Author Archives: Radu Chirita

Viva la prescription!

M-am abţinut să scriu despre subiectul la modă pe lumea juridică din zilele astea, ăla cu deciziile şi prescripţia, că am nişte frustrări legate de subiect. M-o ţinut până azi, când nu am mai rezistat şi m-am pus să scriu la oră de seară. Poziţia Ministerului Public care circulă pe net mi-o mutat ceva neuroni din partea stângă a creierului (parcă asta e aia cu raţiunea) în partea dreaptă (aia cu emoţii), unde s-o transformat în nervi. Nervii or învins raţiunea care îmi spunea să nu scriu că oricum nu interesează pe nimeni şi numa pierd timpul, aşa că o ieşit textul de mai jos. Incoerent, că strâng nervi pe subiectul ăsta din 2018 şi nu am timp să îi vărs aici pe toţi. O să îi bag numa’ pe ăia importanţi, într-o manieră incoerentă. Pun ceva subtitluri ca să nu sar de la una la alta chiar aşa brusc, să se deruteze procurorii înainte să mă înjure pe grupurile lor. Scuzaţ greşelile de scris, dar e târziu şi mi-e somn.

Problema.

Pentru cine nu ştie despre ce e vorba, iată povestea pe scurt. Pentru cine nu ştie ce e prescripţia, întreruperea ei sau prescripţia specială, nu e un text pentru ei, chiar dacă lucrează la „justiţie” pe Facebook.

În 2014, în cadrul revoluţiei permanente (mă rog, pe limbaj nou se numeşte reformă) a dreptului român, intră în vigoare un nou cod penal. Între alte modificări, unele bune şi unele tâmpite, se modifică cauzele de întrerupere a prescripţiei. Înainte, prescripţia era întreruptă dacă organele făceau vreun act care trebuia comunicat infractorului. În codul nou, asta cu comunicarea o dispărut în ceaţa reformei. Orice act făcut de organele de justiţie întrerupea prescripţia. Termenele de prescripţie se lungesc. Prescripţia specială se lungeşte şi ea. Gen, pentru o spagă pe codul vechi prescripţia specială era de 10 ani jumate (mai mult decât rezonabil, după mine) pe codul nou este de 16 ani. Pentru un abuz în serviciu cât de cât doăjedăani. Cam mult, dar statul român s-a angajat să nu scape infractorii şi să îi întrebe pe martori ce au văzut ei acum 14 ani când erau martori la infractori.

În 2018, vine CCR-ul şi spune că nu e bine. Că nu e firesc şi constituţional să întrerupi prescripţia şi să nu îi spui şi la bou asta, să îşi facă şi el calculele. Din motive pe care doar Sauron le ştie, nu declară neconstituţional tot art. 155 alin. 1 C. pen. care stabilea rahatul ăsta, ci doar sintagma „prin orice act de procedură”. Dacă îl rădeau cu totul, probabil că viaţa nu era atât de interesantă, eu mă uitam acuma la un film, judecătorii nu mai cereau acordul ICCJ să nu aplice legea, iar procurorii mergeau în continuare pe filozofia lui „las că-i bine şi mâine, că doar mai avem până la prescripţie”.

No, aşa s-o născut problema. Dintr-o inepţie a legiuitorului şi o decizie corectă, cu un dispozitiv inept al CCR.

La două inepţii s-a adăugat şi faptul că Guvernul a fost prea ocupat să construiască autostrăzi, spitale regionale şi penitenciare şi, firesc, a lăsat asta mai la urmă. Parlamentul tocmai ce transpunea în dreptul intern directiva cu prezumţia de nevinovăţie şi asta cu prescripţia i-o scăpat. CSM-ul apăra procurorii de atacuri, iar la UNBR erau lupte în noroi (la Techirghiol, două echipe de pensionarii se luptau spre deliciul conducerii). Aşa o durat problema 4 ani.

Rezolvarea temporară a problemei.

No, revenind, după ce o apărut decizia CCR, toţi oamenii cât de cât or ajuns rapid la concluzia că până nu intervine legiuitorul nu mai avem caz general de întrerupere a prescripţiei şi că, oricum, şi dacă legiuitorul se trezeşte din somn, noua reglementare nu poate fi retroactivă. O prima decizie definitivă a unui complet de la Curtea de Apel Cluj, căruia îi adresez pe calea astea sincere aprecieri (nu e la mişto, e pe bune), reia ideea.

Eu am scris o frumoasă cerere pe tema asta, pe care o puteţi citi dacă faceţi click aici. O public ca să mă dau mare că am avut dreptate. Peste ani, CCR a scris exact ce am scris eu acolo. Mă simt cumva ca şi Galilei. Nu m-or ars pe rug, dar m-or ars. De aia scriam la început că am câteva frustrări pe subiectul ăsta. Asta e prima.

În prima cauză fezabilă pe care o am, mă duc cu cererea. Din oficiu, instanţa sesizează ICCJ cu o cerere de HP, să îi întrebe pe boşi dacă am dreptate. Boşii de pe Batiştei or zis că li se rupe „faceţi ce vreţi” şi or respins aia ca inadmisibilă. Curtea de Apel Cluj, căreia îi prezentasem atât de frumos cererea aia care conţinea fix argumentele de azi ale CCR, m-o trimis la coşul de gunoi al cererilor bune, dar inoportune, şi mi-o respins-o. În decizia sa din 2018, CCR spune că să mergem înainte, că înainte era mai bine. Adică că sistemul din vechiul cod penal era ok. No, Curtea de Apel Cluj şi după aia cam toate instanţele or zis în gând „bă, scapă infractorii”. Pe hârtie or scris că decizia CCR e o decizia interpretativă şi, deci, vor aplica pe viitor codul penal vechi, chiar dacă era abrogat. Patru ani soluţia la problemă o fost să aplicăm codul penal vechi şi faptelor comise pe codul nou. E drept că la şcoală am învăţat că nu se poate asta, dar principiile sunt tari ca fularul când e să scape infractorii.

După acest prim succes profesional pe care l-am repurtat, am mai formular aceeaşi cerere în vreo 3-4 dosare, dar deja se formase valul. Mergea de la mal spre larg şi era puternic. Într-un sistem care recrutează pe modelul să nu ieşi în evidenţă şi al cărui punct de sprijin este anonimatul defect, al celui care se ascunde după altul, nu şi-a mai asumat nimeni să iasă din rând, şi mi-or dat jet de fiecare dată.

Never give up, viva la prescription, am schimbat tactica. Am mers pe ideea că dacă CCR or făcut rahatul praf cu dispozitivul ăla, tot ei pot să îl îndrepte. Aşa că am mers la instanţe cu excepţii de neconstituţionalitate ale art. 155 alin. 1 în forma de după decizia 297/2018 a CCR. Ideea o fost simplă, că erau posibile două variante. Sau decizia 297/2018 era decizie de neconstituţionalitate simplă, art. 155 C. pen. dispăruse şi infractorul meu scăpa sau art. 155 C. pen. rămăsese în vigoare fără acea sintagmă care era acum completată din codul vechi, deşi doar legiuitorul poate completa un text legal.

