Author Archives: Radu Chirita

Pyrrhus

Spre ruşinea mea, nu ştiu foarte multe despre Pyrrhus, regele Epirului. M-ar putea ajuta Google, dar mi-e lene să caut. Ştiu doar că după ce i-a bătut la Heraclea pe romani acum vreo 2300 de ani (sper că nu am scris vreo prostie cu data luptei) ar fi spus: “Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”. Genialul comandant militar o avut umor şi o avut dreptate. I-o mai bătut odată pe romani, după care s-a dus acasă aproape singur. O avut şi viziune: poţi să pierzi războiul şi dacă învingi în toate luptele.

Cred că România a pierdut războiul cu corupţia, deşi probabil este ţara din lume cu cei mai mulţi miniştri, parlamentari, alţi lideri politici etc. condamnaţi pentru fapte de corupţie ori asimilate legal acestora. Nu a pierdut-o acuma, când se modifică legile de organizare a sistemului de justiţie penală, ci acum mulţi ani. Heraclea a fost când s-a adoptat ordonanţa 43 în 2002. Azi suntem în momentul la care după multe victorii, Pyrrhus pleacă acasă în Epir, lăsând Sudul peninsulei italice la dispoziţia organizatei şi disciplinatei armate a Republicii romane. 100 şi ceva de ani mai târziu Epirul a dispărut ca stat şi a devenit geografie.

După mine, vorbele lui Pyrrhus, indiferent dacă or fost reale sau le-o băgat istoricii romani din burtă, trebuie văzute din perspectiva planului larg. Atunci când aduni victorii, beţia lor pot să te orbească şi să pierzi din vedere planul general. Aşa că propun să facem doi paşi în spate, să uităm de cifrele privind numărul de miniştrii sau parlamentari condamanţi sau doar acuzaţi de corupţie, şi să căutăm răspuns la nişte întrebări.

Plecăm de la premisa că România este o ţară coruptă în profunzime, cu o cultură care acceptă sau cel puţin tolerează acte de corupţie, de la plicul dat medicilor pe motiv că au salarii mici sau al bijuteriilor date cadou învăţâtoarelor şi până la cultura pilelor pentru a obţine un loc la o şcoală socotită mai bună, o audienţă la un funcţionar sau un loc în faţă la coadă la buletine etc. Este cert că trebuie să luptăm împotriva corupţiei, iar una – nu singura – dintre arme trebuie să fie cercetarea penală a acestor fapte. Până la înfiinţarea DNA (apropos, printr-o ordonanţă de urgenţă dată peste noapte, fără vreo dezbatere publică şi prin care sute de dosare au fost luate de la parchete şi duse la noua structură) de acest lucru se putea ocupa orice procuror din România. Vreo 2000 de oameni aveau competenţa de a ancheta astfel de fapte. Crearea DNA le-a luat acestor procurori posibilitatea de a ancheta fapte de corupţie (plus altele “de interes”, inclusiv evaziunea fiscală până acum vreo 5 ani) şi a dat această putere unui număr de vreo 100 de procurori aleşi dintre ei pe criterii pe care nu le ştie nimeni foarte bine. Atunci când aceşti 100 sunt aleşi din pix dintre procurori de la nivelul judecătoriilor (peste 50% în acest moment) şi al tribunalelor cu experinţă deosebită în anchete complicate privitoare la scandaluri în baruri şi furturi din buzunare, trebuie să ne întrebăm dacă vrem sau nu vrem să ne batem cu corupţia.

Celor care afirmă că DNA a reuşit lucruri senzaţionale  datorită condamnărilor pe care le-a obţinut le amintesc de Pyrrhus. Obsesia pentru “peşti mari”,  exerciţiile de PR deşănţat, cultul personalităţii şi sloganele împrumutate din campanii publicitare au pus DNA în genunchi. Nu te poţi aştepta să nu iei nişte baroase în freză atunci când îl acuzi pe ăla care e prim ministru în funcţie de nişte fapte pentru care este ulterior achitat. Omul o pierdut alegerile prezidenţiale pe acuzaţia aia, nu te poţi gândi ca va fi calm.  Când târâi în procese timp de 7 ani patru judecători de curte supremă pe care îi umileşti în public dând chestii naşpa din dosar în presă, iar oamenii sunt achitaţi, iarăşi trebuie să te aştepţi că ceva te va plesni. Când îi forţezi demisia procurorul general cu o acuzaţia pe care o clasezi 4 ani mai târziu pe motiv că fapta nu există, iarăşi trebuie să te aştepţi că o să păţeşti chestii. Şi exemplele pot continua mult şi bine.

În orice stat normal la cap astfel de acuzaţii sunt formulate doar atunci când eşti 100% sigur, nu când bâjbâi, dar eşti obsedat să îţi justifici şi legitimezi existenţa. Când ajungi să crezi că scopul tău este să satisfaci dorinţa publică de a fi înfundat unul sau altul e greu să te fereşti de acuzaţii de partizanat. Dacă careva din guvern ar fi încheiat acte secrete prin care să se modifice legea, ar fi sărit mandatele de reţinere ca popcornul în microunde, dacă un suspect sau inculpat ar fi făcut ceea ce or făcut haiducii de la Ploieşti, ar fi stat arestaţi timp de două vieţi.

Pe scurt, ceea ce încerc să spun că o instituţie formată dintr-un şef care îşi alege după cum vrea muşchii lui 100 de colaboratori este o ţintă perfectă atunci când lucrurile merg prost, pentru că eşecul va primi o faţă şi o indentitate. Eşecul luptei cu corupţia a apărut atunci când numele acelui şef a fost negociat de actori politici, atunci când a fost cultivat de securişti şi a explodat atunci când între cei 100 de spartani au fost aleşi oameni care nu se mai luptaseră decât cu săbii de lemn până atunci. Şi care, orbiţi de putere, de mesianism, de dorinţa de a fi altceva şi de drogul dosarelor galbene au căzut în păcat. Au violat toate legile esenţiale ale justiţiei penale: au împuşcat înainte să întrebe, au stabilit că cineva este corupt doar din presa secretizată, au făcut jocuri, au încălcat legi pentru a acuza oameni că au încălcat legi, au forţat înţelegeri pe care legea noastră nu le permite de genul “dă-mi-l pe ăla şi te las pe tine în pace”, au tăiat porcuă şi curcanu’ cu politicieni pentru a primi spijin, au umilit sute de judecători cu acuzaţii de rahat etc.

Astfel, în ciuda panopliei cu care se făleşte, DNA a eşuat şi dacă mai înregistrează vreo câteva victorii din astea, va fi terminată. Ocazie cu care mă întreb de ce dracu’ am înfiinţat această instituţie şi nu am lăsat orice procuror din ţara asta – inclusiv cei 100 de fantastici – să se sesizeze şi să cerceteze fapte de corupţie. Ar fi fost prea mare ţinta. Plus că ceva mă face să cred că cea mai mare parte a derapajelor nu ar fi existat. Şi poate am fi avut vreo şansă reală să învingem corupţia. Aşa mă tem că o să ajungem la Pyrrhus şi Epir.

