Author Archives: Radu Chirita

Donator

Tocmai mi-am plătit impozitul pe venit pe 2018 şi mi-e rău de nervi. În consecinţă, mă aştept ca în rândurile care urmează să folosesc un limbaj extrem de licenţios. Cine are urechile sensibile, precum şi minorii sunt rugaţi să nu citească mai departe.

Am plătit statului român o grămadă de bani. Ca să fim bine înţeleşi, datorită faptului că statul consideră ca dacă folosesc hârtie igienică să mă şterg la cur asta nu e o activitate desfăşurată în scopul obţinerii de venituri, nu pot să îmi deduc toate cheltuielile pe care le-am făcut. În consecinţă, cei 10% din veniturile nete nu sunt, de fapt, 10 procente, ci mai mult. Acum câteva zile, am plătit şi TVA-ul pe luna asta, o altă grămadă de bani. Ştiu că, tehnic, nu eu datorez acei bani. TVA-ul este o sumă de bani pe care orice client care vrea să apeleze la serviciile firmei noastre de avocatură trebuie să îi achite statului român pentru privilegiul de a avea un avocat. Statul român s-a gândit că sună ca dracu’ să îi spună clientului că trebe’ să dea 19% taxă la stat dacă vrea să ne plătească vreun onorariu, astfel încât şi-a băgat pe om: pe mine şi alţii care încă îşi înregistrează veniturile. Pe scurt, m-a pus pe mine să îi spun omului că mie îmi trebe 100 lei onorariu, dar trebe să îmi dea 119 că şi lu’ statul român îi trebe’ 19 lei să-i spargă pe prostii. Şi că îi iau eu banii şi îi dau mai departe, că, no, aşa o zis statul. Deci, chiar dacă nu eu datorez banii tehnic, practic tot eu îi dau mai ales dacă omul nu îşi achită factura până luna următoare, aşa că mă simt violat în fiecare 25 a lunii când plătim TVA-ul.

Jur că nu aş avea nimic împotriva plăţii acestor sume de bani, chiar şi a furtului pe faţă care se cheamă TVA, dacă aş primi ceva în schimb de banii ăia. Cică din banii pe care îi plătesc eu statul îmi asigură educaţia copiilor (care merg la grădiniţă şi şcoală privată, pentru că alea publice au ajuns de căcat), îmi asigură tratament medical mie şi familie (pentru motive ştiute, am mers tot timpul la clinici private, după ce ultimele vizite la un spital public ale mele sau ale familiei s-au finalizat prost), îmi asigură transport în comun (nu am niciun autobuz pe raza de un kilometru, deşi stau în mijlocul oraşului), îmi asigură alte servicii pe care nu le folosesc niciodată pentru că sunt fie inexistente, fie oribil de proaste.

Tot statul îmi asigură siguranţa, ordinea etc. Nu vreau să intru în interminabila şi, pe alocuri, abominabila discuţie legate de povestea de la Caracal, că mi se pare inutil. Oricum, fiecare citeşte ce vrea şi acuză pe cine oricum are boală. Nu mă pot totuşi abţine să nu pun nişte întrebări instituţiilor statului român pe care tocmai le-am plătit regeşte. Şi cât timp ceva bani din cei pe care i-am muncit eu ajung la ele cred că am dreptul şi să primesc un răspuns. Deci:

1. Bă, ăştia de la SRI, aţi ştiut că de ani de zile localizarea de la STS merge ca curu’? Adică, mă gândesc că trebuia să ştiţi… Aţi informat pe cineva, pe Preşedinte că e tata vostru, pe primul ministru, pe pizda mă-sii, pe cineva că nu merge ca lumea 112? Că era între atribuţiile voastre, mă! Sau între atribuţiile voastre intră doar să ascultaţi telefoanele la mii de judecători? Domnu’ preşedinte (oricare aţi fost), domnu’ prim ministru (oricare aţi fost) v-aţi întrebat vreodată dacă merge 112 bine? V-aţi întrebat dacă poliţiştii de pe sate ştiu ce să facă cu drăcia aia? V-aţi întrebat vreodată cine trebe’ dat afară pentru că avem sute sau mii de oameni dispăruţi pe care nu îi caută decât familiile pe facebook? Bine că aveţi vreme să vă bateţi în şosete murdare şi să daţi dume greşite din Matrix.

2. Ăştia de la STS, aţi spun cuiva că nu merge căcatul ăla? Aţi făcut scandal, că din 2014 de când o mers perfect prin Apuseni şi până acum o trecut ceva timp…

3. Ăştia de la miliţie, aţi spus cuiva că sistemul ăla vă trimite numa’ prin porumb? Aţi făcut scandal?

4. Ăştia de la parchete, de ce îl apăraţi pe nesimţitul ăla ordinar de la Caracal pe care l-o durut în cur? Dacă credeţi că o acţionat corect, dacă credeţi că în locul lui făceaţi exact la fel, căraţi-vă din magistratură. Urgent. Dacă nu, dacă credeţi că ăla e un bou, de ce îl apăraţi? Că e din casta voastră şi sunteţi toţi pentru unul? Ia, imaginaţi-vă că era nu procuror, ci om politic. Că primarul nu ar fi lăsat poliţiştii să intre în casa aia, nu era demult la puşcărie? Că aţi trimis oameni în judecată pe abuz pentru mult mai puţin de atât.

5. Pentru toţi, miliţieni, procurori, securişti, băieţi care ascultă telefoane, vouă vi se pare că sistemul în care lucraţi, care e destinat să asigure ordinea şi siguranţa, este unul funcţional? De la anunţul dispariţiei, până aţi făcut voi dosar penal o trecut 20 de ore. E ok aşa? Dacă ăla care dispărea era un poliţist dura tot atât? Nu rupeau uşile jumate din poliţiştii din ţară după el? Numa’ întreb. Aveţi de gând să faceţi ceva cu asta?