Prim excepţie ridicată la Curtea de Apel Bucureşti mi-e respinsă ca inadmisibilă. Cică nu intră în competenţa CCR să analizeze ce ziceam eu acolo. Fac recurs. La ICCJ mai bag un succes profesional şi spun şi ăia ceva inepţii. Mai bag după aia excepţia în vreo câteva dosare, am succes numa’ pe la instanţe din astea mai de jos care nu sesizează pericolul pentru sistem care se poate petrece dacă problema asta ajunge iar la CCR. Tot ce bag la curţi de apel sau la supremă mi se respinge pe bandă rulantă. Ăia erau suficient de experimentaţi să ştie ce riscă dacă trimit asta la CCR. Asta e a doua mea frustrare. Mi-au respins ăştia peste 10 excepţii identice cu cea admisă acu două săptămâni. Era inadmisibil, ceea ce s-a admis ca fondat. Galileo şi cu mine, confirmaţi în posterioritate.

Câteva din excepţiile ridicate de firma noastră, plus alte câteva ridicate de colegi care or reuşit să convingă cu asta ajung totuşi la CCR în 2019 şi 2020. Stăm şi aşteptăm şi nu se întâmplă nimic, la CCR nu pare să mişte dosarul ăsta. Cei care citesc şi care or prins vremurile în care stăteai la coadă pentru ceva bun, pentru că era zvon „că se bagă” cred că ştiu ce spun acuma. După ore de stat la coadă pentru ceva ce nu părea să mai vină, oricât de bună era perspectiva de a prinde ceva gen portocale sau Bem-Bem, te cărai acasă. No, prin 2021 mă întreabă un coleg dacă în ceva dosar să bage cererea şi excepţia de neconstituţionalitate şi i-am spus că nu are rost, că deja e moartă purceaua în coteţ. Asta e a treia frustrare pe subiectul ăsta. Că deşi eram foarte convins că am dreptate, implacabilul sistemului, privirile şi zâmbetele de superioritate primite de la instanţe când susţineam povestea asta, m-au făcut să o abandonez.

Fiat lux!

Prin primăvară, mi se spune pe surse că se va stabili termen pe excepţiile astea curând. Se stabileşte într-adevăr termen. Ca-n filmele cu proşti, niciuna din excepţii firmei mele nu este pe lista de şedinţe. Nu ştiu de ce nu or băgat toate excepţiile pe acelaşi subiect, cert că măcar câteva or rămas de căruţă, inclusiv toate pe care le aveam. Frustrarea numărul patru. Bun, punem în funcţiune radio şanţ, că reînvie speranţa că cineva ne va spune că avem dreptate, şi întrebăm stânga-dreapta între colegii care aveau excepţii pe acea şedinţă, dacă nu cumva au de gând să nu se prezinte şi sunt dispuşi să ne lase pe noi să susţinem excepţia pro bono. Găsim un coleg care nu vroia să meargă şi ne lasă în locul lui. Merge la cecereu singurul dintre colegii mei de la birou care încă mai credea că este vreo şansă. Pentru că excepţia mai avea un obiect pe lângă asta, nu se reuneşte la dosarul unde sunt conexate celelalte. O susţine magistral, aşa cum face un avocat bun când e convins că are dreptate.

Îi spun colegului că nu are nicio şansă, că nu o să îşi asume nimeni să scape infractorii, chiar dacă juridic problema era clară din 2018. Omu îmi spune că el simte că este o şansă. O pun pe seama tinereţii şi mă uit la el cu superioritatea celui care crede că el şi-o luat-o de mai multe ori, ştie cum merg lucrurile. Îmi văd de treabă şi uit de subiect.

După vreo trei zile, îl întreb dacă ne-or respins excepţie. Îmi spune că s-o amânat pronunţarea. Opaaaa, zice experienţa din mine, chiar avem o şansă. Ăştia de la CCR dacă amână pronunţarea de foarte multe ori le admit. Vine data fatidică şi bomba: s-o admis! De fapt s-or admis cele reunite într-un singur dosar. A noastră, judecată deodată, dar în dosar cu număr mai mare s-o respins ca devenită inadmisibilă, că tocmai se admiseseră celelalte. Mambo no. five.

Încep să mă gândesc cum or să facă instanţele să nu respecte decizia asta. Sincer, nu-mi vine nicio idee cum ar putea. Să spună că nu se aplică faptelor comise anterior mi se pare prea de tot, tocmai ce or spus că aia din 2018 o fost decizia prin care 155 o zburat la coş. Îmi sună telefonul ca nebunul, toţii clienţii cărora le invocasem problema asta mă sună să mă întrebe ce facem. Le spun că facem bine, facem cereri, dar am un feeling că vor găsi o variantă să lase fără efect decizia asta, la fel ca şi pe cea din 2018.

Apar puzderie de articole şi poziţii care explică cu ştiinţă de carte de ce până la ordonanţa de urgenţă de acum câteva zile, pentru toate faptele comise anterior, mai avem doar prescripţie generală şi câteva cazuri speciale de prescripţie specială. Toţi au dreptate şi toţi sunt avocaţi. Niciunul nu este magistrat.

Io, colegii mei, o grămadă de alţi avocaţi facem cereri pe la instanţe. A doua zi, vine salvarea pentru instanţe: Curtea de Apel Craiova sesizează ICCJ şi cere implicit nişte argumente cât de cât să nu respecte principiul retroactivităţii legii mai favorabile. Zâmbetul revine în sălile de judecată: nu va mai trebui să îşi asume nici scăparea infractorilor şi nici violarea flagrantă a legii. Se vor ascunde după ce o să zică în HP, indiferent în ce sens, şi nu vor avea stresul de a-şi asuma ceva. Doamne-s mulţam!

Problema pentru procurori o fost că nu or prea ştiut ce să zică. În ce cauze or fost, nu ştiut să îşi fi asumat vreunul poziţia de a respecta legea. Or spus ceva despre nu se aplică retroactiv, prescripţiile întrerupte deja etc. Pe scurt, nu are niciun efect decizia, dar concluziile nu or fost foarte convingătoare. De aceea, trebuia ceva puternic şi cu asta trec la punctul următor.

Poziţia Ministerului Public.

În seara asta, văd pe net un document al Ministerului Public în care le spune la procurori ce trebuie să susţină. No, aşa cum spuneam, aici mi s-a umplut şi am renunţat la un film în care se bat două familii de vampiri ca să scriu asta.

Scriu cu liniuţă câteva chestii, că deja am scris mult şi mi-e lene să elaborez.