Ţară, ţară vrem ostaşi

Citesc consternat comunicatul sau ce dracu’ este al Formului Judecătorilor (şi procurorilor) din România, în care magistraţii reuniţi sub denumirea asta se isterizează pe motiv de isterie cu privire la protocoalele declasificate recent. Tot ei stăteau pe trepte la CAB să îl protejeze pe procurorul general de evaluare. Tot ei au stat pe trepte să o protejeze pe doamna procuror şef DNA de la acel moment de demitere. Bănuiesc că printre ei sunt şi oameni de bună credinţă pe care i-o luat valul şi merg cu turma, nu doar gener.., colon.. ptui drace, magistraţi oneşti interesaţi de bunul mers la UM.., pardon, al justiţiei.

Pentru ăştia din urmă, singura propunere pe care o am este ca jurământul pe care l-au depus să fie inlocuit cu altul, mai actual: “Jur credinţă Patriei mele, România! Jur să-mi apăr țara chiar cu preţul vieţii. Jur să respect constituţia, legile țării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

Pe ceilalţi, i-aş ruga să se gândească un pic şi să îşi răspundă cinstit la câteva întrebări simple:

  1. O fost ok ca dl. Niţu să fie demis (cu mantă, prin începerea urmăririi penale) brusc şi dintr-o dată, fără o evaluare, fără nimic? Cred că mai ţineţi minte că omul a fost pus sub acuzare pentru că a circulat cu coloana oficială, de parcă trebuia să meargă cu uberul. Acu o vreme o fost clasat, ieri o zis ICCJ că fapta nu există. O stat careva atunci cu hârtiuţe în mânuţă pe scări să îl apere pe om? Numa’ întreb…
  2. Ăia care sunteţi procurori, bănuiesc că aţi trimis în judecată oameni pentru fals pe motiv că or semnat acte false, redactate de altcineva, nu? Ia întrebaţi câţi dintre colegi au confirmat procese verbale de transcriere redactate de un ofiţer SRI, dar semnate în fals de un poliţist. Ştiţi că falsul e infracţiune, nu? Că celebrele chestiuni tehnice inludeau şi selectarea convorbirilor şi transcrierea lor. De legal ce era, astea nu le semna ofiţerul SRI, ci ofiţerul de poliţie şi le confirma un procuror. În fals, fraţilor. Comis de un magistrat. Ştiţi cum se sancţionează asta, nu, că aţi absolvit INM şi ştiţi pedepsele pentru fals şi pentru inducerea în eroare a organelor judiciare? Ăia care aţi făcut-o, vă ţăţăie un pic fundul? Numa’ întreb.
  3. Staţi toată ziua cu statul de drept în gură. Este stat de drept ăla în care, fără a exista vreo lege, serviciile secrete urmăresc procesele şi decid care probe sunt relevante şi care nu, precum şi ce arătăm apărării şi ce nu? Este stat de drept ăla în care proceduri de urmărire penale sunt reglementate prin acte secrete? Dacă actele alea erau beningne, de ce or fost secrete? De ce or minţit o grămadă de oameni că nu există? Numa’ întreb: dacă aţi ajunge vreodată acuzat de vreo infracţiune, v-ar face plăcere să fiţi anchetat în felul ăsta? Nu de alta, dar am avut mulţi clienţi magistraţi, care au avut brusc o relevaţie când au schimbat poziţia în sala de judecată, dincolo de bară. Ia, luaţi-vă 10 minute de concediu şi gândiţi-vă cum ar fi să fiţi voi în situaţia aia.
  4. Când veţi vorbi să spuneţi ce se întâmplă real în parchete şi în instanţe? Când nu va mai fi nevoie de presiuni politice ca să scăpăm toţi de neguleşti şi o grămadă ca el? Îi ştiţi, dar îi protejaţi prin tăcere, deşi sunt infractori. Trimiteţi oameni în judecată şi îi condamnaţi pentru mărturie mincinoasă, dar vă suiţi pe trepte pentru cea care a spus că la Ploieşti este elită, că nu se falsifică probe şi că denunţul din Moldova e al unui martor protejat…

Mai sunt, dar măcar la astea ar trebui să vă răspundeţi. Mă refer la copiii de la INM, la cei care încă nu ştiu cum arată cioara vopsită. La restul, le-a răspuns Dumbra..,, pardon, soarta demult.

O scrisoare pierdută

Acum vreo săptămână am primit din partea celor care lucrează pentru PR-ul dlui. Cioloş şi al organizaţiei pe care o conduce un email în care eram invitat la un dejun de lucru, împreună cu alţi avocaţi. Obiectul menţionat era cel al unor discuţii privind viziunea organizaţiei Mişcarea România Împreună asupra justiţiei şi al altor domenii ale vieţii publice. Nu cred că e firesc să public mailul, pentru că era destinat unei conversaţii private şi nu îmi aparţine.

Am răspuns la mail, deşi am decis să nu particip la acea întrunire, pentru că aşa mi s-a părut politicos să fac. Probabil mailul meu a supărat echipa dlui. Cioloş. Deşi invitaţia era semnată de dânsul, mă îndoiesc că el personal citeşte mailurile primite ca răspuns. Cel mai probabil, cineva din echipa dânsului este cel care “gestionează” comunicarea. Ca să fiu sincer, m-aş fi aşteptat să primesc vreo formă de răspuns, gen “mulţumim de mesaj, o să avem în vedere ceea ce aţi scris” sau ceva în ideea asta. Au trecut însă trei zile şi nu am primit nimic, ceea ce mi se pare un pic nepoliticos. Eu nu sunt specialist în comunicare publică, iar diplomaţia mea este cea a unei cărămide, dar cred că era politicos să mi se răspundă, indiferent dacă mailul pe care l-am trimis eu i-a făcut pe acei oameni fericiţi sau nu. Până la urmă, nu m-am băgat eu singur în seamă. Ei m-au invitat la manifestare pe motiv că vor să afle părerea mea asupra unor teme. Le-am trimis părerea mea în scris şi era frumos să îmi mulţumească pentru ea, chiar dacă nu le-a plăcut. Până la urmă, dacă nu vrem să auzim ceea ce nu ne convine, cea mai simplă tactică este să nu cerem păreri, ca să nu ne riscăm.

În aceste condiţii, pentru că e vorba despre chestii pe care le-am mai susţinut pe blogul ăsta, am decis să public mailul pe care l-am scris. Este opera mea şi nu cred că încalc nicio regulă de confidenţialitate a convorbirilor sau a regulilor de comunicare dacă îl public. Poate în felul ăsta ajunge să îl citească şi dl. Cioloş, pe care îl consider un om de bun simţ, pentru că altfel nu sunt convins că i-au fost arătate elucubreţiile mele.