6. Acum 2 ani jumate, o femeie a fost ucisă la Tg. Mureş pentru că poliţia nu a făcut nimic şi pentru că la 112 i-au închis telefonul. Am scris mai demult despre dosarul ăla. Nimeni nu a fost nici măcar cercetat disciplinar, nimeni. Niciun procuror plin de stat de drept nu s-a sesizat că operatorul de la 112 a închis telefonul unei persoane care era agresată. Suntem în recurs cu dosarul ăla, iar miliţia susţine în continuare că 7 zile de la ameninţarea cu moartea până la omor e un timp prea scurt ca să facă ceva. O să public cândva alea, să vomitaţi împreună cu mine. STS-ul susţine că nu răspunde pentru operatorul era de la primărie, nu de la ei. Şi cer în continuare să se constate că nimeni nu e de vină. Că deşi îmi plătesc impozitele pentru ei, ei, de fapt, nu trebuie să facă nimic să îmi apare viaţa. Iar procurorii susţin că aşa e, boss, nimeni nu o greşit cu nimic. Când o să vă schimbaţi? Când o să plece toţi şi nu o să mai aibă cine să îşi plătească salariile, aşa că pensiile de serviciu pe care le luaţi toţi, de la parchete la serei şi setese, or să rămână să fi le plăţiţi între voi?

Mă opresc că îmi creşte tensiunea şi nu am bani de cardiolog în Austria, că tocmai mi-am plătit impozitele. Până la urmă, eu şi toţi ăia care suntem cinstiţi şi ne plătim impozitele corect sunt nişte donatori. Şi prost e cine dă, nu cine cere, aşa că…

PS. Da, nimic din astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu futea CCR-ul protocolul cu SRI. În 2017, în povestea de care aminteam mai sus, era protocoul cu SRI. Iar operatorul de la 112 i-a spus femeii care a fost omorâtă că dacă nu poate să spună adresa unde e, atunci să revină când află. Noroc cu protocolul, aşa e, securiştilor? La fel, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă procurorul de la Caracal nu se căca pe el de frica secţiei speciale de investigare a infracţiunilor din justiţie. Şi ăia de la Mureş acum doi ani, de aia nu or făcut nimic, că ştiau că se va înfiinţa secţia şi le afecta independenţa şi ei nu pot lucra în condiţiile astea. Nu vă e ruşine, mă? Jur că m-aş băga la o evaziune mică, măcar să nu mai scuipaţi oamenii în gură pe banii mei, dar mă tem că aici instituţiile ar funcţiona perfect: aştia ar şti ce facturi fac şi nu fac, parchetul şi miliţia s-ar mişca cu talent etc. Sunt un om cu spirit civic, dar jur că îmi plătesc taxele doar de frică. Altfel, nu v-aş mai da niciun ban, că i-am muncit, nu i-am câştigat la loto.

Cum am trăit eu anticorupţia. S1E1

Am intrat la facultate în 1995. Până atunci, legăturile mele cu dreptul şi statul de drept erau inexistente, în consecinţă habar n-am cum lupta statul român cu corupţia. Pentru tinerele generaţii e posibil să creadă că ăia erau anii în care încă trăiau dinozaurii. Real vorbind, nu mai trăiau. Aveam însă un dinopark imens în tot sistemul de putere al ţării. Cei de-o vârstă cu mine poate şi-i mai amintesc pe nea Cozmâncă, pe Micky Şpagă, pe Gelu Mitralieră Voican sau nea Nicu 33 grade Văcăroiu. Anticorupţia se reducea la dumele, senzaţionale, din Caţavencu şi la “Năstase 7 case”.

Cu doar câţiva ani înainte, mii de mineri aduşi la Bucureşti de băieţi au lăsat în spate zeci de morţi şi sute de răniţi şi niciun procuror nu s-a sesizat din oficiu timp de vreo zece ani. Din contră, zeci de procurori au făcut echipe mixte cu minerii pentru a aresta sute de persoane vinovate că purtau ochelari, aveau barbă sau pur si simplu arătau a oameni care ştiau să citească. Mulţimea urla de pe margini “Noi muncim, nu gândim!”, “Moarte intelectualilor!” “Cinste lor, minerilor!” iar Ministerul Public nu avea cum să nu realizeze că “lăsarea în libertate a intelectualilor punea în pericol ordinea publică, întrucât publicul ar înţelege că organele de urmărire penală nu acţionează suficient de ferm împotriva celor care manifestau neautorizat în centrul Bucureştiului afectând traficul rutier”. Preşedintele le mulţumeşte pentru disciplină şi spiritul de sacrificiu, precum şi pentru că au plantat panseluţe în faţă de TMB şi le urează drum bun spre casă. După vreo 10 zile, Ministerul Public începe să elibereze arestaţii de la Măgurele şi alte locuri şi le transmite drum bun către casă.

Cu câteva luni înainte, la Tg. Mureş ungurii şi românii se bat în stradă în timp ce poliţia se uită cu interes. Câţiva morţi, zeci de răniţi, o tensiune maghiaro-română pe care o resimţim şi azi, nimic interesant pentru Ministerul Public. Sunt acuzaţi vreo 3 oameni pentru omor, fapta fiind tratată similar unei bătăi într-o cârciumă din Vaslui. Nimic despre cei care au aranjat măcelul din stradă. A doua zi, preşedintele neales de nimeni ne anunţă că avem nevoie să revenim asupra deciziei de desfiinţare a Securităţii, ca să ne apere de unguri. O să îi spunem SRI şi nu va avea nicio legătură cu fosta Securitate. Toţi am fost de acord. Desigur că nici plimbarea minerilor prin Bucureşti şi nici autoincendierea autobuzelor poliţiei cu o zi înainte nu au avut nicio legătură cu SRI.

