Apărută între instituţiile statului ca Parchet Naţional, Direcţia Naţională Antricorupţie este fără îndoială una dintre vedetele media ale României. Nu există jurnal de ştiri ori număr de ziar în care să nu ni se prezinte activitatea necruţătorilor luptători împotriva corupţiei. Rapoartele UE îi laudă activitatea, omul de de stradă cere intervenţia DNA-ului împotriva oricui, iar toată lumea tinde spre unanimitate în aprecierea înfiinţării acestei instituţii.
Eu nu sunt chiar atât de încântat de activitatea DNA-ului din cel puţin motive şi cred că o astfel de instituţie suferă de o asemenea lipsă de legitimitate încât ar trebui urgent desfiinţată, pentru a reabilita statul de drept în România.
1. În primul rând, lipsa de legitimitate a DNA derivă din procedura neconstituţională care a stat la baza înfiinţării sale. Fostul PNA a fost capsat de către Curtea Constituţională pe motiv că nu se pot înfiinţa parchete în afara PICCJ. La ceva vreme, Guvernul se trezeşte din somn şi emite OUG 134/2005 prin care aplică principiul aceeaşi Mărie cu altă pălărie şi transformă Parchetul între Direcţie din cadrul PICCJ. Această ordonanţă este depusă la Camera Deputaţilor în vederea aprobării sale, care se realizează prin Legea 54/2006. Vizând domeniul parchetelor şi al justiţie legea trebuia să fie organică. Aşa cum o precizează expres art. 76 din Constituţie, legea trebuia adoptată cu votul majorităţii membrilor ambelor camere ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor are 317 membri, astfel încât pentru adoptarea legii în discuţie trebuiau 159 de voturi. În realitate, au fost numai 134. Cum a fost posibil? Păi, nu foarte greu.
Şedinţa din data de 27 februarie 2006 a început la ora 12, în prezenţa a 242 deputaţi. Legea în discuţie a fost votată la ora 17.49, moment până la care o parte din deputaţi şi-au găsit altceva mai bun de făcut. La momentul votului, preşedintele de şedinţă a cerut tuturor să îşi introducă cartele în cititoare pentru a se verifica prezenţa. Rezultatul: 135 deputaţi nu l-a pus în dificultate pe preşedintele de şedinţă. Fără să clipească a anunţat că sistemul este stricat şi, în consecinţă, se va vota prin ridicarea mâinii, şi nu electronic. A constatat că un deputat se abţine, iar restul sunt de acord finalizând procedura cu emfază: “Cu o abţinere şi marea majoritate a voturilor celor prezenţi, se adoptă prezenta lege”. Sigur, fără a preciza numărul celor care formează această majoritate covârşitoare.
M-am uitat pe filmul şedinţei şi i-am numărat pe cei prezenţi de pe film. Sunt, într-adevăr, vreo 130-140 de persoane în sală. Nu mă apuc să indic că după Regulamentul Camerei defecţiunea sistemului electronic nu se constată din ochi, că decizia de a se vota prin ridicarea mâine se ia de către plen, că oricum trebuiau numărate mâinile ridicate, pentru că nu are sens. Mă întreb însă de ce nu e putea asigura totuşi un număr constituţional de voturi, dacă oricum legea era pe placul întregii clase politice. Iată şi poza de pe film cu numărul celor prezenţi.
La un moment dat, a fost sesizată şi Curtea Constituţională cu această problemă printr-o excepţie de neconstituţionalitate. Nu că m-aş fi aşteptat ca magistraţii de acolo să aibă curajul să desfiinţeze DNA-ul, dar motivarea respingerii a fost senzaţională. S-a afirmat că instanţa constituţională nu are competenţa să verifice şi să sancţioneze nerespectarea regulamentelor Parlamentului, ci numai a Constituţiei. De parcă numărul de voturi necesar pentru adoptarea unei legi e scris în regulament, nu în Constituţie…
În fine, fără a mai insista, cred căe e evident că legea care aprobă ordonanţa de urgenţă de înfiinţare a DNA-ului este paralelă cu legea noastră fundamentală. Celelalte motive pentru care în nelegitimitatea acestei instituţii, în postări ulterioare.