  1. Documentul e semnat „colectiv”. Efectiv aşa scrie: semnat colectiv. Fraţilor, cel sau cei care aţi scris chestia asta, asumaţi-vă ce aţi scris. Dacă chiar credeţi că aveţi dreptate, arătaţi-ne public asta.
  2. La finalul documentului, ultimele două paragrafe, li se transmite tuturor procurorilor să nu cumva să mişte în front şi să susţină sau facă altceva. Nu intru în discuţia despre faptul că rolul procurorilor este de a proteja drepturile fundamentale – gen, legalitatea pedepsei – şi ordinea publică – gen, respectarea legii şi a deciziilor CCR. Discuţia asta e fumată demult, rolul procurorilor este să bage oameni la puşcărie, că de aia la evaluare li se numără rechizitoriile. Altceva vreau să discut. Voi nu aveţi sentimentul că vi se încălcă independenţa profesională pe care o clamaţi atâta? Scoateţi mâine la imprimanta din dotare o hârtiuţă cu #independenţă şi mergeţi pe scări la instanţe sau nu? Răspunsul îl ştiu, întreb numa’ de nervi. Toţi 2.000 sau câţi procurori sunt în ţară sunteţi de acord să ignoraţi aplicarea retroactivă a legii mai favorabile? Numa de control, când o dat CCR inepţia aia cu legea penală mai favorabilă aplicată global aţi mai spus că nu se aplică pentru alea din urmă?
  3. Domnul/doamna „colectiv” o citit din Dongoroz cum am citit eu Fraţii Jderi, numa pân la pagina 20 că apoi m-am plictisit, am zis că mai citesc mâine din ea, m-am luat cu alte cărţi şi, fără să îmi dau seama or trecut 35 de ani. Că Sf. Dongoroz, măreţ fie pixul lui, după citatul vostru o mai scris vreo două paragrafe. Care spun fix invers decât spuneţi voi.
  4. Şi alea de la CJUE şi Taricco şi altele le-aţi citit tot pe sărite, am senzaţia. Că şi ăia spun că sub nicio formă, niciodată nu poţi ocoli principiul legalităţii şi al său corolar cu legea mai favorabilă.
  5. Înainte să apară “problema” când se punea problemă de lege mai favorabilă între codul vechi şi codul nou, o susţinut cineva vreodată, domnu/doamna colectiv, că la prescripţie nu funcţionează? Numa’ întreb.
  6. De fapt, voi ştiţi că nu aveţi dreptate. Că dacă aveaţi dreptate, nu scriaţi un document pe care să îl impuneţi cu forţa tuturor procurorilor din ţară cu ce să susţină. Dacă aveaţi dreptate, se descurcau ei cum s-or descurcat şi altă dată, fără îndrumări obligatorii. Fără să îi puneţi să mănânce ciocolată cu slănină, avocado şi rucola şi să le daţi şi farfuria şi furculiţa pentru asta.
  7. De fapt, până la urmă, cred că problema mare este că dacă scapă infractorii s-ar putea lumea să realizeze că cei 8 ani de prescripţie s-or dus nu pentru că avocatul o tergiversat procesul 3 luni cu 3 cereri de amânare de rahat, ci pentru că v-aţi învârtit voi pe lângă dosar cu anii, aţi trimis la instanţă mii de pagini inutile numa să arătaţi că aţi muncit, nu aţi stat trei ani la 10 declaraţii. Dacă cumva HP-ul ăla iese cum zice legea sau ICCJ se va trage din nou pe cur şi o respinge ca inadmisibilă, iar valul se va forma spre mal de data asta, e posibil să îşi dea lumea seama că infractorii scapă nu pentru că cecere, nu pentru că legiuitor, ci pentru că up egal câţiva ani.

Între altele, problema mea este că fix în acele cauze în care am invocat ceea ce spune azi CCR nu mai am ce face, că un HP inept îmi spune că e inadmisibilă o contestaţie în anulare pe subiectul unei prescripţii care a fost deja discutată. Deci, eu mă duc, cer ceea ce spune azi CCR-ul că e corect, instanţa îmi respinge, CCR vine şi îmi dă dreptate şi nu pot face nimic. În schimb, într-o logică deplină, acolo unde deja mă plictisisem şi deja nu am mai invocat nimic, pot face contestaţie în anulare şi, dacă ICCJ nu va da cu bâta de baseball în cartea de drept penal, o să mi se admită. Frustrarea şase.

Am un feeling că documentul ăsta al lui colectiv o să facă carieră de copy/paste în hotărâri judecătoreşti, dacă HP-ul iese cu soluţie de inadmisibil, aşa cum ar trebui. Frustrarea 7. Scopul procesului penal este condamnarea infractorului, nu verificarea vinovăţiei omului în baza legii şi asigurarea respectării drepturilor lui. Iar infractori sunt toţi cei trimişi în judecată, fără excepţie, care uneori scapă că au noroc de diverse. Scapă, nu sunt achitaţi. Scapă, adică nu au fost acuzaţi pe nedrept. Au scăpat, să zică merci, ciocu mic, că nu merge de multe ori ulciorul.

PS. Aştept cu entuziasm ca secţia de procurori a CSM să îl apere pe domnu „colectiv”, nu să cerceteze dacă e ok ca dl. colectiv să le spună la două mii de oameni ce să spună şi să facă.

Libertate!

Am fost invitat să scriu un text pentru un volum ce va fi publicat cu ocazia aniversării a 30 de ani de la reînfiinţarea Facultăţii de Drept de la Timişoara, în cadrul UVT. Sarcina era să aleg o fotografie sau o altă lucrare de artă timişoareană şi să scriu ceva despre Timişoara şi învăţământul juridic. Am ales fotografia de mai jos, cea care îmi aduce aminte tot timpul de Timişoara şi textul de mai jos, pe care am primit acordul să îl public şi pe blogul meu.

PS. La mulţi ani Dreptului de pe Bega! De abia aştept să citesc volumul pe care îl scoateţi.

Au trecut puţin peste 32 de când a fost făcută fotografia de mai sus. Pe un decreţel poza asta îl transpune într-un moment de sfârşit al istoriei. Decreţeii au învățat din Piaţa Operei cuvântul şi sentimentul libertăţii. E o ironie a istoriei ca generația rezultată din unul din cele mai puternice abuzuri contra libertăţii să fie cea care a strigat „Libertate!”.

La 30 de ani de aniversare a Dreptului de la UVT (apropos, la mulţi ani, succesuri cu găleata şi multă libertate!) trebuie să admitem că lumea juridică a eșuat în sarcina de a învăța o nație ce este libertatea. Probabil că nici nu ne-am propus asta, ceea ce este un eșec al paradigmei privind rolul pe care îl avem, ăştia care suntem profi la drept. Dacă am crezut că rolul nostru este doar acela de a lua câteva sute de copii de 19 ani şi apoi timp de patru ani să îi învățăm care e termenul de apel, cum se face dovada proprietăţii şi ce înseamnă nemo censetur ignorare legem ne-am înșelat. Sigur, trebuie să îi învățăm şi astea, însă ce trebuia şi trebuie să îi învățăm pe copii este ce înseamnă libertatea.

Avocaţi, judecători sau procurori, aveam şi avem rolul esențial să educăm o nație care nu a fost niciodată liberă în istoria ei. Prin puterea legii, a modului în care o aplicăm, a modului în care o explicăm, să nu mai permitem vreodată să fie nevoie ca mii de oameni să fie dispuși să moară pentru a trăi liberi, precum în decembrie 89.

Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare nu priveşte afirmațiile sau ideile conforme, frumoase sau neutre. Libertatea de exprimare reală nu este like-ul. Libertatea de exprimare s-a inventat pentru ideile sau afirmațiile care deranjează, supără, enervează sau îngrijorează. Libertatea de exprimare este unlike-ul. Despre vreme puteai discuta şi în 15 decembrie 1989. Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare este despre a critica, despre a spune altceva, despre idei, despre chestii subiective, despre a accepta criticile, despre puterea cuvântului care schimbă lumea. Lumea a fost schimbată de cuvintele pe care Bonaparte le-a dus în Europa, nu de calitățile sale de militar, lumea a fost schimbată de asigurarea „binefacerilor libertăţii pentru noi şi pentru urmașii noștri” din Constituţia americană, nu de războiul dintre SUA şi Mexic. Lumea a progresat cu „Eppur si muove” cuvinte care, la acel moment, nu erau din surse oficiale şi erau fake facts. Cred că asta trebuie să învățăm mai degrabă studenții facultăților de drept şi, implicit, întreaga nație, decât faptul că plângerea contra ordonanţei prin care se respinge plângerea contra clasării este inadmisibilă. Nu că asta din urmă nu ar fi importantă, însă asta ţine de știință, nu de educație.