În fine, să sperăm că în curând copiii vor învaţa la şcoală mai multe despre Piaţa Universităţii, Revoluţie, prima mineriadă, a doua mineriadă, lupta de la Costeşti şi pacea de la Cozia decât despre per Scorilo şi Fane Grossman. Nu că alea nu ar fi importante, dar istoria e importantă pentru a înţelege lumea şi pentru a nu repeta greşeli şi cred că e mai important să învăţăm să nu repetăm greşeleli de acum 30 de ani decât pe alea a lui Diocleţian. Revin, în 1995 încep facultatea de drept şi încep să descopăr statul şi cum dracu ar trebui el să funcţioneze. Încep să fiu atent şi la ce se întâmplă în jurul meu din punctul ăsta de vedere. Mai jos e povestea pe care mi-o amintesc eu. Posibil să nu fie 100% corectă cu date şi nume, dar mi-e lene să mă verific pe Google.

În 1996, CDR un fel de USR al acelor timpuri – 15.000 de specialişti, oameni noi, anticorupţie, muie pedesere, ciuma roşie etc. – câştigă alegerile fără să existe Facebook, ceea ce e absolut remarcabil. Împreună cu (zeci de) mii de oameni ies şi io în stradă să mă bucur că ţara mea va deveni un loc respirabil. După vreun an-doi, mă duc să îmi cumpăr aparat de respirat cu oxigen. Celelalte zeci de mii de omeni se pun la coadă la ambasada Canadei. Jumate din oamenii pe care îi cunosc pleacă din ţară. Nici azi nu ştiu exact de ce nu am plecat. Cel mai probabil, de prost. În 1996, a fost ultima oară când am votat, fără ca votul să fie negativ. Flegma în faţă luată atunci m-a făcut ca aproape de fiecare când o fost vorba de votat să nu mă duc sau să mă duc şi să îi votez pe toţi.

Între timp, Uniunea Europeană şi NATO încearcă să profite de momentul temporar de dispariţie a URSS-ului şi de faptul că ruşii sunt prea ocupaţi să se ocupe cu ocuparea (sună fain) Ceceniei, Transnistriei, Georgiei etc. şi se decid să se împingă spre Est. Bush vine la un moment dat la Bucureşti. Vine şi Michael Jackson, ceea ce pentru vremurile alea e echivalent cu participarea lui Slayer cu Sepultura în deschidere la Untold. Vine şi Metallica, o fost grozav. Plec şi eu prima dată din ţară şi stau câteva săptămâni în vizită la nişte instituţii unde şpaga o ia doar şeful prin contracte de consultanţă. Ceea ce pentru mine, atunci, nu era şpagă.

Aştia de UE ne spun că trebuie să ne rezolvăm problema cu corupţia, să se ia şi la noi şpaga mai elegant, nu cu plicul sau cu plasa. Ăia de la NATO ne spun că trebe să dăm şpa (ptui, drace) un contract lui Bechtel şi suntem primiţi în clubul celor a căror “securitate e protejată de SUA” (e un joc de cuvinte subtil, dacă nu v-aţi prins). Preşedintele care nu a mai candidat şi în 2000 pentru că “a pierdut lupta cu serviciile secrete” şi prim-ministrul de atunci – nu mai ştiu dacă Ciorbea sau Radu Vasile (ăsta mai există?) – decid să facă totuşi ceva. În consecinţă, se înfiinţează primul DNA, ca secţie în cadrul Parchetului General, unde se face un fel de task force din procurori tineri, mulţi aduşi de la Cluj, care să se apuce de corupţia mare. Bine, pe vremea mea aia corupţia mare nu erau nici şpăgile, că astea erau prea acceptate social ca să fie o problemă, şi nici abuzul în serviciu, că lumea încă nu uitase că era o infracţiune sovietică. Corupţia era devalizarea băncilor, privatizarea etc.

Îi pun şefi pe Ovidiu Buduşan care avea sub 30 de ani (dacă citeşti chestia asta, te salut şi sper că nu am greşit vârsta) şi pe Doru Dobocan (vă salut, domnu’ procuror). Ambii tineri, made in Cluj, cazaţi la un cămin din fundul Bucureştiului. Le dau ăstora 2 birouri, încă vreo 10 procurori care nu ştiau nici ei exact de ce nu plecaseră încă din ţară, niciun calculator şi le urează spor la combaterea corupţiei. Buduşan se apucă de ceva dosar cu unu’ Costea (nici ăsta nu ştiu dacă mai există) care plimba bani prin Franţa şi îl sponsoriza pe Iliescu. Din Franţa vine ceva judecător de instrucţie să îi ajute pe oameni în anchetă. Ăla spune că ar trebui audiat Iliescu (cred că în calitate de martor, dacă mă mai ajută memoria). Buduşan îşi aprinde o ţigară şi apoi îl citează pe fostul şi vitorul preşedinte. Pentru că Mahomed nu se deplasează la munte de vreo două ori, iar ăla din Franţa se plângea că pierde vremea aiurea pe aici, se deplasează muntele cu mandat de aducere. Mahomed dă o declaraţie privitoare la faptele anchetate după modelul “O să vezi ce păţeşti tu, te fac, te sparg, cine te crezi, tovarăşe?”.