Răspunsul meu a fost următorul:

“Stimate domnule Cioloş,

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la manifestarea ce va avea loc sub egida organizaţiei dv., însă sunt nevoit să o refuz. Dincolo de faptul că din cauza programului personal încărcat, mi-ar fi destul de greu să vin de la Cluj până la Bucureşti doar pentru un eveniment de acest gen, sunt şi alte motive care mă fac să refuz.

Acord oricărei persoane prezumţia de bună credinţă, iar în raport de dv. personal nu am niciun motiv real să consider că aveţi intenţii contrare interesului general. Totuşi, cred că această întâlnire este, măcar la nivel implicit, oarecum, o manifestare politică. Eu nu am nici un fel de simpanii politice pentru niciunul dintre partidele sau organizaţiile politice din România acestor ani şi m-am ferit întotdeauna să mă apropi de vreuna din ele. Deşi valorile pe care organizaţia dv. le afirmă la nivel de principiu sunt apropiate de cele ale mele, mi-e greu să spun că susţin o bună parte din acţiunile sau demersurile dv. ori la echipei dv. în ceea ce priveşte justiţia. Nu ştiu, pentru că nu mă pricep şi nu le-am studiat îndeajuns, dacă proiectele dv. din zona economică, diplomatică etc. sunt unele bune sau nu, dar în zona justiţiei consider că aţi fost de prea multe ori în eroare atât în perioada în care aţi condus guvernul român, cât şi ulterior.

Nu vreau să vă fac un rechizitoriu, însă cred că în spiritul democraţiei şi al libertăţii – valori în care eu cred cu tărie –  va trebui să auziţi şi lucruri cu care nu sunteţi de acord. Ca avocat am luptat mereu pentru protejarea drepturilor fundamentale ale clienţilor mei, ca membru al societăţii civile am militat pentru transformarea României într-un stat de drept real, care pune pe primul plan, înaintea a orice altceva, protecţia drepturilor fundamentale, a libertăţii şi a domniei legii.

În acest context, consider că mandatul dv. de prim ministru nu a avut vreun impact pozitiv asupra funcţionării sistemului de justiţiei. Consider, în egală măsură, că dna. Prună a fost unul dintre cei mai slabi miniştri ai justiţiei, probabil de la Rodica Stănoiu încoace. Vă amintesc că în timpul mandatului dv. s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care au fost modificate o mulţime de prevederi ale codului de procedură penală, fără nicio dezbatere publică şi, cu puţine excepţii, fără a exista vreo urgenţă. O parte din modificări erau impuse de necesitatea de a respecta deciziile CCR, însă multe altele au fost adoptate la propunerea parchetelor şi au avut ca efect diminuarea protecţiei oferite drepturilor suspecţilor. Eu consider că legislaţia procesual penală nu trebuie adoptată pentru a face procedura comodă procurorilor, ci pentru a proteja suspecţii de eventuale abuzuri ale procurorilor. De asemenea, în timpul mandatului dv. au fost pronunţate decizii ale CCR pe care aveaţi obligaţia în 45 de zile să le puneţi în aplicare. Chiar dacă unele dintre ele nu erau foarte populare – în special decizia privitoare la abuzul în serviciu – preeminenţa dreptului vă crea această obligaţie, pe care aţi omis să v-o îndepliniţi.

Sistemul judiciar trebuie scos de sub orice formă de influenţe şi de presiune. Este un lucru pentru am luptat de cel puţin 15 ani, organizând conferinţe despre independenţa sistemului pe vremea când nimeni nu vroia să participe la ele. (Şi) în mandatul dv. şi al doamnei Prună subiecte precum arhiva SIPA sau legăturile SRI, DIPI etc. cu sistemul de justiţie au fost ocolite şi rămase nerezolvate. Degeaba creăm mecanisme de asigurare a independenţei sistemului de justiţie faţă de executiv ori legislativ, dacă menţinem potenţiale instrumente de şantaj – arhiva SIPA – sau de participare nelegală şi non-democratică a serviciilor la actele de justiţie. Din păcate, nu doar că aceste probleme nu au fost rezolvate, dar prin mai multe declaraţii publice dna. Prună a bagatelizat şi minimalizat aceste aspecte, indicând cu claritate că amestecul SRI în dosarele penale şi în sistemul de justiţiei este un lucru pozitiv. Personal, nu pot accepta sub nicio formă o astfel de poziţie şi nici nu o pot certifica prin prezenţa la o întrunire la care cred că nu se va discuta despre aşa ceva.

În egală măsură, nu am apreciat în mod deosebit poziţiile dv. publice legate de modificările aşa numitelor „legi ale justiţiei”. A respinge în bloc, precum dv., orice modificare a legislaţiei în domeniu sau a accepta numai modificările susţinute de instituţii de forţă ale statului – Ministerul Public, SRI etc. – nu cred că este o poziţie corectă în vedere asigurării binelui public, deasupra celui personal. Nu am avut şi nu am deloc vreo simpatie pentru PSD şi este cert că o parte din modificările legislative susţinute de acest partid privesc protecţia unor persoane din cadrul său, dar asta nu înseamnă că tot ce vine de la PSD este greşit. Cu anumite excepţii, imensa parte a modificărilor propuse urmăresc sporirea nivelului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, iar pentru o mişcare libertariană ca a dv. asta ar trebui să fie o prioritate. Probabil că susţinerea unora dintre modificări şi respingerea altora v-ar afecta imaginea în rândul electoratului dv. potenţial, dar dacă urmăriţi fidelizarea electoratului prin slogane şi afirmaţii nereale despre efectul unora dintre modificările legislative, nu cred că aveţi nevoie de părerea mea sau a altor participanţi la actul de justiţie. Eu nu pot să susţin o politică care, până la urmă, se reduce la „cât mai mulţi la puşcărie” şi la „parchetul are tot timpul dreptate, codul de procedură numa’ îi încurcă să bage infractorii la puşcărie”.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, nu cred că poziţia corectă a fost aceea de a nega problemele uriaşe din interiorul DNA şi susţinerea necondiţionată a doamnei Kovesi. Poate nu cunoaşteţi dimensiunea reală a abuzurilor din această instituţie, care ar fi trebuit să fie „lacrimă” tocmai datorită misiunii sale, dar mi-e greu să cred că nu ştiţi măcar o parte dintre ele. La fel cum nu cred că cei care vă consiliează nu ştiu măcar o parte dintre ele. A le nega în mod public, a susţine ideea că scopul înlăturării din politică a unor oameni „răi” scuză mijloacele, a susţine de exemplu că procurorul Negulescu nu a violat drepturile familiei Cozma pentru că aştia din urmă sunt nefrecventabili, poate să vă aducă căştiguri electorale, dar nu este poziţia corectă. Oricine, chiar şi cei corupţi, au drepturi care trebuie să le fie respectate. La fel cum cea mai mare greşeală este acceptarea unor abuzuri ale instituţilor statului. Pentru că altfel acestea se vor perpetua, iar statul va eşua. V-aş fi respectat mult mai mult dacă aţi fi susţinut că au fost abuzuri în DNA, că ele trebuie rapid şi independent investigate, iar cei care au acoperit managerial mizeria trebuie să dispară. Tocmai pentru a salva instituţia şi a-i câştiga credibilitatea. Cu riscul ca, poate, familia Cozma să scape de dosarul penal.