Trebuie să învățăm că dreptul la un proces echitabil îl are şi cel mai abject criminal. Pentru că societatea care reușește să îi asigure chiar şi ăluia un proces echitabil este societatea care va reuși să asigure tuturor un proces echitabil. Trebuie să învățăm că drumul de la procesele inechitabile ale oamenilor pe care îi urâm până la tribunalele poporului din anii 50 nu e atât de lung. Trebuie să învățăm şi despre tribunalele poporului din anii 50, despre care nu învățăm nici noi şi nici pe alții.

Trebuie să învățăm că libertatea manifestațiilor nu priveşte manifestarea bucuriei sau împărțit ghiocei pe stradă. Libertatea manifestațiilor este libertatea protestelor, este libertatea de înjura autorităţile, este libertatea de a spune, în grup, „nu!”. Este libertatea câștigată şi exercitată de mulțimea din poza de mai sus. Trebuie să învățăm că dreptul la viață privată este dreptul de a fi lăsat în pace şi de a trăi departe de privirile indiscrete ale altora, mai ales ale autorităţilor. Trebuie să învățăm să dreptul de proprietate privată este sfânt, nu un lux pe care şi-l permit doar boierii. Trebuie să învățăm că dreptul la educație include dreptul părinților de a alege modul în care le sunt educați copiii. Etc.

Poza de mai sus nu trebuia să fie sfârșitul istoriei, ci începutul istoriei. Poate că, până urmă, va fi. Eu cred că noi, cei care azi sărbătorim aniversarea Dreptului de la Timişoara scriind, avem obligaţia să o facem. Picătură cu picătură, student cu student, până vom ajunge să scoatem un judecător similar unui judecător englez pe care l-am auzit spunând într-o sală de judecată: „nu-mi pasă că în legea europeană acesta nu este motiv de refuz al extrădării, eu nu pot trăi cu mine dacă extrădez un om care a fost condamnat în urma unui proces inechitabil. Suntem aici nu pentru a aplica mecanic legile create de stat, ci pentru a apăra orice om împotriva puterii inimaginabile ale unui stat”. Fiecare din cei care scriem la aniversarea de aici am învățat mii sau zeci de mii de studenți. Eu nu cred că am educat niciunul dintre ei să fie liber şi să protejeze libertatea, precum mai sus. Şi cred că trebuie să ne propunem asta.

O să închei pledoaria mea pentru libertate şi pentru o nație liberă cu citatul meu favorit. Trebuie citit de vreo două-trei ori pentru a-i surprinde frumusețea, dar şi forța. Este din Declaraţie franceză a drepturilor omului, pe vremea când nu se făceau poze, dar străzile Parisului arătau precum cele ale Timișoarei de acum 32 de ani şi suna aşa: „Reprezentanţii poporului francez, constituiți în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupției guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor; iar actele puterii legislative şi ale puterii executive, putând fi în orice moment comparate cu scopul oricărei instituţii politice, să fie mai respectate, iar doleanțele cetățenilor, bazate de acum înainte pe principii simple şi incontestabile, să tindă întotdeauna la respectarea Constituției şi a fericirii tuturor”.

341

Nu am mai scris nimic de multă vreme. Cumva, nu aveam liniştea să scriu despre altceva despre dosarul lui Robert Roşu şi am considerat că, până nu se finalizează procedurile din căile extraordinare de atac, mai bine tac din gură.

Vestea (nu mai e veste, că o ştie deja toată lumea) bună este că Robert Roşu a fost azi achitat printr-o decizie a ICCJ în recurs în casaţie. Recursul în casaţie a avut mai multe puncte, dat fiind că recursurile celorlalţi inculpaţi au fost respinse, anticipez faptul că motivele ţin de faptul că Robert a fost în exercitarea profesiei de avocat. De altfel, anterior, acelaşi lucru mai fusese constatat de ICCJ atunci când s-a respins prelungirea arestului la domiciliu, pe motiv că nimic din ceea ce făcuse el nu depăşea cadrul de exercitare legitimă a profesiei de avocat.

Mă rog, va fi timp de analize pe decizia de achitare după ce se va redacta.

Până atunci, aşa din scurt, la cald, aş vrea să transmit următoarele gânduri. Ca idee generală, mă bucur enorm pentru soluţia de azi. Dar nu trebuia să se ajungă aici. Nu trebuia să se ajungă nici măcar la perchiziţionarea lui, la arestarea lui, la sechestrul pe toate bunurile lui, la 6 ani de proces şi, mai ales, la o decizie de condamnare. Deci, ce îmi trece prin cap:

  1. Celor trei judecători ai ICCJ (doamnele Rodica Cosma, Laura Soane şi domnului Ştefan Pistol) le mulţumesc pentru curaj. Ştiu că au avut nevoie de curaj să îşi asume soluţia asta. Sincer să fiu, nu ştiu de ce recursul pe problemele ce erau comune cu ceilalţi a fost respins, eu cred că era la fel de întemeiată şi partea aia.
  2. Sper ca Robert să găsească în el puterea să treacă peste astea 341 de zile şi peste cei şase ani dinainte. Îi va fi foarte greu, ştiu că pentru el ruşinea a fost cel mai greu inamic în toate zilele astea, chiar dacă nu a făcut nimic de care să îi fie ruşine. Iese azi cu fruntea sus pe poarta de la Jilava şi sper că va avea puterea să treacă peste asta.
  3. Sper ca tuturor juzilor şi procurorilor care dădeau dume de rahat pe grupurile lor despre Robert să le pută gura a rahat restul vieţii.
  4. Sper ca cei din conducerea UNBR să îşi găsească undeva ouăle pierdute şi, între manifestări ştiinţifice despre modul în care trebuie să te îmbraci ca avocat, să se lupte pentru nişte legi ceva mai clare, care să nu mai facă posibil aşa ceva.
  5. Sper ca cei din presă care publică mizerii inclusiv azi (de exemplu g4media) să nu-şi primească soldele, să aibă nevoie de avocaţi şi să găsească numa’ din ăia care aplaudau decizia de condamnare a lui Robert.
  6. Sper ca cei din firmele mari de avocatură, care acum 11 luni se uitau în altă parte, că trecea un dolar prin aer şi le era frică să nu scape să nu vină acum să aplaude această decizie.
  7. Sper ca cei responsabili de anchetarea abuzivă a unui avocat şi condamnarea lui la fel de abuzivă să plătească. Aşa ar fi corect într-un stat de drept.
  8. Sper ca cei care au semnat comunicate de presă de satisfacţie la condamnare (gen, deştepţii de la PT Braşov) să trăiască câteva zile doar de nedreptate.

Mai sper şi altele, dar mă opresc că mă încing şi cine ştie ce dracu mai scriu.

Vivat justiţia! Chiar şi atunci când vine mult, mult prea târziu.