La scurt timp, vin alegerile din 2000. Vidul creat de efectul deziluziei CDR e atât de mare, încât PSD câştigă parlamentare la scor de neprezentare, iar la prezindenţiale în turul doi ajung Vadim cu Iliescu. O fost spectacol. Nu m-am dus la vot. Nu ştiu dacă Buduşan cu Dobocan s-or dus, dar odată ajuns pentru a patra oară preşedinte, Iliescu a stabilit că nu aşa se face anticorupţie. Îl pune pe Joiţa procuror general, care îi zboară din parchetul general şi pe Buduşan şi pe Dobocan. Alt procuror care încercase să facă ceva, se sinucide când începe să fie anchetat. După o anchetă în care sunt acuzaţi că l-au omorât pe JFK, Dobocan se întoarce la Cluj, iar Buduşan e dat afară din magistratură. Atacă în contencios decizia, câştigă şi merge o zi înapoi la parchet doar pentru a-şi scrie demisia.

Năstase, care e prim ministru, ştie că trebuie să le spună ceva celor de la Bruxelles, nu le poate spune că am învins corupţia. Apucase să scrie o strategie naţională de combatere a corupţiei în care băgase aburelile obişnuite, dar UE nu era deosebit de încântată. În egală măsură, ştie că trebuie să ridice controlul asupra procurorilor şi că nu îi poate controla pe toţi cei 1.500 de procurori din ţară. În consecinţă, îi vine o idee de geniu: să înfiinţeze un parchet separat. Ideea era absolut genială. Ălora de la Bruxelles le arată ca România e pe drumul cel bun, că se bate cu balaurul etc. Or fost atât de încântaţi, încât nici azi încă nu s-or prins ce ţeapă or luat. În egală măsură, astfel puteai să scoţi faptele de corupţie (şi ce mai vrei tu că înşelăciunea sau evaziune sunt fapte de corupţie cum sunt eu turc) din competenţa procurorilor obişnuiţi şi te protejai ca nu cumva să se mai treazască vreun Buduşan că e Zorro. Alegeai prin interviu 100 dintre ei sub comanda unuia pe care îl numeşti tu şi controlezi lupta cu corupţia. Astfel, dl. Năstase înfiinţează DNA, îl pune şef pe Amariei care alege pe sprânceană vreo 100 de procurori şi încep să lupte cu corupţii. Sigur, cu corupţii lor, nu cu ai noştrii.

Ăia de la Bruxelles aplaudă cu labele din spate şi semnăn acordul de aderare la UE. Ăia de la Washington ne bagă în NATO şi ne construiesc 50 de km de autostradă pentru doar 2 miliarde de dolari. Toţi sunt fericiţi.

Constat acum că textul ăsta iese prea lung şi am citit pe net că nu trebuie să scrii mult pe net că oamenii nu au răbdare să citească texte prea lungi. Nu ştiu cât de lungi, că nu am citit până la sfărşit articolul ăla, aşa că mă opresc acum aici. Va continua…

O poveste din lumea infractorilor

Nu ştiu dacă am permisiunea să îi scriu numele, aşa că o să îi spun dl. A. L-am cunoscut în ianuarie 2016, atunci când DNA Tg. Mureş i-a cerut arestarea preventivă alături de cea a altor două persoane, clienţi ai mei. Era director la o regie autonomă şi era acuzat că alături de clienţii mei a decis să înlocuiască o conductă de gaz cu durata de viaţă expirată de vreo 10 ani cu una nouă. În regie proprie, cu ţeava lor proprie, nu vă gândiţi la licitaţii pentru prieteni. Nu insist, că nu are relevanţă. M-a impresionat în acea şedinţă de judecată care a început la ora 14 şi s-a terminat noaptea târziu. Vinerea, evident, că aşa era moda. După 24 de ore fără şireturi la pantofi, a fost unul dintre singurii oameni pe care i-am văzut ameninţaţi cu arestarea şi care s-a comportat ca un lider real. I-a spus judecătoarei că el a decis înlocuirea acelei ţevi pentru că aşa a crezut e bine şi că restul din sală nu au nicio culpă, dacă se decide că înlocuirea ar fi fost abuzivă.

În ianuarie 2016, anticorupţia rupea norii, iar cătuşele zburau în stânga şi dreapta ca butoanele la păcănele. Respingerea arestării de atunci am perceput-o ca un miracol, deşi acuzaţia era stupidă. A doua zi, omul şi-a dat demisia, pentru că nu a vrut să târască compania în ceea ce urma. A urmat un an de control judiciar şi de prezenţă săptămânală la poliţie alături de violatori şi criminali, ca să folosesc clişelee moderne, la “semnat”. Judecătorul de fond le tot ridica controlul, luptătorii anticorupţie de la curtea de apel îi tot întorceau soluţiile. După vreun an, o dat domnul (judecător) şi au scăpat de controlul judiciar.

Au fost doi ani şi jumătate de proces în fond. În urma cu vreo lună, judecătorul de fond i-a achitat pe toţi inculpaţii (nu pe decizia CCR, ca să nu avem discuţia). În motivare, scrie că nu are cum să fie infracţiune că ai schimbat o conductă de gaz veche cu una nouă. DNA consideră în continuare că e infracţiune şi că prima dată trebuie să o laşi explodeze şi apoi să o schimbi, astfel că au făcut apel. Urma să mă reîntâlnesc cu dl. A undeva prin mai la Curtea de Apel Mureş. Să aud cum se vor readministra vreme de 2 ani toate probele, pentru că parchetul mai are dreptul să tragă un loz, dacă nu iese din prima ăla câştigător.