Nu vreau să vă reţin mai mult pentru că nu sunt 100% convins că aveţi timp şi chef să citiţi ceea ce am eu de spus. Vreau doar să vă asigur că toate cele de mai sus sunt afirmaţii făcute cu bună credinţă, fără să fiu nici pesedist, nici corupt şi nici membru al vreunui alt grup. Am sau încerc să am aceleaşi principii indiferent de situaţie, să promovez ceea ce e corect şi drept, indiferent dacă am de pierdut sau de câştigat. Dar nu cred că la întrunirea pe care o organizaţi este locul în care astea pot fi promovate. Vă stau la dispoziţie pentru orice altă părere sau orice altă informaţie.

Conf. dr. Radu Chiriţă”

Lecţii

Aseară am citit motivarea unei decizii prin care s-a respins apelul declarat de un client pe care l-am asistat în faţa curţii de apel. Omul era acuzat că, în calitate de poliţist, a luat şpagă de la nişte interlopi pentru a “rezolva” o cerere de revizuire pe care o formulase unul dintre ei. A susţinut tot procesul că este victima unei înscenări, fără să aibă prea multe probe în acest sens. Asta până la ceea ce a fost ultimul termen de judecată din apel, când unul dintre martorii acuzării a venit în faţa instanţei să povestească cum a fost forţat de procuror şi poliţişti să declare mincinos. Omul avea şi mai multe convorbiri telefonice cu procurorul pe care le înregistrase, cu alţi martori din dosar cu care vorbea despre ce le-a spus procurorul să declare, precum şi câteva mailurile schimbate tot cu procurorul. Apelul clientului meu a fost respins (adică or mai micşorat pedeapsa, dar asta este irevant).

Nu ştiu dacă omul meu era vinovat sau nu de faptele care i se imputau. Habar nu am. Ştiu însă că procesul lui nu a fost unul corect. E prima oară când mă exprim public cu privire la un proces la care am participat, deşi nu e prima oară când văd soluţii revoltătoare. Am crezut tot timpul că e mai bine să mă abţin să îmi exprim public gustul amar după astfel de soluţii, pentru că nu vreau să arăt cu degetul către toţi judecătorii, iar societatea noastră este prea năvalnică pentru a evita generalizările. Pentru mulţi judecători îmi scot pălăria, pentru că fac o muncă grea, în condiţii dificile şi poartă pe umeri o responsabilitate pe care eu nu aş avea forţa să o duc. Nu e deloc uşor să trebuiască să fii sigur pe tine atunci când arunci un om pentru câţiva ani în iadul puşcăriei. Aşa că bag acum un disclaimer: nu toţi judecătorii de penal şi-au pierdut menirea, nu toţi s-au pus cu curu’ pe unul dintre talerele balanţei, nu toţi se uită pe sub bandana de la ochi la nişte dosare galbene, nu toţi sunt parte a unor complete de execuţie, care au schimbat puştile cu robele şi gloanţele cu hotărârile. Aproape toţi tac însă şi îşi bagă capul ca struţul în propriile dosare, dar asta e o altă discuţie, care include şi tăcerea asurzitoare a avocaţilor.

După ce am citit decizia motivată ieri trăiesc unul dintre acele momente în care regret că m-am făcut avocat. Oricât îmi place meseria asta şi cu oricâtă pasiune mi-o fac, sunt momente în care mă întreb dacă mai are rost. E prea târziu să mai renunţ la asta, plus că roata meseriei o să mă plimbe curând într-unul din momentul în care sunt mândru de ceea ce am realizat împreună cu colegii mei, în care simt că pot să ajut un om, în care simt să sistemul funcţionează şi Justiţia este făcută. Dar până atunci senzaţia de greaţă va persista. Cred că din orice se pot învăţa nişte lecţii, aşa că iată lecţiile care se pot învăţa din această decizie definitivă.

Lecţia 1 (pentru judecători). Legea are caracter facultativ în anumite situaţii. Mai ales atunci când e vorba despre drepturi fundamentale ale celui legat la ochi, cu spatele la zid. În speţa despre care discutăm, sentinţa de condamnare nu a fost pronunţată în şedinţă publică. Era o hârtie la dosar care spunea că judecătorul nu a mai pronunţat-o în şedinţă publică. I-o fi fost lene, probabil. În lege scrie că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în şedinţă publică, iar încălcarea regulilor cu privire la publicitatea şedinţei de judecată se sancţionează cu nulitatea absolută. Curtea de apel face o demonstraţie pe două pagini, care începe în forţă spunând că legea nu spune ce înseamnă şedinţă publică, pentru a concluziona că pronunţarea în şedinţă publică de către preşedintele completului împreună cu grefierul înseamnă că soluţia s-a publicat pe portalul instanţei. În consecinţă, lecţie pentru judecători: nu vă mai chinuiţi cu pronunţarea în şedinţă publică, dă-o-n mă-sa de lege, e ok dacă puneţi soluţia pe portal.

Lecţia 2 (pentru avocaţi). Nu faceţi cereri de recuzare. După cum spuneam, clientul meu era acuzat că a primit bani ca să “rezolve” un dosar penal. Nu l-a rezolvat, acea cerere de revizuire a fost respinsă, după un traseu procesual destul de sinuos. Au fost vreo 12 judecători care s-au pronunţat în cursul lui. Unul singur a dat o soluţie favorabilă interlopilor ajutaţi de clientul meu. Presupunând că omul meu era vinovat şi a vrut să rezolve dosarul penal, i-a mers doar la un singur judecător, restul au dat cu flit. Fix acel judecător, repartizat aleatoriu desigur, a fost chemat să îl judece pe al meu în fond. A fost recuzat, fiind destul de evident că în procesul pe care urma să îl judece se va vorbi despre el. Cererea de recuzare a fost respinsă. Curtea de apel îmi spune că, dacă a fost respinsă cererea de recuzare, în apel nu se mai poate stabili dacă acel judecător era incompatibil sau nu, pentru că încheierea privind recuzare nu poate fi atacată cu apel odată cu fondul. Mai mult, îmi şi sugerează că am dreptate cu lipsa de imparţialitate a judecătorului din fond, dar nu au săracii ce să facă dacă legea nu le permite să examineze acest lucru. Deşi nu le-a cerut nimeni, judecătorii din apel scriu şi că o contestaţie în anulare pe motiv de lipsă de imparţialitate pentru motivele pentru care au fost recuzaţi este inadmisibilă, ca nu cumva să ne vină idei. De reţinut pentru avocaţi: nu mai faceţi cereri de recuzare, că după aia nu mai puteţi face apel sau contestaţie în anulare pe motiv de incompatibilitate.