And justice for all

Zbucium major de ani de zile pe tema independenţei sistemului judiciar. Nu este zi lăsată de la bunul Sauron în care justiţia şi independenţa sa să nu fie vedeta ştirilor şi a dezbaterilor. Covidu’ ce o mai afectat locul I o vreme, dar o renunţat la titlul şi se luptă la greu pentru locul II cu alte subiecte care se schimbă de la zi la zi, cam cât e durează memoria colectivă în era facebookului şi a twiterului. Se luptă în tranşee, în comunicate, în şosete murdare, în luptă dreaptă, asociaţii de magistraţi, cesemeul, mejeul, comisia de la Veneţia, cecereu, deneau, dicotu, siju, ijeu, cejeueu şi asociaţia sexul vs. barza. Toţi cu un unic şi măreţ scop: indepedenţa justiţiei.

Din tribune, unde stăm noi restu’, pare că e un meci de fotbal la care participă în acelaşi timp vreo 10 echipe, care joacă fără minge şi fără arbitru. Şi, ne întrebăm, ăştia pentru ce pm (sau pt, ca să fim progresişti) se luptă? Nu de alta, dar eu cred că era destul de bine stabilit că independenţa justiţiei este un drept fundamental absolut al persoanelor.

Independenţa justiţiei nu este un privilegiu al judecătorilor. Cu atât mai puţin nu este un privilegiu al procurorilor, care nu fac justiţie. În poza aia cu cucoana legată la ochi, care ţine cântarul în mână, nu apar şi procurorii. Şi nici cătuşele.

Independenţa justiţiei nu este iresposabilitatea judecătorilor. Cu atât mai puţin iresponsabilitatea procurorilor. O persoană care nu răspunde, un funcţionar care nu răspunde nu este tanti cu fundă la ochi, este al bătrân cu cerculeţul aurit deasupra capului. Numa El şi-a permis să omoare aproape toţi oamenii de pe pământ de nervi şi să nu răspundă pentru asta.

Independenţa justiţiei nu este o aură de sanctitate auncată de Constituţie asupra a câtorva mii de aleşi, numiţi judecători, şi câtorva mii de wanabe aleşi, numiţi procurori.

Independenţa justiţiei nu este dreptul acestor oameni de a-şi face propriile reguli.

Nu, frate, nu. Independenţa justiţiei este un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui fraier care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât, petent, contestator, intimat, chemat în garanţie sau ce ştiu eu ce calitate te paraşutează într-o sală de judecată. Indepedenţa justiţiei este un drept al judecătorului sau al procurorului numa’ atunci când, în timpul liber, ajunge să fie suspect, inculpat, reclamant, pârât etc. Atunci, da, la fel ca orice alt fraier, are şi judecătorul dreptul la o justiţiei independentă. Cât timp însă stă cu cearceaful negru pe el şi cu insigna în piept, judecătorul nu are niciun drept la o justiţie independentă, ci doar obligaţii.

Iar prima obligaţie este să fie independent. Să îşi pună banda peste ochi, să ia balanţa în mână şi să arate că face dreptate, nu numai să o facă. Nu să aplice legea, nu să se ascundă în spatele unor norme tehnice, nu să se uite pe sub bandană la ce faţă are fraierul din faţa lui, nu să pună magneţi galbeni sub un taler al balanţei, nu să asculte la şoaptele păsărilor care roiesc prin jur. Să îşi câştige respectul în faţa oamenilor, nu să îl cerşească pe scările instanţelor sau în faţa cesemeului. Reputaţia şi independenţa nu se apără prin cereri la cesemeu, ci se câştigă prin ceea ce arăţi în sala de judecată.

Este o judecătoare care, atunci când a prezidat ultima sa şedinţă la o instanţă, îainte de transferul la o altă instanţă, a primit aplauze în picioare de la toţi avocaţii din sală. Ea şi-a câştigat respectul prin ceea ce a făcut în anii petrecuţi la acea instanţă. Mai sunt alţii asemenea, oameni de care îţi pare rău atunci când auzi că pleacă în pensie sau la altă instanţă. Nu cred că vreunul dintre ei a făcut veci vreo cerere de apărare a reputaţiei, a independenţei, a mama dracu’. Pentru simplul motiv că oricine a ajuns în faţa lor a ştiut că are norocul de a fi judecat de către o justiţie independentă.

În schimb, acu ceva vreme, zeci de judecători ai iceceje au cerut la cesemeu să le apere independenţa pe motiv că, într-un gest de apostazie, unebereu a îndrăznit să critice hotărârea prin care Robert Roşu a fost condamnat aiurea. Desigur că cesemeu a intervenit relativ promt şi a apărat această independenţă cu votul covârşitor al procurorilor. Noroc cu cei cinci aleşi, procurori, şi cu votul lor, că altfel cele 4 voturi din 9 de la judecători nu erau de ajuns pentru adoptarea hotărârii. Cât noroc pe ţara asta că procurorii sunt decişi să apere cu dinţii independenţa sistemului judiciar şi a înaltei curţi, că altfel rămânea doamna cu balanţa cu rochiţa ruptă de cuvintele aspre ale răuţilor de la unebereu.

Am încercat să mă uit la şedinţa aia, dar după vreo 15 minute mi s-o făcut rău şi am închis. Cât am văzut, cel mai mult mi-a plăcut că au chemat şi pe cineva de la unebereu să susţină poziţia. De asemenea, mi-a plăcut foarte mult faptul nimeni nu are voie să comenteze asupra unei hotărâri definitive a instanţelor, decât eventual în reviste de specialitate, în care “apreciem” că hotărârea nu este legală. Norocul nostru, al avocaţilor, este că cesemeu nu poate să facă potop şi să ne omoare pe toţi, în afară de unu Moise de la Baroul Neamţ care nu s-a îndoit niciodată de nicio hotărâre a instanţelor.

Aşa, cu hotărârea adoptată, e soft. Pe noi ne doare în cur de hotărâre, judecătorii care au făcut sesizarea se simt deja mai împliniţi, parcă şi aura străluceşte mai tare de atunci, procurorii sunt fericiţi că fără ei se ducea dracu’ toată independenţa lui icecejeu, unebereu e fericit că pare că a fost băgat în seamă. Moise e la Dedeman să cumpere ceva cherestea pentru orice eventualitate, că nu se ştie.

Singuru’ în căcat e Robert. El are un recurs în casaţie în toamnă pe rolul ICCJ. Judecătorii acestei instanţei tocmai ce s-or plâns că unele din criticile contra deciziei de condamnare a lui le afectează independenţa. Criticile au constat în afirmaţia că Robert a fost condamnat pentru că şi-a exercitat profesia de avocat. Iar cesemeu, ca organ colegial, a constatat că el şi-a depăşit atributele profesiei şi că atacul la adresa ICCJ este nedrept. Recursul în casaţie a lui Robert este fondat pe ideea că faptele sale nu sunt prevăzute de legea penală, întrucât au constat în exercitarea profesiei de avocat.

Va avea parte de o justiţie independentă, dreaptă, cu pangliga pe ochi şi cu talerul drept la toamnă? Poate că da, poate că cei trei judecători vor reuşi să facă asta, habar nu am. Dar, la momentul ăsta, nu se vede asta. Deloc. Iar independenţa justiţiei nu este un drept nici al ICCJ, nici al judecătorilor săi, nici măcar al UNBR. Este dreptul fundamental absolut al lui Robert Roşu.