Pe parcursul procesului, l-am reîntâlnit. Trimis din nou judecată alături de un alt client al meu, tot pentru abuz în serviciu. Era acuzat tot de o prostie pe care nu are sens să o mai povestesc. Acum vreo 2 luni, în cameră preliminară, judecătorul de fond a dispus restituirea cauzei la parchet, de bine ce era făcut rechizitoriul şi de legale ce erau probele. Evident DNA a făcut contestaţie. Acum câteva zile, s-a judecat acea contestaţie. Din atitudinea în sală şi comentariile făcute de completul de judecată rezulta soluţia ce urmează să fie pronunţată săptămâna viitoare şi nu era una bună pentru inculpaţi. Dl. A a avut ultimul cuvânt, a spus din nou cu demnitate ce avea de spus, a ieşit pe uşa instanţei şi s-a prăbuşit. SMURD, AVC, comă.

Azi dimineaţă a murit. Nu o apucat nici ca achitarea din primul dosar să rămână definitivă (sper), nici să se dispună judecata în al doilea dosar şi peste încă vreo 3 ani să vină şi achitarea. Nu cred că l-ar fi încălzit oricum prea mult. Cariera şi-a pierdut-o, puterea de a te uita în ochii oamenilor la fel etc. A murit ca un “penal”, urmând să se dispună încetarea procesului penal.

Nu am scris povestea asta ca să strig că cineva trebuie să răspundă pentru moartea lui. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă AVC-ul are vreo legătură cu cele două dosare penale şi cu faptul că viaţa i-a fugit din faţă la 60 de ani. Nimeni nu va ştii, dar… Repet, nu am vrut să spun asta. Am vrut doar să spun o poveste despre un infractor pe care, deşi l-am cunoscut doar pe holurile instanţei, deşi nu am vorbit niciodată cu el mai mult de 5 minute, deşi nu mi-a fost client, l-am respectat.

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!

M-am tot abţinut să comentez suita de evenimente (zilnice) care macină justiţia română. Dar interviul dat de unul dintre magistraţii care s-or dus cu jalba-n proţap la Bruxelles m-o terminat psihic atât de tare, încât trebuie să mă descarc aici. Zicea doamna procuror acolo că cei care or mers acolo sunt cei 300 de la Termopile. Io înţeleg că o fi fost o figură de stil sau o metaforă, dar nu pot să nu mă gândesc la câteva chestii. Pricep din interviu că Persia este pesedeul, Xerxes este Dragnea, însă nu ştiu cine e Leonidas.

Mă rog, astea sunt detalii. Ce e important este ce apărau spartanii acolo. Scrie în interviu că tot felul de principii. Gen independenţa justiţiei şi altele cu care nu ai cum să nu fii de acord. E drept că, din punctul meu de vedere, spartanii confundă independenţa cu iresponsabilitatea, dar susţin şi voi susţine veşnic dreptul oricui de a crede altceva decât mine şi, dacă are chef, de a protesta pentru a-şi apăra crezurile, indiferent dacă eu sunt de acord cu ele sau nu.

Ce nu pot să accept însă este ipocrizia şi dubla măsură. Mă disperă la maxim protejarea unor prinţupuri doar când ne convin sau doar pentru alţii. Şi mă disperă memoria extrem de scurtă a multor oameni. E drept că trăim în epoca în memoria durează cam cât newsfeed-ul lui Facebook, adică vreo 2-3 zile. Tot ce e mai vechi de 2-3 zile nu mai există pe Facebook, iar ceea ce nu e pe Facebook nu există. Logic, cam atât mai durează memoria. Şi, de multe ori, şi principiile. Defectul meu e că sunt chestii pe care refuz să le uit. Dau şi eu un exemplu mai jos, doar cu scopul de a mai aduce în memoria pe termen scurt o doză de lecitină. Precizez că aş putea scrie despre astea o carte, dar nu am timp. Plus că pe Facebook nu există cărţi, ceea ce înseamnă că nu există cărţi.

Acum 2 zile, eram anunţaţi cu emfază că s-a finalizat urmărirea penală în dosarul Revoluţiei. Tergiversarea acestui dosar vreme de 30 de ani este una din marile ruşini ale Ministerului Public, un sictir masiv la adresa a mii de oameni cărora le-au murit copii, părinţii, iubiţii în decembrie 1989. E o ruşine pe care scuzele instituţionale de acum 2 zile (de apreciat, oricum) nu o pot şterge. Să vezi vreme de 30 de ani oameni responsabili pentru moartea altora rânjind pe la teve este îngrozitor. Ce a omis însă să spună procurorul general şi ceea ce pare să fi uitat Leonidas cu ai lui este cine e responsabil de această ruşine. Între alţii, unul dintre cei pentru care s-au organizat proteste, s-a ieşit pe scări, s-a înjurat pesedeul şi ciuma roşie etc. Pentru cine nu mai ţine minte, acum 12 ani (oricum extrem de târziu) se începuse urmărirea penală împotriva lui Iliescu şi părea că, în sfârşit, se mişcă acel dosar. Rezoluţia de începere a urmăririi penale a fost însă infirmată, iar dosarul închis ani buni, până când ne-a obligat CEDO să îl redeschidem. Infirmarea a fost dispusă de un procuror general independent politic. Numele în poza de mai jos, pe care am găsit-o pe net, pe profilul de Facebook al unui jurnalist, de unde am furat-o.

“Procesul”, de Franc Caftescu

În 2012 am fost contactat de o persoană – domnul C. – care tocmai ce umflase 5 ani de închisoare pentru invariabilul abuz în serviciu. Dorea să-i fac o plângere la CEDO. Concret care o fost acuzaţia nu am înţeles niciodată, deşi or trecut vreo 7 ani de atunci şi nici nu este foarte relevant pentru povestea de mai jos.