Lecţia 3 (pentru procurori). Faceţi, tată, ce vreţi. După cum spuneam, unul dintre martori a prezentat probe despre cum a fost forţat de-a lungul a câţiva ani să dea declaraţii nereale despre clientul meu. Discutase ore la telefon cu procurorul, de zici că erau prieteni. Avea mailuri în care i se spunea ce să scrie într-un denunţ împotriva clientului meu. Avea discuţii cu alţi martori din dosar, mai apropiaţi de procuror, de la care primea “sfaturi”. Normal că am cerut excluderea acestor declaraţii pe motiv că sunt obţinute prin promisiuni şi ameninţări. Este şi un articol din cod, facultativ aparent şi ăla, care spune că trebuie excluse aceste declaraţii. Zice Curtea de apel că probabil ce o făcut procurorul este delict disciplinar sau infracţiune, dar că asta e problema lui. Zice onor instanţa că dacă l-o forţat pe martor să declare nu înseamnă că declaraţia este mincinoasă, de parcă ar fi avut vreun rost pentru procuror să se complice dacă martorul ar fi spus adevărul oricum. Aşa că cererea de excludere s-a respins. Deci, lecţie pentru procurori: nu contează ce mijloace folosiţi pentru a obţine o declaraţie “corectă”. Torturaţi-i dacă vreţi, nu contează. S-ar putea să v-o muşcaţi voi după aia, deşi corb la corb…, dar obţineţi execu.., pardon condamnarea.

 

Înainte să mă duc să mai iau un Emetiral, vâzând cum o murit fostul judecător Mustaţă în puşcărie, umflat în dimineaţa zilei în care trebuia să se pronunţe cu privire la vinovăţia inamicului public nr. 1, probabil că mai este o lecţie, pe care completul din apel pare că a învaţat-o. Magna cum laude. E drept că unul dintre judecătorii care l-au compus a făcut ceva meditaţii în condiţii speciale nu cu multă vreme în urmă, dar se pare că a învăţat lecţia de bază a sistemului nostru de justiţie penală: capul plecat rămâne magistrat.

 

Cu musca pe bască

Unul dintre subiectele care mă frământă masiv este cât de funcţional în termeni reali este controlul pe care judecătorii îl fac asupra măsurilor de supaveghere a persoanei. Am sentimentul acut că astfel de solicitări ale procurorilor sunt admise pe bandă rulantă şi asta nu e deloc bine. O societate în care nu există nevinovaţi, ci doar oameni de care nu ne-am ocupat nu este cea în care vreau să îmi cresc copiii. Rolul esenţial al judecătorilor este cel de a fi scutul meu împotriva oricăror încercări de a ne transforma în Securistan.

Pentru asta, după episodul de anul trecut cu interceptările, am trecut la nivelul doi şi am vrut să văd câte cereri de percheziţie se fac şi câte se admit din ele, câte cereri să mi se uite procurorul prin bancă la tranzacţiile financiare se fac şi câte se admit şi de câte ori ne ascultă procurorul fără mandat de la judecător pe motiv că e urgent şi nu are vreme să ceară şi de câte ori astfel de mandate sunt confirmate ulterior de judecători.

În consecinţă, în temeiul Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţii de interes public, am solicitat tuturor unităţilor de parchet din ţară să comunice pentru perioada 2012-2018:

  • numărul cererilor formulate de către unitatea de parchet pentru confirmarea unor măsuri de supraveghere tehnică dispuse de procuror în temeiul art. 91 ind. 2 vechiul Cod de procedură penală, respectiv art. 141 din Codul de procedură penală.
  • numărul cererilor având ca obiect încuviinţarea efectuării de percheziţii domiciliare
  • numărul cererilor având ca obiect încuviinţarea obţinerii de date privind tranzacţiile financiare ale unei persoane

 

Reacţia normală

Reacţia normală este aceea de a trimite datele solicitate. Deşi normalitatea nu trebuie salutată, mulţumesc pe această cale parchetele care au reacţionat normal şi au trimis informaţiile solicitate.

Au răspuns pozitiv şi au trimis datele solicitate următoarele unităţi de parchet (PJ este Parchetul de pe lângă Judecătoria; PT este Parchetul de pe lângă Tribunalul; PCA este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel; PICCJ este Parchetul de pe lângă ICCJ; PTM este Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar; PCAM este Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel):

PCA Constanţa
PT Alba
PT Călăraşi
PT Gorj
PT Mehedinţi
PT Olt
PT Satu Mare
PT Sibiu
PTM Bucureşti
PJ Aiud
PJ Alba Iulia
PJ Balş
PJ Bicaz
PJ Blaj
PJ Braşov
PJ Buftea
PJ Buzău
PJ Calafat
PJ Călăraşi
PJ Chişineu-Criş
PJ Cluj Napoca
PJ Corabia
PJ Curtea de Argeş
PJ Drobeta Turnu Severin
PJ Făgăraş
PJ Găeşti
PJ Gurahonţ
PJ Huşi
PJ Lipova
PJ Motru
PJ Negreşti-Oaş
PJ Novaci
PJ Odorheiu Secuiesc
PJ Olteniţa
PJ Orşova
PJ Pătârlagele
PJ Piatra Neamţ
PJ Pogoanele
PJ Răducăneni
PJ Râmnicu Sărat
PJ Reghin
PJ Reşiţa
PJ Roman
PJ Satu Mare
PJ Săveni
PJ Sebeş
PJ Sf. Gheorghe
PJ Slatina
PJ Tg. Cărbuneşti
PJ Tg. Jiu
PJ Tg. Neamţ
PJ Vaslui

În următoarele zile, când o să am vreme, voi publica şi sinteza răspunsurilor primite. E interesantă.

 

Niet.

Mai jos e lista celor care or răspuns şi mi-or spus că nu îmi dau informaţiile.

Au răspuns că nu trimit datele solicitate următoarele unităţi de parchet (PJ este Parchetul de pe lângă Judecătoria; PT este Parchetul de pe lângă Tribunalul; PCA este Parchetul de pe lângă Curtea de Apel; PICCJ este Parchetul de pe lângă ICCJ; PTM este Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar; PCAM este Parchetul de pe lângă Curtea Militară de Apel):