O să mi se spună, poate, tot felul de argumente care să susţină hotărârea CSM. Ca să fiu sincer, am renunţat demult să am ceva pretenţii de la CSM şi nu neapărat hotărârea lor mă îngrijorează. Cererea judecătorilor ICCJ mă sperie. Mă sperie pentru că ei nu au simţit că le-ar fi fost afectată independenţa cu alte ocazii (protocoale, ascultarea tuturor dintre ei, mesaje cu răcoare de la ambasade etc.), ci doar acum. Ceea ce îmi arată că nu independenţa i-a mânat în luptă, ci nervii produşi de încălcare celei de-a treia porunci.

Să nu iei în deşert Numele Domnului, Dumnezeului tău, căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deşert Numele Lui.

Struţul

După Wikipedia, struţul este o pasăre. Personal, mi se pare un pic stupid să-i spunem pasăre, că nu ştie să zboare. Pe de altă parte, ar fi destul de greu să zboare numa’ din aripi, la ce gabarit are. În schimb, fuge a dracu’ repede pe ambele sensuri. Adică, dacă fuge după ceva de mâncare, bagă 70 pe oră. Dacă fuge de duşmani, o duce o juma’ de oră cu peste 50 km/oră, chestie care îi asigură supravieţuirea. În esenţă, nu luptă. De când o descoperit că ajunge la 70 pe oră în 3 secunde, nu o mai pierdut nicio luptă.

Capul este mic, inclusiv pentru o pasăre. Nu are nevoie, plus că asta ajută la caracteristica de care voi vorbi la final. Ochii îi sunt însă foarte mari şi curioşi. Vede bine orice sursă de papa de la distanţă şi bagă cu 70 pe oră până acolo. În egală măsură, ochii îl ajută să se uite cu îngrijorare de la distanţă la orice se întâmplă în savană, inclusiv atunci când hienele atentează la penajul vreunui confrate.

Masculul are pene albe mai ales la baza pieptului, în rest mai mult negre. În trecut penele erau foarte apreciate. În prezent, nu mai sunt atât de apreciate.

Glasul struţului este foarte puternic, fiind asemănător cu cel al unui leu. Din păcate, acest glas puternic se aude numai în perioada împerecherii, în rest struţul este complet tăcut.

Dar ceea ce îl face faimos este gestul pe care struţul îl face atunci când vede un pericol de care nu mai poate să fugă. Când hienele l-au înconjurat, ca să nu vadă cu ochii ăia mari ce o să păţească, struţul bagă capul în pământ. De regulă, după ce l-o băgat, nu mai apucă îl scoată, moare aşa, cu capul în pământ.

Cu raţa-n gură

Scriam la 3 zile după condamnarea lui Robert Roşu că arată ca dracu’ faptul că dosarul s-a înregistrat în apel odată cu Moş Crăciun şi că e bizar, ca să nu spun altfel, faptul că el a fost depus fix atunci, fără motivele de apel al DNA, deşi ăştia ţinuseră dosarul la ei vreo 3 luni ca să scrie motivele de apel. Sugeram că repartizarea aia nu părea să fie în regulă. No, a doua zi după ce s-a rostogolit această informaţie pe net, doamna preşedinte al ICCJ a decis să facă un control asupra repartizării dosarului. A publicat apoi un comunicat şi un referat care stă la baza comunicatului, concluzionând că totul o fost ok, dosarul a fost repartizat corect către completul negru.

De atunci mă tot uit ca boul atât la acel referat, cât şi la fişa dosarului şi alte elemente ce ţin de repartizare şi nu-mi iese din cap caţeluşul cu părul lui creţ.

Zice cea mai supremă instanţă din ţară că indicele de complexitate de 473 a fost stabilit corect pe dosar şi că e adevărat că numărul de părţi a fost băgat greşit 40 în loc de 26, dar că asta nu a avut vreo influenţă, pentru că or făcut ei un test şi ieşea 472 dacă erau băgate corect părţile. Acu, una dintre probleme este că complexitatea dosarului a fost stabilită pe fişa dosarului la 469, nu la 473. Nu o fi mare diferenţa, dar mă tot întreb cum dracu’ s-o făcut verificarea aia de or ajuns la concluzia că e ok că s-a stabilit 473, dacă indicele vieţii o fost 469. 473 e noul 469, ceea ce nu e neapărat greşit după cum ne învaţă filosofii de pe Internet care susţin că ideea după care 1 plus 1 egal cu 2 e depăşită, fascistă şi rasistă. În vremea noastră 1 plus 1 poate fi oricât, e o alegere personală. Pe filosofia asta, trebuie să acceptăm deci că la ICCJ 469 este egal cu 473, lafel cum cei patru apostoli sunt 3: Luca şi Matei.

După ce am citit asta, am zis că mă pun şi io să calculez să văd cât îmi dă. Caut formula după care se face socoteala şi găsesc hotărârea 609/07.06.2016 a Consiliului Superior al Magistraturii  – Secţia pentru judecători. Acolo, la art. I pct. 3 scrie că începând cu data de 01.07.2016, formula de calcul a gradului de complexitate a dosarului este următoarea: (Complexitatea obiectului principal) + (complexitatea obiectelor secundare) x 50% + (complexitatea obiectului principal) x (numărul părţilor) x 10% + (complexitatea obiectului principal) x (numărul volumelor) x 20% + (complexitatea obiectului principal) x (numărul martorilor ce depăşeşte minimul de 10) x 10%. În cazul căilor de atac, la complexitatea preluată de la instanţele care au pronunţat hotărârea atacată, se va adiţiona 20% x numărul apelurilor/recursurilor (minim două).

Bun, suntem în cale de atac, deci mă pun să caut complexitatea preluată de la fond. Cucu, pe fişa de dosar nu apare. Or uitat să o treacă. No, şi doamna Cami de la ICCJ cum o făcut? Mă apuc io să calculez prima data aia de la fond – număr martori, dosare tot felu de chestii – şi apoi să o fac pentru apel. Nu-mi iese nici măcar pe aproape. Schimb calculator, pe ideea că o fi ăsta prost, că e din ăla cu 5g. Cucu, tot aşa îmi dă. Trec la varianta cu pixu’ şi foaia, că tehnologia nu pare să mă ajute. Nici aşa nu-mi iese măcar în zona lui 469-473. Marjă de eroare de 50% nu le dă nici la ăştia cu sondajele de la alegeri.

Mă tot cuget ce Dzeu o fi făcut oamenii de la ICCJ şi mă izbeşte la un moment duhul sfânt şi realizez că ăştia de la ICCJ sunt campioni la neaplicarea legii, care e doar pentru căţeii din popor. Căţeluşii cu părul creţ ridică piciorul când văd o lege, aşa că nu trag la sorţi toţi membrii unui complet de 5, nu desemnează complete specializate pentru fapte de corupţie, nu motivează veci în 30 de zile (aici 300 e noul 30) etc. De ce să respecte ei decizia CSM cu formula? Mă pun să calculez pe formula veche anterioră lui 1 iulie 2016, trec şi io greşit numărul de părţi şi de volume şi îmi dă 468,6, rotunjit 469. Evrika, frătiuc! Aşa o făcut de o ajuns la 469. Încă nu ştiu cum or făcut verificatorii de or ajuns la 473, dar încă cercetez.

