scaunul de lângă tine, nu ai niciun text de lege care să te chinuie. Aşa cum spuneam, e mai comod. Dacă nu vrei să-l arestezi pe om, începi urmărirea penală după ce ai terminat-o, mai ales de când s-a ajuns la concluzia că şi interceptări se pot face în această fază (era să spun a procesului penal, dar e în afara procesului penal).
Bun, trecem peste asta. Avem totuşi un text în cod, la art. 224, care ne spune că actele premergătoare pot fi folosite ca probe dacă sunt consemnate într-un proces verbal. Acum vreo lună am văzut un astfel de proces verbal într-un dosar şi am luat şoc. Nu mai văzusem până atunci. Invocasem anterior de câteva ori, în mai multe dosare, nulitatea unor probe administrate anterior începerii urmăririi penale, dar care nu erau consemnate în niciun proces verbal. Instanţele sesizate cu aşa ceva au explicat frumos că art. 224 nu e obligatoriu, pentru că include cuvântul “poate”, deci are caracter facultativ. Mă tot întreb de atunci de oare l-or mai fi pus în cod dacă nu e obligatoriu. Numa’ ca să le atragă atenţia procurorilor că, dacă au chef şi se plictisesc, pot să scrie şi un proces-verbal din ăla?

Exemple mai sunt cu ghiotura. De aceea, punându-le cap la cap, am ajuns la concluzia că normele de drept public sunt de două feluri: unele obligatorii, altele facultative. În cea de-a doua categorie se regăsesc în principal cele care impun obligaţii în sarcina organelor judiciare. Mă gândesc ca, de la anul, să îmi încep cursul de constituţional cu această nouă clasificare, măcar să nu ia copiii şocuri când se vor trezi în practică. Bine, asta înseamnă că trebuie să le precizez de la bun început că în categoria legilor facultative se regăseşte şi art. 1 din Constituţie. De unde rezultă logic că, în mod facultativ, în România respectarea legii este obligatorie. Pe ăia pe care îi văd la curs că nu înţeleg formula o să îi îndrum spre alte profesii decât magistratura. Celor cărora o să li se pare perfect logic, se pot integra perfect în sistem.

PS. Aş vrea să nu fiu acuzat de faptul că nu aş ştii că există într-adevăr şi norme de recomandare ori facultative. Totuşi, ele apar în dreptul privat în care contractul este legea părţilor, iar nu în dreptul public.