PICCJ
DIICOT, structura centrală
DNA, structura centrală
PCA Alba Iulia
PCA Bacău
PCA Braşov
PCA Bucureşti
PCA Cluj
PCA Galaţi
PCA Iaşi
PCA Piteşti
PCA Ploieşti
PCA Tg. Mureş
PT Arad
PT Argeş
PT Bacău
PT Bihor
PT Botoşani
PT Braşov
PT Brăila
PT Bucureşti
PT Caraş Severin
PT Cluj
PT Constanţa
PT Dâmboviţa
PT Dolj
PT Galaţi
PT Giurgiu
PT Harghita
PT Hunedoara
PT Ialomiţa
PT Iaşi
PT Ilfov
PT Maramureş
PT Neamţ
PT Prahova
PT Sălaj
PT Suceava
PT Timiş
PT Tulcea
PT Vaslui
PT Vâlcea
PT Vrancea
PTM Iaşi
PTM Timişoara
PJ Adjud
PJ Agnita
PJ Aleşd
PJ Alexandria
PJ Arad
PJ Babadag
PJ Baia de Aramă
PJ Baia Mare
PJ Bălceşti
PJ Beclean
PJ Beiuş
PJ Bistriţa
PJ Bolintin Vale
PJ Brad
PJ Brăila
PJ Brezoi
PJ Bucureşti sector 1
PJ Bucureşti sector 2
PJ Bucureşti sector 3
PJ Bucureşti sector 4
PJ Bucureşti sector 5
PJ Bucureşti sector 5
PJ Bucureşti sector 6
PJ Buhuşi
PJ Buzău
PJ Calafat
PJ Caransebeş
PJ Carei
PJ Câmpina
PJ Câmpulung
PJ Cornetu
PJ Costeşti
PJ Craiova
PJ Darabani
PJ Deva
PJ Dorohoi
PJ Dragomireşti
PJ Drăgăşani
PJ Făget
PJ Fălticeni
PJ Făurei
PJ Feteşti
PJ FIliaşi
PJ Focşani
PJ Galaţi
PJ Găeşti
PJ Gheorgheni
PJ Gherla
PJ Giurgiu
PJ Haţeg
PJ Hârşova
PJ Hîrlău
PJ Horezu
PJ Hunedoara
PJ Iaşi
PJ Însurăţei
PJ Întorsătura Buzăului
PJ Lieşti
PJ Luduş
PJ Lugoj
PJ Marghita
PJ Măcin
PJ Medgidia
PJ Mediaş
PJ Miercurea Ciuc
PJ Moineşti
PJ Moreni
PJ Năsăud
PJ Oneşti
PJ Oradea
PJ Orăştie
PJ Panciu
PJ Paşcani
PJ Petroşani
PJ Piteşti
PJ Ploieşti
PJ Podu Turcului
PJ Pucioasa
PJ Râmnicu Vâlcea
PJ Roşiori de Vede
PJ Salonta
PJ Sălişte
PJ Sânnicolau Mare
PJ Sibiu
PJ Sighetu Marmaţiei
PJ Sighişoara
PJ Sinaia
PJ Slobozia
PJ Strehaia
PJ Suceava
PJ Şimleu Silvaniei
PJ Târgovişte
PJ Tecuci
PJ Tg. Bujor
PJ Tg. Lăpuş
PJ Tg. Mureş
PJ Tg. Secuiesc
PJ Timişoara
PJ Tîrnăveni
PJ Topoloveni
PJ Tulcea
PJ Turda
PJ Vatra Dornei
PJ Vălenii de Munte
PJ Vişeu de Sus
PJ Zalău
PJ Zărneşti

 

Câteva comentarii

90% din parchetele care au răspuns că nu îmi trimit datele au trimis un răspuns absolut identic cu cel primit de la PICCJ. Identic nu doar ca justificare, control C/ control V.  Sunt convins că cei care mi le-au trimis luptă până la unu pentru consacrarea independenţei procurorilor. Doar până la unu, că de la două facem ceea ce ne spune PICCJ să facem… Cele mai amuzante au fost parchetele care mi-au răspuns că volumul de date este prea mare şi că prelung termenul de răspuns la 30 de zile, iar peste 2 zile mi-au trimis copy/paste de la PICCJ. Motivele invocate acolo sunt atât de penibile încât nu are rost să le amintesc şi să le comentez.

La DNA şi la DIICOT nici măcar nu se discută ordinea şi disciplina. Toate serviciile teritoriale mi-au trimis răspuns după care cererile mele au fost înaintate către structurile centrale să răspundă ăia de la acolo. Care au răspuns că nu mi le dau.

Am primit evident şi răspunsuri cel puţin amuzante: toate parchetele din Botoşani mi-au răspuns (asta apropos de independenţă) că se le menţionez dacă cer alea în calitate de avocat sau de persoană fizică, iar dacă le cer ca şi avocat să stampilez cererile. PJ Oradea mi-a spu să indic jusitificarea şi scopul folosirii datelor, asta apropos de accesul liber la informaţii. PJ Brezoi mi-a respins cererea pe motiv că este prea mult de muncă pentru o solicitare unei persoane, “care aparent nu justifică niciun interes”. Etc.

Cel puţin 1/3 din parchete nu or răspuns veci, deşi termenul legal a trecut demult.

Numărul imens al refuzurilor şi al omisiunii de a răspunde este justificat, probabil că între altele, şi de musca de pe căciulă. Vestea proastă este că am cerut exact aceleaşi date şi de la instanţe, care au răspuns în proporţie covârşitoare, aşa că ele se vor publica oricum. Iar o să ni se facă rău…

Alba gu bra!

Într-unul dintre momentele emblematice din istoria cinematografiei, în Braveheart, William Wallace (aka Mel Gibson) le spune scoţienilor că merită să mori pentru independenţă şi pentru libertate şi că, pe patul de moarte, după o viaţă trăită cu capul plecat, un om ar da toate acele zile în care a trăit în genunchi pentru un singur moment în care să le spună altora că îi pot lua viaţa, dar nu şi libertatea. Filmul nu e neapărat o capodoperă şi nici măcar o relatare fidelă a istoriei, dar acel moment este unul de ţinut minte.

Omul este născut să fie liber sau cel puţin aşa ne spune cel mai frumos pasaj din cea mai frumoasă Constituţiei a lumii. Primele ciocniri între părinte şi copil încep undeva după 6 luni când copilul începe să vrea chestii, de la a fi ţinut în braţe, până la a se juca cuţitul şi de la a mânca singur până la a-şi băga degetele în priză. E punctul în care copilul începe să înveţe că sunt reguli care nu îi convin şi că libertatea îi este afectată. Şi asta va continua mulţi ani înainte. Şi îl va supăra ani mulţi înainte!

Ce nu realizează copilul decât foarte târziu (uneori niciodată) este că libertatea are un preţ greu: responsabilitatea. Am învăţat-o şi eu, cel mai recent atunci când împreună cu doi colegi am ales libertatea de a ne face propria firmă de avocatură. O fost grozav să fim liberi, dar am aflat repede că preţul este responsabilitatea faţă de clienţi, faţă angajaţi şi colaboratori etc. şi nu o mai fost la fel de grozav.

Am văzut zilele trecute câteva sute de procurori şi judecători care consideră că revocarea unui procuror şef de către Ministrul Justiţiei este un act prin care li se afectează independenţa. De curiozitate, m-am uitat pe listă şi am văzut că e plin de magistraţi tineri sau foarte tineri, ale căror experienţă de viaţă şi memorie sunt scurte rău.