Misterul a fost dezlegat. Ca să iasă 469, cât o fost trecut pe dosar când o fost băgat pentru repartizare în Ecris, trebuie să:

  • aplici o formulă care nu mai este în vigoare de vo’ trei anişori şi jumătate faţă de momentul 24 decembrie 2019
  • să treci greşit numărul de părţi 40 în loc de 26. Ca să ajungă aici, or numărat după metoda Prisanda cu triplu tulup la 180 de grade. Pe Robert l-o numărat de 3 ori.
  • să treci greşit numărul de volume al dosarului. Or trecut vreo două sute şi ceva, numărând şi CD-urile şi dosarele de arestare şi alea de cameră preliminară etc., deşi ghidul făcut de CSM pentru căţeii din popor scrie că alea nu se numără.

După care să vii să dai comunicat în care să linişteşti publicul că totul o fost ok, ICCJ, ca prima instanţă este farmacie, respectă legea şi când respiră etc.

Respect!

Freedom, oarecum

Emoţia în lumea avocaturii e reală, vie şi puternică. Nu doar în lumea avocaturii. După publicarea textului în care povesteam ce s-a întâmplat în dosarul prietenului meu Robert Roşu, mi-au scris sau m-am sunat zeci de oameni. Judecători (niciun procuror, să trăiască, la mulţi ani), politicieni, oameni de afaceri fără legături cu bula avocaturii, prieteni şi clienţi. Dincolo de consternare, uimire şi revoltă, mesajul tuturor a fost: “spuneţi-mi ce pot face eu să ajut!”. Ceva a crăpat tura asta. Or fi zilele de final de decembrie propice naţiei române să devină solidară şi să lupte pentru principii şi idealuri.

Mai jos vreau, în primul rând, să dau nişte răspunsuri unora dintre oamenii care au scris chestii pe net. În al doilea rând, încerc să spun ce cred eu că trebuie făcut pentru ca toată povestea asta să aibă şi o finalitate.

Câteva răspunsuri

Unii oameni, de bună credinţă, scriu pe net că nu-şi pot da încă cu părerea pentru că încă nu e motivată decizia ICCJ şi, deci, nu ştiu dacă Robert o fost condamnat pentru că şi-o făcut meseria sau pentru altceva. Acestora le răspund simplu: rechizitoriul este pe net, nu mă apuc să îl rezum. Îi rog să citească acolo pentru ce a fost Robert trimis în judecată în raport de cele două infracţiuni pentru care a fost condamnat. Mă gândesc că ICCJ nu o să-l condamne pentru ceva pentru care nu a fost trimis în judecată. Or, dacă a fost trimis în judecată în raport de cele două fapte pentru activităţi care nu sunt nimic altceva decât exercitarea meseriei de avocat, şi a fost condamnat, înseamnă că pentru asta a fost condamnat.

E drept că a fost trimis şi judecată şi pentru fapte care exced actelor unui avocat, în raport de faptele de trafic de influenţă şi de spălare a banilor. Pentru astea, a fost achitat, iar ICCJ a menţinut achitarea. Pentru spălare, de fapt, nici măcar DNA nu o mai făcut apel. Amintesc care erau astea, pe scurt. Scria DNA în rechizitoriu că Robert i-ar fi promis prinţului că, în schimbul a nu ştiu foarte exact ce, probabil bani, îşi va folosi influenţa la ICCJ şi alte instituţii să obţină pe nedrept bunurile revendicate. Pentru asta, Robert a fost achitat pe motiv că fapta nu există. Şi nici măcar completul negru nu a răsturnat achitarea asta. Rezultă de aici, că în acest moment, devine cert că Robert nu le-a cerut ălora bani ca să “rezolve” procesele pe căi necurate. La spălare, era acuzat că, ştiind că bunurile au fost obţinute prin comiterea de infracţiuni de abuz în serviciu, a participat la transferarea lor disimulând originea lor ilegală. Pentru asta a fost achitat pe motiv că bunurile nu au fost obţinute prin infracţiuni şi oricum nu avea de unde asta, astfel că fapta de a ajuta la încheierea actelor notariale nu este prevăzută de legea penală. Achitarea a rămas definitivă prin neapelare.

Pe scurt, la acest moment, avem autoritate de lucru judecat care afirmă că Robert nu a promis să îşi exercite ce ştiu eu ce influenţă ilicită faţă de instanţe sau instituţii. Avem autoritate de lucru judecat că nu avea de unde ştii că bunurile ar fi fost obţinute prin infracţiuni.

Ce rămâne? Prin rechizitoriu, se reţine că în 2006, în cadrul discuţiilor cu clienţii săi, ştiind că aceştia nu au dreptate şi nu dreptul legal să dobândească acele bunuri, a fost de acord să continue sau să efectueze nişte demersuri pentru a cere bunurile imobile. Potrivit rechizitoriului, Robert ştia lucru ăsta pentru că prinţu nu avea calitatea de succesor al lui Carol, întrucât hotărârea judecătorească care îi confirma această calitate nu fusese recunoscută încă în România (a fost ulterior, cu efecte retroactive). Pe scurt, parchetul spune că fapta lui Robert de a le spune unor clienţi că va continua unele demersuri juridice, deşi ar fi ştiu că nu are dreptate, reprezintă o constituire de grup infracţional în vederea comiterii de infracţiuni de abuz în serviciu (de către judecători sau funcţionari care avea spre rezolvare acele cereri). La fond, pentru asta se dă achitare, pe motiv că asta înseamnă avocatura: să duci argumentele pe care le ai în faţa instanţelor şi a instituţiilor. La apel, se dă condamnare, 3 ani la Rahova. No, în condiţiile în care pentru trafic de influenţă fapta nu există, pentru ce ar putea fi Robert condamnat aici? În tot apelul s-a discutat la nesfârşit despre faptul că Robert ar fi dispus să nu se depună un act. Răspund şi la asta. Actul era o pretinsă hotărâre a curţii supreme din 1941. Actul nu era semnat de nimeni, nu a fost regăsit la Arhivele naţionale şi nici în arhiva ICCJ. A fost găsit în Arhiva fostului comitet central al PCR. Aţi fi depus aia? În plus, să moară Hector, de când are avocatul datoria să depună actele care nu îi sunt favorabile clientului? Dacă nu depun ce nu mă ajută, e infracţiune?

A doua pentru care s-a dispus condamnarea e complicitatea la abuz pentru Ferma Băneasa. În rechizitoriu, se scrie că această complicitate a constat în faptul că Robert a ajutat membrii CA ai unei instituţii să ia o hotărâre ilegală, prin faptul că a fost şedinţa lor şi le-a prezentat argumente în favoarea cererii formulate de clientul lui. Atât. La fond, l-a achitat, iar la apel ia de la Moş Crăciun 4 ani. Pentru ce pizda mă-sii ar putea să îl condamne? Că ce? Pentru altceva decât scrie în rechizitoriu? Nimeni, niciunde, nu spune că Robert ar fi făcut altceva decât să prezinte argumentele clientului în faţa acelui consiliu. Hai să presupunem că nu avea dreptate şi cererea e ilegală (nu e, dar de dragul discuţiei). Păi, de când trebuie ca avocatul să fie judecător şi să stabilească legalitatea unei cereri înainte de a o susţine? Nu am voie să susţin o cerere pentru care ar exista şi argumente de respins, că dacă cumva conving instanţa sau instituţia merg la bulău? Ce ar putea scrie senzaţionalii de la ICCJ ca să nu condamne un avocat pentru că şi-a făcut meseria? În faţa instanţelor a fost audiat şi avocatul Casei regale (a lui Mihai) aflată în conflict (puţin spus) cu Paul. În ciuda faptului că s-a războit cu Robert prin instanţe, acesta a spus că Robert nu şi-a făcut decât datoria de avocat şi şi-a reprezentat corect clientul.

