A treia roată

Written by

in

Acu ceva vreme eram pe hol la o instanţă, aşteptând să se reia o şedinţă, când o picat pe telefoane ştirea că CCR o zis că reducerea pensiilor magistraţilor e ok. Holul ăla, plin de oameni cu procese, o explodat de bucurie. Nu de aia discretă, ci de aia cu „bravo, le-o dat-o”, cu zâmbete largi şi cu satisfacţia omului care simte că, în sfârşit, s-o făcut dreptate cu ăia care îl ţin de doi ani în amânări de pronunţare. Singurii cu mutre mai încurcate erau vreo doi avocaţi, care pricepeau cumva ce înseamnă asta în plan mai larg. Dar şi ăia, dacă erau sinceri, simţeau un mic fior de payback pentru fiecare şedinţă în care or fost umiliţi de vreun zmeu în robă.

Scriu asta de la început ca să nu creadă careva că textul de mai jos vine din dragoste pentru magistraţi sau că şi-or pus ăştia vreo pilă. Am o dragoste enormă pentru justiţie, mai puţin pentru judecători. Susţin în continuare că independenţa s-o confundat de prea multe ori cu iresponsabilitatea. Susţin că ura faţă de judecători nu vine, în cea mai mare parte, din soluţiile cu care nu eşti de acord sau din faptul că pierdut ceva proces. Vine din citarea pe ora 9 şi luarea cauzei la 13.30 (constant, nu ca eveniment excepţional), din 12 amânări pe un căcat de cerere, din comunicarea aia unidirecţională din ciclul „mi se rupe, eu decid”, din isteriile şi exerciţiile de forţă din sală. Realitatea e că dacă 80% din juzi tratează lumea normal, iar 20% se poartă ca trimişii lu’ sfântu Petru pe pământ, imaginea generală o să fie proastă. Nedrept pentru ăia 80%, dar de înţeles. De cele mai multe ori, sistemul de justiţie a fost cel care fost unul dintre ciocanele de belire, nu de protecţie împotriva unor abuzuri ale statului. Şi nu mă refer aici deloc la dosarele penale, ci la cele non-penale. E foarte greu să îi explici unuia să fie solidar cu sistemul de justiţie, pentru ăsta e singurul care îl poate proteja pe el împotriva unui stat care vrea să te fută, cât timp protecţia aia e complet inexistentă.

Dar ce se petrece de doi-trei ani încoace nu este despre asta şi nici despre păcatele sistemului de justiţie sau a unora dintre judecători. E despre altceva. Toată discuţia din ultimii ani o fost redusă la pensii. Şi asta o fost o capcană în care judecătorii or căzut prea uşor. Cât timp atenţia tuturor o fost capturată de cifre, de tabele de calcul şi de grafice cu vârste de pensionare din Belgia, s-a pierdut din vedere fix esenţa. Iar esenţa nu e cuantumul pensiei lu’ unu care a stat 25 de ani la o instanţă.

Pensia la 50 şi ceva de ani o fost o anomalie. O fost muniţie gratis pentru orice campanie de presă şi i-o vulnerabilizat masiv pe magistraţi în faţa opiniei publice. Numa’ că treaba aia o fost tranşată rezonabil acum trei ani. Faptul că azi subiectul e redeschis, cu o agresivitate şi mai mare, îmi spune că miza reală nu o fost niciodată sustenabilitatea casei de pensii.

Acu, peste discuţia despre pensii, o venit proiectul noii legi a salarizării unitare. Şi aici se vede mai clar ce se urmăreşte. Ideea de fond e simplă: băgăm magistratul în aceeaşi grilă cu tot bugetarul, cu valoare de referinţă, coeficient şi un spor stabilit de cine vrea muşchii lui, fără garanţii serioase contra arbitrariului. Îngheţăm, „aliniem”, „corectăm discrepanţele”. Pe scurt, judecătorul ajunge să fie plătit ca un funcţionar de la un minister oarecare, după o grilă pe care i-o umflă sau i-o dezumflă executivul după cum îi convine şi după cât de cuminte o fost.