Eu pot să înţeleg că nu le convine ca un om politic – ministrul justiţiei – să le revoce şefii. Ce nu pot să înţeleg este de ce sunt disperaţi ca un alt om politic – preşedintele – să facă asta. E o fractură logică care îmi scapă. La fel, pot să înţeleg că au considerat că judecătorii CCR numiţi de instituţii politice nu sunt în regulă. Dar nu pot să înţeleg de ce aceeaşi judecători or fost în regulă atunci când, ca să dau doar două exemple, au decis că magistraţii nu merită salarii cu 25% mai mici ca restul proştilor care lucrează pentru stat sau atunci când au invalidat un referendum pe o erată. Nu aş vrea neapărat să pun întrebarea de ce CCR o fost bună atunci când o invalidat revocarea din funcţia de membru al CSM, iar acum e o instituţie politică, aşa e Cristi?

Pot să înţeleg că se simt ca scoţienii lui Wallace în faţa disciplinatei şi organizatei armate britanice, dar nu pot pricepe de ce nu simt violaţi atunci când află că SRI le citea dosarele personale de la CSM sau atunci când unii dintre ei au primit lecţii de drept de la experţii juridici ai serviciului sau de la dl. Dumbravă, noul Dongoroz al dreptului penal.

Dublul standard va da întotdeauna naştere unor întrebări la care nu aveţi răspuns, nu-i aşa tineri magistraţi?

Când idolul vostru în viaţă, dna. Macovei, consiliată de ceilalţi doi idoli ai voştri cu care schimba becuri în arhiva SIPA, a dat afară procurorii şefi din parchete, într-o seară, iar apoi spunea Parlamentului că e normal ca Ministrul Justiţiei să revoce şi să numească un procuror, iar CSM nu are nicio atribuţie în acest sens (aici) nu am auzit proteste şi nici mucoşi de la INM cu hârtii în faţa Curţii de Apel Bucureşti. Când codul de procedură penală şi codul penal au fost adoptate prin asumarea răspunderii Guvernului, o procedură de esenţa democraţiei şi a transparenţei, nu am auzit proteste. Că după aia au fost zeci de decizii ale CCR care constată că acele coduri încălcau drepturile fundamentale ale persoanei nu o contat. Când o treime din cod a fost modificată prin ordonanţă de urgenţă, adoptată într-o seară, ca cinstiţii, nu am auzit proteste. Aud acum când se modifică codurile în Parlament, se urlă. Că modificările sunt bune sau rele e de discutat, dar a sări de 5 metri în sus acum, fără a fi spus nici mâc înainte indică un dublu standard. Aşa că revin cu întrebările pentru fiecare dintre cei care au semnat protestul ăla. Şi aştept răspuns.

  • De ce nu aţi protestat când au fost revocaţi toţi de prin DNA şi parchete de către Monica Macovei acum ceva vreme?
  • De ce nu aţi protestat atunci când au fost numiţi procurorii şefi după negocieri politice pe axa Ponta-Băsescu?
  • De ce nu aţi protestat atunci când codurile au fost adoptate prin asumarea răspunderii sau modificate prin ordonanţă de urgenţă?
  • De ce nu scoateţi un cuvând despre SRI?

Dacă răspunsul este că atunci vă conveneau acele modificări ale conducerii instituţiilor sau ale codurile, atunci nu sunteţi scoţienii lui Wallace, sunteţi doar sclavii care vor libertatea de a-şi alege stăpânii. Dacă atunci nu aţi spus nimic pentru că nu o organizat nimeni nimic, sunteţi doar o masă de manevră. Dacă acum rostogoliţi cele de mai sus ştiind ceea faceţi sunteţi doar nişte manipulatori. Dacă nimic din toate astea, atunci, cu regret vă spun, sunteţi doar nişte copii care vor să îşi bage degetele în priză.

Şi mai trebuie spus că independenţa pe care o vreţi va trebui să aibă preţul responsabilităţii. Când veţi învăţa să fiţi responsabili, poate veţi primi susţinere pentru independenţă şi din partea unor oameni ceva mai decenţi şi mai deştepţi decât activiştii de profesie. Dar nu aţi spus nimic despre Negulescu, deşi unii ştiaţi. Nu aţi spus nimic despre alte zeci de rahaturi de acelaşi gen, deşi unii ştiaţi. Nu aţi spus nimic despre dosarele galbene, deşi unii ştiaţi. Asta nu este responsbailitate, asta este “nu am fost eu”, probabil cea mai frecventă frază care se aude la o grădiniţă. Fiţi responsabili şi poate veţi demonstra că meritaţi să fiţi liberi! Până atunci, “sub autoritatea ministrului de justiţie” rămâne o opţiune pentru că, aşa cum frumos explica dna. Macovei, ăla răspunde în faţa cuiva. În timp ce voi nu răspundeţi în faţa nimănui, pentru că orice răspundere v-ar afecta libertatea, nu?

 

PS. Nu zic nimic despre proiectul de cod de procedură. Încă citesc la el şi îmi dă senzaţia că pune mai multe întrebări decât să ofere răspunsuri.

Însă am citit suficient de mult încât să spun că toate chestiile de pe net cu violatorii, cu ucigaşii sunt minciuni. Nu sunt manipulare, că aia e oarecum inteligentă, sunt minciuni. Pur şi simplu nu e adevărat. Iar acel procuror care plângea ieri pe facebook – dacă nu cumva e un cont fals – care spunea că trebuie să claseze 1500 de dosare e de-a dreptul amuzant. Ăla nu va face 1500 de rechizitorii toată cariera lui şi dacă iese la pensie la 80 de ani, dă-o în mă-sa de minciună.

Cei mai cinstiţi dintre traci

Nu cred că mai are sens să scriu de ce ambele protocoale declasificate recent sunt contrare legii, Constituţiei şi ideii de independenţă a justiţiei, stat de drept şi democraţie. Au făcut-o zilele trecute mai bine ca mine nişte dudui, ca să citez din clasici. Au făcut-o perfect din punctul meu de vedere şi, în afară de a-mi scoate căciula în faţa lor pentru demonstraţia juridică şi de cojones, nu am nimic de spus. Orice om care gândeşte şi ştie un pic cum funţionează sistemul de justiţie este mut în faţa dimensiunii cataclismice a problemei. Iar cei care încă mai speră că avocatura poate să ajute oameni se întreabă care a fost rolul lor în această mascaradă care rulat ani de zile la cinematografele ce funcţionează sub titulara instanţelor penale.