În 2006, când o fost trimis în judecată domnul C. era deputat PSD (ştiu: huooo, m…, hoţii etc.), astfel încât cauza se duce la ICCJ, unde omul este ascultat şi se audiază o gramădă de martori. Înainte să apuce să se judece, la alegerile din 2008 omul nu mai obţine un nou mandat de deputat, deşi candidează. În consecinţă, ICCJ îşi pierde competenţa de judecată şi trimite cauza la Judecătoria sectorului 1. Judecătorul de acolo nu mai administrează nicio probă, respinge cererea domnului C. de a da declaraţia şi îi puşcă 5 ani cu un backhand în lung de linie. O uitat să îi mai dea ultimul cuvânt, că avea mâncarea pe foc şi… Geniul magistraturii care i-a dat 5 ani unei persoane în urma unui proces în care nu a audiat niciun martor şi în care a refuzat expres să îl asculte pe inculpat are o carieră frumoasă în anii ce au urmat. Sigur o protestat în ultimele zile cu hârtiuţa în mână şi cu independenţa în suflet.

Trecând mai departe, domnul C. face apel. Cere din nou să fie audiat, la fel cum cere să fie reaudiaţi martorii. Dumnezeii de la Tribunalul Bucureşti nu par impresionaţi. Îi spun omului că nu au chef de martori, că el poate să spună ce vrea la ultimul cuvânt şi îi resping apelul. Tura asta i se ultimul cuvânt, cei de la tribunal fiind foarte respectuoşi cu drepturile inculpatului. Pe vremea aia, era cu recurs la curtea de apel, aşa că omul face recurs. Le zice frumos la cei trei zei de la CAB că e un pic absurd să fie condamnat de 2 instanţe care au refuzat să îi ia declaraţia şi care nu or audiat absolut niciunul dintre martorii pe ale căror declaraţii şi-au fondat condamnarea. După o şedinţă de judecată care o durat vreo 15 minute, în cursul căreia domnului C. i se refuză a treia oară expres dreptul de a da declaraţii în faţa instanţei, recursul e respins scurt şi la obiect. Direcţia Jilava, cu un popas la Rahova.

Îi fac omului plângere la CEDO undeva prin primăvara lui 2012. Ăia se mişcă extrem de rapid faţă de stilul lor clasic şi în decembrie 2014 CEDO constată evidenţa: omului i s-a încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. Între timp, domnul C. este, evident, la ţuhaus. Aşteptăm cuminţi ca hotărârea să devină definitivă şi facem cerere de revizuire şi cerere de suspendare a executării sentinţei suspendate.

În lege scria că revizuirea se cere la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută. Io, de aici, am înţeles că trebuie să mă duc cu cererea la judecătorie că sentinţa lor se executa, după respingerea apelului şi a recursului împotriva ei. Judecătoria înţelege altceva şi îşi declină competenţa la curtea de apel, că cică nu poate să desfiinţeze ei de la judecătorie o hotărâre a curţii de apel, că îs zei de calibru superior. Deşi ceream desfiinţarea unei sentinţe a judecătoriei… Mă rog, era foarte fierbinte cartoful. Curtea de apel îşi declină competenţa la tribunal pentru că între timp competenţa în fond pe cauzele DNA se dusese la tribunal. Nu că ne-am fi judecat în fond la acel moment, dar cartoful frigea destul de tare.

Între timp, omul tot la ţuhaus. Tribunalul îşi declină competenţa la judecătorie, după o pledoarie din ciclu: “judecaţi oricare dintre voi cererea asta de revizuire, numa’ judecaţi-o odată, că ăsta stă la puşcărie cu lunile după ce CEDO o constatat că i-aţi violat dreptul la un proces echitabil”. Normal, cauza se duce la ICCJ pentru regulatorul (ăştia, nejurişti, nu râdeţi, aşa îi spune) de competenţă. Între timp, omul este eliberat condiţionat că împlinise fracţia legală după ce a executat fix 3 ani şi 60 de zile. ICCJ se scarpină adânc în cap şi trimite cauza la curtea de apel, cu indicaţii ca ăia de acolo să admită cererea de revizuire, să dispună rejudecarea cauzei şi să o trimită pentru rejudecare la tribunal. Ceea ce şi fac.

Tot acest tămbălău a durat aproape 2 ani, până s-a îndurat cineva să admită o cerere de revizuire pe un dosar DNA formulată de un pesedist (da, ştiu: m… pesede, ce le mai trebuie procese, direct la puşcărie cu ăştia, toţi pentru justiţie, independenţă, denea să va ia etc.). Ok, ne apucăm să ne rejudecăm prin 2017. Instanţa îl audiază în sfârşit şi pe domnul C., audiază martorii, administrează alte probe, iar în februarie 2018 îl achită. Nu pe decizia CCR cu abuzul în serviciu, ca să fie clar. DNA face apel şi mergem la Curtea de Apel Bucureşti. Politicoşi de data asta, judecătorii sunt de acord ca omul să dea declaraţie. Reaudiază şi martorii la cererea DNA, ca aşa zice legea. În paranteză fie spus, e foarte bună legea asta: dacă te achită în fond, readministrarea probelor în apel e obligatorie; dacă te condamnă în fond, readministrarea probelor în apel e extrem de facultativă (la majoritatea completelor e atât de facultativă, încât se respinge de fiecare dată). Normal, scopul procesului penal este condamnarea inculpatului, aşa că dacă nu o ieşit din prima, mai tragem un loz. Am uitat să precizez, că omul o rămas membru la pesedeu

În 22 februarie 2019, judecători şi procurori protestează împreună pe scări pentru separarea carierelor lor. Un fel de divorţez, dar rămân cu tine. Protestul este îndreptat împotriva guvernului, adică împotriva lui pesedeu. Nu sunt 100% sigur, că nu erau în primul rând, dar cred că judecătorii din completul domnului C. erau acolo cu hârtiuţe în mână împotriva lui pesedeu. Cinci zile mai târziu, revin în sală şi pronunţă decizia definitivă contra la un pesedeu: admite apelul DNA şi îl condamnă pe domnul C. la 3 ani şi 60 de zile de închisoare. Constată că pedeapsa a fost executată integral prin 2015.