Nu întâmplător, dintre toţi, fix oamenii din sistem or sesizat că asta e problema, nu cifra de pe ultimul fluturaş. Includerea magistratului în grila unică pentru bugetari nu e o chestiune contabilă. E o coborâre. Îl iei pe judecător de pe soclul lui constituţional şi îl bagi în arena negocierilor sindicale, unde forţa argumentului juridic e strivită de pragmatismul politic şi de majoritatea de moment.

Unii or să spună: bre, da’ ce-mi pasă mie pe cine şi cum plătesc ăştia? Tot un drac, judecătorul tot judecă, fie că ia salariu mare, fie mic. Ba nu e tot un drac.

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu de castă al judecătorului. Am mai scris asta şi o repet, că pare că tot nu pricepem. Independenţa aia e un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui bou din ţara asta care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât sau pur şi simplu om care s-o pus de-a curmezişul intereselor statului. Judecătorul, cât timp poartă roba, nu are dreptul la o justiţie independentă, are obligaţia să fie el ăla independent. Independenţa e dreptul fraierului din faţa lui.

Or, un judecător a cărui pâine atârnă, an de an, de puterea pe care o judecă a încetat de mult să mai fie independent, chiar dacă încă poartă roba. Nu trebuie să-l şi sune cineva să-i spună cum să dea soluţia. E suficient să ştie că, dacă supără pe cine nu trebuie, anul viitor i se „recalibrează” grila, i se „revizuieşte” sporul, i se mai taie o felie din pensie peste noapte. Frica funcţionează. Iar prima victimă a fricii ăleia nu e judecătorul. Sunt eu şi orice alt bou din ţară, pe care nu-l mai apără nimeni de stat, pentru că ăla care ar trebui să-l apere stă cu ochii pe fluturaşul lui şi pe ce mai zice guvernul mâine.

Statul român are nişte obligaţii constituţionale care nu sunt opţionale. Una dintre ele e echilibrul puterilor. Şi echilibrul ăsta nu e o stare de lenevie, în care fiecare stă în banca lui. E o obligaţie activă de a nu lăsa o putere să o sufoce pe alta. Predictibilitatea şi stabilitatea statutului fac parte din asta, nu sunt moft. Regulile jocului nu se schimbă în timpul partidei, mai ales când ăla care le schimbă e şi jucător, şi arbitru, şi proprietar de stadion.

În meciul deceniului dintre puterile statului, ce vedem acuma nu e o ceartă punctuală pe bani. Executivul şi legislativul joacă în acelaşi tricou, în acelaşi bloc compact, şi împing în aceeaşi direcţie: să scoată din teren a treia echipă. Pensiile o fost prima repriză. Salariile sunt a doua. Iar la pauză nu se discută despre cât costă justiţia, ci despre dacă justiţia mai are voie să fie o putere sau devine un departament.

Pentru că asta se încearcă, dacă punem cap la cap toate piesele. Nu o reformă a pensiilor şi nu o aliniere salarială. Ci transformarea puterii a treia într-o anexă administrativă. Un fel de ANAF cu robă. O direcţie în subordinea de facto a guvernului, cu oameni plătiţi pe grilă, evaluaţi de sus, ţinuţi în frică prin buget şi cuminţiţi prin imprevizibilitate. Constituţional, mai scrie acolo că sunt trei puteri. În fapt, se lucrează intens la varianta cu două puteri şi un ghişeu.

Şi ca să meargă treaba, s-o turnat doi ani de discurs populist peste o frustrare reală care era oricum acolo. „Pensii nesimţite”, „caste”, „privilegiaţi”. Repetat obsesiv, până când oricine din ţara asta ştie că magistraţii sunt o castă. Discursul ăsta o prins fix pentru că frustrarea era reală. Băgaţi acelaşi discurs despre pensiile militarilor, ale poliţiştilor sau ale securiştilor care ies la 50 de ani şi care sunt de zece ori mai mulţi, şi n-o să prindă, că acolo nu e nimeni supărat. La judecători o prins, pentru că terenul era pregătit. Faptul că terenul ăla a fost arat de judecători prin ani de aroganţe e irelevant.