Prea puţin s-a vorbit însă despre băieţii cu ochi albaştri. Ilegal, ilegal, dar băieţii şi-au atins scopurile, vreo câţiva generali ştiind care or fi fost alea. Plus Dumnezeu dacă o fi semnat şi el vreun protocol secret cu SRI să nu rămână fără informaţiile necesare exercitării misiunii sale divine. Revenind, încălcând legea prin acte juridice care încep cu enumerarea legilor care urmează să fie agresate sexual, ofiţerii şi-au atins scopurile. Cred că partenerii lor transatlantici se uită cu oarecare invidie la ei. Sunt convins că nişte băieţi cu blue eyes işi spun acuma: “Let my mother die, ce tari îs ăştia din rumania!”. Să ai acces la toate informaţiile din sistemul judiciar, să poţi să pui o vorbă bună la promovări, suspendări, transferări etc., să participi cu un sfat, o măslină la elaborarea avizelor pe legi care privesc sistemul judiciar e o realizare pentru un serviciu secret. CIA ar vrea aşa ceva, dar nu primeşte. Başca echipe comune cu procurorii, centru de interceptări unde se stochează anii de interceptări pentru sute de mii de oameni şi nici dracu nu ştie ce se întâmplă cu ele etc. Mossad-ul organizează decese suspecte pentru ceea ce ai noştri au obţinut cu pixul pe hârtie. Avem acum un sistem judiciar făcut ca un caşcaval elveţian din partea franţuzească, adică plin de găuri, uşor mucegăit şi cu un miros greu de suportat. În schimb, avem probabil cel mai tare serviciu de informaţii din lume. Bravo, bă, băieţi, aţi câştigat!

Culmea e că tot ei sunt cei mai cinstiţi la afacerea asta. Încă nu am auzit vreun procuror să admită faptul că “experţi juridici” din cadrul SRI l-au învăţat cum să îşi facă treabă. Încă nu am auzit vreun poliţist de la DNA care să recunoască că a semnat în fals sute sau mii de procese verbale de transcriere pe care, de fapt, le transcria colegul de la SRI. Nici procuror care să admită că a confirmat în fals acest lucru. Nu am auzit încă niciun procuror care să admită că sesizările sale “din oficiu” au fost făcute pe informaţii şi probe obţinute nelegal de “experţii juridici” şi servite pe tavă.

Oamenii de la SRI însă sunt mult mai cinstiţi şi nu au ascuns o mare parte din adevăr niciodată. Singura problemă este că nimeni nu a citit vreodată rapoartele lor de activitate, în afară de cei care le-au scris. Cel puţin din 2013, SRI a scris negru pe alb, în raport public, aprobat de Parlament tot ceea ce am descoperit cu stupoare acum. Spre ruşinea mea, nici eu nu le-am citit vreodată rapoartele până ieri când trebuia să caut altceva în raportul pe 2013. După vreo 17 pagini de bla,bla-uri care te pot adormi lejer, am găsit citatul de mai jos. Cine stă în picioare să se aşeze jos!

Experţi în domeniul juridic ai Serviciului, din cadrul structurilor teritoriale şi centrale, au fost cooptaţi ca membri în echipe operative comune de cooperare cu structurile locale şi centrale ale organelor de aplicare a legii în 463 de cazuri (faţă de 314 în 2012)În cadrul echipelor operative comune au avut loc numeroase întruniri, în cadrul cărora experţi în domeniu juridic ai SRI au îndeplinit un rol însemnat în evaluarea juridică a situaţiei operative şi a măsurilor propuse pentru documentarea activităţilor infracţionale. […] Acestea au determinat efecte şi reacţii pozitive la nivelul beneficiarilor, multe dintre materiale fiind valorificate în cadrul probaţiunii în dosare penale.

Deci, ăştia or scris din 2013 lejer, în raportul în care se laudă singuri că în 463 de dosare penale experţii lor juridic i-au învăţat drept pe nişte procurori, care or fost atât de încântaţi încăt au băgat în dosar drept probe ceea ce li s-a servit. Cică, multe din materialele livrate de ofiţeri au fost valorificate în cadrul probaţiunii. Păi, scrie clar de acum 5 ani că SRI a administrat probe în dosare penale, nu ştiu de ce ne agităm acuma!

CItim mai departe: “Binomul instituţional Ministerul Public – SRI a funcţionat şi în 2013 la parametri optimi, fapt reflectat în dinamica rezultatelor atât din perspectiva cunoaşterii, prevenirii şi combaterii ameninţărilor la adresa securităţii naţionale, cât şi din punctul de vedere al efectelor în planul instrucţiei penale“. Beton! Cică: ia, lăsaţi, bre, astea cu binoame, avioane şi alte poveşte! Eu le-aş lasă, dar ei le-or scris de acum 5 ani…

Bun, cu ochii ieşiţi din orbite, mă pun să citesc şi raportul pe 2014. Ăsta e ultimul, cele pe 2015 şi 2016 nu sunt publicate pentru că, din motive pe care nu ştie nici Dracu’, dar poate le ştiu nişte generali, nu au fost încă aprobate de Parlament. Trec de primele 15 pagini de bla-bla şi citesc deja deprins către Nirvana ce or scris ăştia acum 4 ani şi nu o citit nimeni: “Serviciul a acţionat constant în direcţia asigurării calităţii şi consistenţei datelor puse la dispoziţie instituţiilor de aplicare a legii, acurateţei şi temeiniciei argumentării juridice şi, respectiv, relevanţei materialului probator sau indiciilor privind posibile mijloace de probă. De asemenea, s-a avut în vedere menţinerea unui ridicat nivel de operativitate în transmiterea informaţiilor referitoare la săvârşirea de infracţiuni către organele de urmărire penală, pentru a se asigura valorificarea unor momente operative şi a unor oportunităţi în planul probaţiunii. Exigenţa privind calitatea materialelor de informare transmise organelor de cercetare şi urmărire penală a fost cu atât mai necesară cu cât combaterea fenomenului corupţiei, a evaziunii fiscale generatoare de prejudicii semnificative bugetului de stat, a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale statului român, a constituirii de grupuri infracţionale organizate – şi sunt doar câteva exemple din paleta faptelor penale întâlnite – a solicitat soluţionarea adecvată a unor probleme de drept substanţial sau procedural, pe fondul unui cadru juridic complex şi marcat de modificări frecvente“.

Pe scurt, scrie aici că Serviciul s-a preocupat să îi înveţe drept pe procurori care nu prea duceau mintal modificările frecvente ale legii, mai ales că în 2014 s-or modificat codurile şi trebuiau să se prefacă că respectă nişte drepturi în plus la fraieri.

Constat că cei de la SRI or fost până acum nu cinstiţi 100%, dar cei mai cinstiţi din traci. Ei or scris acolo şi în 2013 şi în 2014 suficient de mult încât să ne întrebăm dacă acest training juridic s-a realizat la distanţă sau faţă în faţă, care sunt cele 463 de cazuri din 2013 în care experţii SRI i-au învăţat drept pe procurori, pe care procurori, dacă nu cumva i-au învăţat şi pe judecători (dom general Dumbravă spune că nici judecătorii nu erau chiar la zi cu codurile şi le mai explica el) etc. Faptul că nimeni nu o citit ce scrie acolo şi că nimeni nu o pus întrebările care trebuiau puse este culpa noastră, a celor care suntem atât de tâmpiţi încât să credem că mai degrabă minte un ofiţer SRI decât un procuror. Ne-am înşelat. 463 de procurori (sau mai puţin dacă unii or avut mai multe dosare cu probleme) în 2013 ne-au minţit că apară legea, ordinea de drept şi drepturile fundamentale ale persoanei. SRI nu ne-a minţit.

Ce să zic, bravo lor! Prost e cine dă, nu cine cere…