E important de subliniat că au dat 3 ani şi 60 de zile, nu 3 ani şi 2 luni. Fix cât scria în fişa de executare a pedepsei. Nu cumva ăsta să ceară ceva desopgubiri pentru că o stat aiurea în puşcărie şi nu cumva careva din cei 6 eroi ai dreptăţii care au refuzat să îl audieze şi au condamnat un om fără să le pese ce au de spus să păţească ceva. Pentru cei care au ceva experienţă şi se gândesc că 3 ani şi 60 de zile este rezultatul vreunei contopiri pe codul nou, răspunsul este: nţţ, e pentru o unică infracţiune.

Restul e extrem de multă tăcere şi o întrebare: ştie careva dacă au loteria vizelor în Tanzania, că poate mă bag? Plus o concluzie: domnilor şi doamnelor procurori şi judecători, oricât aş vrea, nu pot să fiu solidar cu protestele voastre legate de ordonanţe peste noapte etc. Aveţi parţial dreptate (nu cu toate chestiile, că nu pare să vă fi deranjat secţia lui Mirică, scoasă de sub autoritatea procurorului general, şi nici faptul că aproape toţi aţi avut dosare acolo, dar poate revin cu astea), iar mulţi dintre voi aţi picat aiurea în lupta între Satana şi Sauron, dar nu pot. Credeţi că nasol să ai dreptate şi, cu toate astea, să o iei peste bot? Welcome to my world. Domnul C. şi F. Caftescu vă aşteaptă în lumea absurdului pe care voi aţi creat-o, unii cu rea credinţă, alţii cu indiferenţă, iar alţii tolerând reau-credinţă şi indiferenţa cu ochii în propriile dosare şi cu mare atenţie să nu îi ridice de acolo. Fiat justitia!

Tărâmul celor aleşi

De zeci de ani lumea întreagă stă pe un butoi de pulbere din cauza a ceea ce se numeşte în presă “situaţia din Orientul Mijlociu”. Or găsit formula asta cu “situaţia” pentru nimeni nu ştie cum să îi spună altfel unui război în care sunt implicate când pe faţă, când prin spate, toate statele relevante ale lumii. Cea mai mare problemă e că durează de atât de multă vreme încât e greu de găsit o soluţie pentru această “situaţie”. Oricum, nici dracu nu mai ştie exact când şi cum o început. Şi nici cine cu cine se bate, cine cu cine e prieten, cine dă bani şi cui.

Exceptând producătorii de arme, traficanţii de arme şi băieţii din juma’ din serviciile de informaţii din lume care au de lucru nu o cîştigat nimeni nimic. Evreilor le sare periodic în aer câte un autobuz şi merg în vacanţe păziţi de nişte băieţi mai înarmaţi ca Rambo, palestinienii stau în muşuroaie umane după ziduri şi sapă tuneluri, sirienii nu mai au ţară, irakienii nu mai au stat, iar saudiţii şi emirii sparg banii pe războaie în loc să cumpere cluburi de fotbal. Americanii cară mii de sicrie cu drapelul pus pe ele către casă, în timp ce fac concurs de tehnică militară cu ruşii. Pe net scrie că banii băgaţi în această “situaţie” în ultimii 20 de ani de către toate statele implicate sunt vreo 15 trilioane de dolari. Doar Statele Unite au băgat acolo din 2001 încoace vreo 7 trilioane de dolari. Făcând o socoteală simplă, puteau să dea fiecărui locuitor al planetei vreo 2.000 de dolari de căciulă. Mâncau ăia din Africa 2 ani de banii ăia, iar noi mergeam toţi în vacanţă în Maldive.

Na, să nu o mai lungesc, “Situaţia” aia e atât de stupidă încât toţi au încetat să o mai explice. În realitate, toţi sunt ipocriţi şi invocă diverse “motivaţii” pentru această luptă, când scopul este unul singur: controlul. Tărâmul făgăduinţei. Ăla care o să controleze Jerusalimul şi Orientul Mijlociu o să aibă parte doar de lapte şi miere, o să trăiască 1000 de ani şi o să îi iasă toate biletele la pariuri.

Scriu despre asta, pentru că avem şi noi o “situaţie” în justiţie. Sigur că nu e atât de gravă ca şi cea de la Tel Aviv şi Teheran, dar păstrând proporţiile şi mutând situaţia, acolo suntem. La fel ca şi acolo, avem o luptă crâncenă pentru control. La fel ca şi acolo, nu mai ştim cine cu cine se bate, pentru că alianţele se schimbă constant. La fel ca şi acolo, nu există neutrii, fiecare e cu cineva la un moment dat, chiar dacă “cineva” se tot schimbă. La fel ca şi acolo iau “premiul Nobel pentru pace” oamenii care au ordonat uciderea a sute sau mii de oameni. La fel ca şi acolo lupta pentru pace se duce cu rachete şi grenade. La fel ca şi acolo, vedem constant “poze cu copii ucişi în bombardamente”. La fel ca şi acolo, tot felul de state se luptă prin intermediari. La fel ca şi acolo, e linişte măcar aparentă doar atunci când cineva reuşeste să obţină controlul total. Evident că nu durează prea mult, pentru asta e natura situaţiei.