De aceea, reacţia asta vehementă e legitimă chiar în lipsa motivării deciziei ICCJ.

Alţii, nu neapărat de bună credinţă, scriu că nu pot comenta o hotărâre nemotivată. Ăstora, nu pot decât să le adresez câteva întrebări retorice: da’ Robert poate să execute o hotărâre nemotivată? Cum morţii mă-sii el poate sta la Rahova şi io nu am voie să comentez asupra unei decizii? Unii mai scriau că eventual hotărârea poate fi comentată în revistele de specialitate. Serios? Abuzul, nedreptatea sunt ştiinţă? Comentăm în reviste chestiile de drept, nu ceea ce s-a întâmplat aici.

Alţii spun că toţi avocaţii sunt infractori, ceea ce le doresc şi lor. Un avocat infractor le doresc atunci când or să aibă nevoie de un avocat. Aşa să le ajute Sauron.

Ce (cred eu) că e de făcut pentru a înlătura nedreptatea făcută lui Robert

Nu multe. Totuşi, ar fi una, două.

1. Din tot ce au aruncat pe piaţă ICCJ, CSM, ASMDPFJRF şi alţii, un singur lucru e real: hotărârea de condamnate este definitivă şi va fi extrem de greu ca, în ciuda nedreptăţii cuprinsă în ea, să fie vreodată desfiinţată. După ce va fi motivată, probabil se vor indentifica posibile motive de recurs în casaţie, contestaţie în anulare sau revizuire şi, dacă ele vor fi identificate, se vor formula căi extraordinare de atac. Toţi din profesie ştim însă că astfel de căi extraordinare de atac să admit extrem de rar şi am cumva sentimentul că motivarea va duce toată discuţia într-o zonă juridică care să nu permită identificarea unor motive pertinente de recursuri extraordinare. Totuşi, trebuie să amintim constant şi apăsat ICCJ că hotărârea trebuie redactată în maxim 30 de zile. Şi este esenţial că redactarea să se facă în termenul legal. În primul rând, pentru ca omul să ştie de ce dracu stă la Rahova. În al doilea pentru a-i permite să uzeze de căile legale de a contesta decizia. Pentru asta cred că UNBR, barourile şi corpul avocaţilor ar trebui să îşi dea mâna şi să insiste în respectarea termenului legal (chiar aşa de recomandare cum este el) de redactare a hotărârii.

2. Eu am dubii foarte serioase legate de modul de repartizare a cauzei la complet în cadrul ICCJ. Amintesc contextul. Într-un raport al IJ din 2018, aprobat de CSM, scrie că sistemul de repartizare a cauzelor la secţia penală a ICCJ este afectat de tot felul de deficienţe şi poate fi evitat caracterul aleatoriu al repartizării, în esenţă prin blocarea aiurea a unor complete de la repartizare şi prin stabilirea din burtă a unor parametrii de repartizare. În raportul IJ pe 2019 se propune luare unor măsuri pentru înlăturarea acestor deficienţe. După ştiinţa mea, nu le-o luat nimeni. Legea stabileşte că sistemul de repartizare aleatorie trebuie auditat extern odată la 2 ani. Nu cred că s-o făcut vreodată auditul ăsta la ICCJ.

În cauza lui Robert, Curtea de Apel Braşov se pronunţă prin iunie 2019, iar undeva prin septembrie 2019 se comunică sentinţa redactată părţilor şi DNA. DNA cere dosarul să îşi motiveze apelul formulat (ştiu că această chestie e legală, dar mă scoate din minţi). În 24 decembrie 2019, după prânz dosarul ajunge la sediul ICCJ, este înregistrat şi se face repartizarea, teoretic aleatorie. Culmea este că motivele de apel nu sunt finalizate. Ele se depun după vreo lună, iar la primul termen cauza se amână pentru ca părţile şi instanţa să le studieze. Şi atunci vine întrebarea: de ce dracu or dus dosarul la ICCJ fix odată cu Moş Crăciun, dacă nu erau gata motivele de apel? Cumva pentru că în acea dată, fără prea multă lume prin jur, că toţi erau acasă, să se poate “repartiza” dosarul?

Mai sus sunt suspiciuni. Eu, noi, voi nu avem cum să verificăm ce or făcut atunci. Nu putem să întrebăm procurorul care o trimis dosarul la fix, de ce dracu l-o trimis fix atunci. Poate să o facă fie CSM, fie IJ, care pot face astfel de verificări. De aceea, am scris două cereri către aceste instituţii, solicitând efectuarea acestor verificări. Le puteţi citi aici şi aici (au conţinut identic, sunt adresate celor două instituţii). Cei dintre voi, care sunt avocaţi, şi care doresc să fie avocaţii lui Robert Roşu în faţa acestor instituţii, sunt invitaţi să completeze un formular electronic. Cred că este important ca CSM şi IJ să ştie că toţi cei care vor semna vor să ştie dacă repartizarea s-a făcut corect sau a fost direcţionată. Şi, poate dacă, vor vedea acolo sute/mii de nume vor fi de acord să facă aceste verificări de urgenţă. O să mi se spună că pun presiune pe instituţii. Da, pun presiune. Nu să facă CSM şi IJ ceva ilegal, doar să vadă că pentru mulţi oameni contează un răspuns rapid.

Pentru că timpul e esenţial, rog pe cine doreşte să semneze astea să o facă până dimineaţă la ora 8.30. La ora 9 mâine, 23 decembrie, vreau să le trimit. Ştiu că e din scurt, dar dacă rostogolim mesajul, o să ajungă la suficienţi oameni.

PS. Pare că ICCJ a furat startul. Bravo lor! Jos clopul, sper că verificarea va fi una reală, care să vizeze şi eventuala metoda “coperta” şi eventuala blocare artificială a unor complete pentru 2-3 minute. Sper că verificarea nu e făcută de administratorii de sistem, responsabili cu securitatea sistemului, ca să mă exprim finuţ. Poate nu ar fi rău ca UNBR să ceară să participe şi unul dintre noi la verificarea aia.

3. Voi redacta zilele astea o cerere de măsuri provizorii către CEDO. Ştiu că nu se dau astfel de măsuri în situaţii de genul ăsta, dar nu e nimic de pierdut. O voi pune şi pe aia pe net, cu aceeaşi rugăminte: cine va dori să o susţină, să semneze. Poate dacă cei de acolo văd că un întreg corp al avocaţilor susţine ceva, vor trece peste ideea după care astfel de măsuri se iau la expulzări etc.

4. Cred că omul are nevoie, în primul rând, să nu se simtă umilit. Dacă ştii că sute/mii de colegi care îl cunosc sau nu sunt lângă tine, ţi-e mai uşor să suporţi tot ce suportă el acolo şi toţi cei 3 ani jumate care vor urma. Fiecare poate să facă ceva pentru el: să îi scrieţi, să îl vizitaţi, să scrieţi ălora din Parlament, din Guvern, din MJ, de la Haga, de la mama dracu’, orice. Nu doar acum, când e multă lume lângă el. Şi peste un an, şi peste doi, când va fi mai greu.

Ce (cred eu) trebuie făcut pentru ca nedreptatea asta să nu se mai întâmple?

Ooooo, foarte multe. Nu am vreme să le scriu acum, voi reveni în câteva zile.