Poate unii dintre ei merită ceea ce păţesc acum, o fi de discutat. Unii sigur nu merită. Ceea ce e sigur este că noi, restul nu merităm o justiţie în genunchi. O justiţie cu defecte se poate repara. Poţi să schimbi rolul CSM-ului, aşa cum zicea şi doamna Chiş. Poţi să-i scoţi pe ăia 20% care fac de râs roba. Poţi să tai din amânări, din detaşări, din aroganţă. Poţi să faci educaţie juridică, să nu mai credem toţi ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi că, dacă nu-l condamnă, judecătorul l-o „scăpat”. Astea toate se pot discuta şi se pot face. Sunt sănătoase, chiar.

Ce nu se mai repară uşor e o justiţie care a încetat să mai fie o putere. Pentru că, în ziua în care a treia putere devine un ghişeu al guvernului, nu mai există nimeni între tine şi stat. În ziua aia, când statul vrea să-ţi ia casa, copilul, libertatea sau dreptatea, te duci în faţa unui funcţionar care se gândeşte, înainte să semneze, ce-o să zică şefii lui de la Victoriei despre grila lui de anul viitor. Aia nu mai e o instanţă. E o vamă. Defectele justiţiei trebuie corectate cu justiţia rămasă la locul ei în arhitectura constituţională, nu prin închiderea prăvăliei. Nu repari o casă dărâmând zidul de rezistenţă pentru că are el o fisură. Or, exact asta se face acum: sub pretextul că peretele e crăpat (şi e crăpat pe alocuri), se umblă la structura de rezistenţă a statului de drept.

Zic unii că toate astea sunt „reformă”, că aşa curăţăm sistemul. E un discurs seducător, pentru că, da, sistemul are nevoie de curăţenie. Numa’ că, atunci când „reforma” înseamnă să readucem justiţia sub controlul de fapt al executivului, ăia nu mai sunt reformişti. Sunt conservatori, tati. Vor înapoi la cum o fost. Iar „cum o fost” nu e o ţară de basm. „Cum o fost” era atunci când se ascultau preventiv judecătorii cu zecile, când unii mergeau la servicii să-şi facă studii de securitate, când candidaţi erau acuzaţi penal cât să piardă alegerile şi apoi achitaţi în linişte, fără ca cineva să răspundă vreodată la vreo întrebare.

Aia e cealaltă variantă pe care ţi-o vinde restauraţia asta agresivă. Nu o justiţie mai bună. O justiţie ascultătoare. Şi între o justiţie cu defecte şi o justiţie ascultătoare, eu o aleg, fără ezitare, pe prima. Defectele le pot critica, le pot da în judecată, pot scrie despre ele, pot pierde procese şi mă pot enerva pe blog. Cu o justiţie ascultătoare nu mai am ce discuta, pentru că nu mai am cu cine.

Nu spun că justiţia e bine cum e. Nu spun că nu sunt judecători care n-ar trebui să fie acolo. Nu spun că nu e nimic de corectat, din contră, e foarte mult. Spun doar atât: ceea ce se petrece acum, pensiile plus legea asta de salarizare luate împreună, nu e o corecţie a defectelor. E o tentativă, după mine destul de limpede, de a muta România de la trei puteri la două, transformând a treia într-un fel de ANAF sau de vamă în subordinea de facto a guvernului. Iar asta e mult mai periculos decât o justiţie cu defecte. Defectele le-am dus cumva în spate până acum şi le-am mai dus. O justiţie care nu mai e o putere o ducem mult mai greu, pentru că, în ziua în care nu mai e, ne trezim noi, restu’, fix ăia care azi exultam pe holurile instanţelor că „le-or dat-o”, singuri în faţa statului. Şi atunci n-o să mai aibă cine să ne dea nouă dreptate, oricât de tare am bate cu pumnul în masă.

Ştiu că textul ăsta n-o să-l dea Recorder pe primetime şi nici n-o să mă pună zeu’ Ţuc pe algoritmi. Şi mai ştiu că imensa parte a celor care îl citesc tot or să zică „bine le face nesimţiţilor”. Pricep. Numa’ respiraţi de două ori înainte. Holul ăla pe care eram, cu toţi oamenii bucuroşi, e fix holul pe care o să stăm tot noi, peste câţiva ani, când o să avem nevoie ca cineva să ne apere de stat şi n-o să mai fie nimeni acolo, în afară de un funcţionar cu grilă, care se uită la noi de după ghişeu.

Comments

Leave a Reply