La fel ca şi acolo, singurii care pierd sunt ăia care nu mai ştiu de unde a început şi care este scopul. La fel ca şi acolo, singura şansă de a se termina totul şi ca lumea să redevină un loc normal, este adevărul. Aici apare însă problema mare: în istorie cel mai imprevizibil lucru este trecutul. Avem nevoie de adevăr, ăla real, brutal, urât, extrem de greţos pe alocuri. Avem nevoie să ştim tot ce a presupus “situaţia” sau “reforma” justiţiei române din ultimii aproape 30 ani. Acum, nu peste 50 de ani, dacă mai vreo să avem vreo şansă pentru o justiţie normală. Fără o justiţie normală, o ţară nu este normală. Iar fără adevăr, o să avem doar atentate, riposte, bombe, rachete şi demenţă. Lista întrebărilor începe probabil cu numele procurorilor care au ascuns juridic mineriadele şi care, atunci, au arestat oameni pentru vina de a fi avut ochelari şi se termină cu motivul real pentru care CEDO comunică o plângere mai mult decât vădit inadmisibilă la câteva zile de introducerea ei, doar pentru că petentul este una dintre rachete. Sau se termină, ca să mă refer la ceva de azi cu motivul real pentru care avizul pentru procurori şefi trebuie să vină de la plen, nu de la secţie. La fel cum vreaun să ştiu de ce ăia care apărau cu pieptul gol transformarea procurorilor în judecători de înaltă curte sunt consternaţi pă facebook de transformarea juzilor în şefi de procurori. Poate o să fac odată lista întrebărilor la care vreau răspuns, deşi îmi trebui juma de an ca să lucrez la ea.

No man’s land

În general, cea mai rea poziţie în care te poţi afla în vremuri de război este între linii inamice, în no man’s land. Dacă eşti acolo, fiecare din tabere crede că eşti de la ceilalţi şi cum te zăreşte careva o să tragă ca disperatul. E mult mai bine să fii într-una dintre armatele ce se confruntă: ai o gramadă de camarazi cu tine, inamicul e tot timpul în faţă şi ai spatele asigurat, iar când atacă inamicul sunt nişte băieţi cu o goarnă care te anunţă înainte. Mult mai bine decât între linii unde eşti singur cuc. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar nu prea ai cum să dai de ei, ca dacă mişti trag ăia ca disperaţii, uneori din ambele părţi.

Atunci când asta se întâmplă într-un război civil e şi mai nasol. Vrând, nevrând cunoşti soldaţi şi dintr-o parte şi din cealalta şi vrând, nevrând cunoşti şi motivele care îi mână în luptă. Iar, ca să prezint imaginea completă, trebuie luat în calcul şi faptul că la mai toate războaiele moderne, mai ales la cele civile, apar şi trupele străine de menţinere a păcii prin rachete balistice şi avioane cu bombe. Iar când stai între linii, inevitabil ceva bombe pacificatoare americane, ruseşti, franţuzeşti sau ale altor naţii iubitoare de pace mondială, îţi pică în cap.

Pe scurt, o poziţie destul de nasoală din care e greu să scapi cu toate componentele la locul lor. De la un moment încolo, nu poţi decât să aştepţi să se termine războiul, să câştige dracu’ cineva şi să te adaptezi la noua situaţie. Să te aştepţi să piardă amândoi râzboiul e utopic, exceptând primul război mondial, nu prea s-au întâmplat din astea. Nu că cele de mai sus ar fi vreo metaforă, dar trăiesc sentimentul fraierului din no man’s land de prea multă vreme încoace.

Avem de o parte talibanii treselor galbene de pe umăr şi de pe chipiu. Sunt înmarmaţi cu dosare galbene cu rază lungă (din 2009 încoace) de acţiune, (foarte) mulţi generali, o gramadă de portavoci umane şi o armată impresionantă de soldaţi credincioşi, IYI summa cum laude. Plus o armă nouă (Facebook) care permite multiplicarea impresionantă a oricărei salve de tun. Tragi un proiectil şi anterizează câteva mii. Beneficiază de sprijin aerian masiv de la baza aeriană de la Bruxelles, de unde generali ai trupelor de menţinere bagă aeriene la greu. În partea cealaltă, sunt cei care nu or vrut să îşi lase bărbile pe model taliban, întrucât merg pe modelul cu mustaţă. Nu au nici logistica, nici organizarea militară a talibanilor şi nici sprijinul aerian al celorlalţi, dar nici ei nu sunt veniţi pe lume cu ploaia de ieri. Au banii, o parte (mare) din aparatul de stat şi o grămadă de victime nevinovate ale shariei. Nici unii, nici alţii nu iau prizonieri şi aplică cu sârguinţă tactica “cine nu e noi, e împotriva noastră”.

De ceva vreme războiul se dă pentru un deal. Rând pe rând, fiecare mai urcă către vârf până este împins în jos de armata inamică şi apoi o iau de la capăt. Ehhh, în vârful dealului este un platou unde am eu plantaţia, casa şi viaţa. Plus o grămadă de alţii. Şi m-am săturat să fiu între liniile inamice. Oricum se termină războiul ăsta nu e bine. Şi dacă mai continuă mult nu e bine. Iar varianta ca toţi ăia dintre linii să se adune şi să încheie războiul prin înfrângerea ambelor tabere e la fel de probabilă ca şi câştigul la 6/49 când nu joci.