Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

“Radu, mi-e greata…fizic,

Cum am ajuns aici?

Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

Justitia independenta…imi vine sa vomez..

Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

Am intors capul in alta parte…

Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.

Cred că una dintre marile probleme ale sistemului nostru judiciar, pe lângă incompetenţă, subfinanţare şi corupţie, priveşte respectul între părţile sistemului: judecători, procurori şi avocaţi. Dacă despre restul s-a scris destul şi s-a mai încercat pe ici pe colo să se mai facă ceva, fără succese remarcabile, în ceea ce priveşte colaborarea între actorii sistemului nu s-a făcut mai nimic. UNBR-ul doarme în papuci, fiind mult mai interesat să ne umfle banii, iar CSM-ul nu e foarte interesat de acest subiect, fiind mai mult preocupat să asigure fericirea magistraţilor, prin ignorarea avocaţilor şi a justiţiabililor din acest proces.

Cred că trebuie făcut ceva şi sunt câteva chestii simple care pot fi realizate facil:

1. Evitarea citării în toate cauzele la aceeaşi oră sau, măcar, publicarea listei de şedinţă pe portal cu ordinea de zi. De-a lungul vremii, dacă însumez orele pe care le-am petrecut pe holul unor instanţe sau în săli de judecată aşteptând să îmi vină rândul o să ajung să mă speri. Am făcut un calcul pe ultimele 2-3 săptămâni şi îmi dă că am stat aiurea prin instanţe vreo 25 de ore. Noroc că nu am avut la Înalta că se dubla. În timpul ăsta, aş fi putut să fac o mulţime de lucruri mult mai utile societăţii decât să mă joc pe telefon: să scriu un articol care să revoluţioneze lumea :); să îmi scriu chestiile de avocat şi astfel să plec acasă cu o oră-două mai repede şi să stau cu copilul meu; să îmi citesc dosarele pe lumină şi nu noaptea etc. Dacă am cauza 20 pe listă, de ce sunt citat pe ora 8? Ştie judecătorul că o să ia cauza pe la 11? Ştie, evident. Şi atunci de ce mă citează pe 8? Pentru că îl doare în cur de timpul de meu, de aia. O să mi se spună că nici el nu ştie când emite citaţia cu o lună înainte… Probabil, da’ cu vreo săptămână, două înainte are lista de şedinţă gata şi ar putea să îmi scrie grefiera un mail şi să îmi spună: hai pe la 12, fraiere, că ai cauza 23 şi avem din alea cu martori înainte. Sau măcar să publice lista de şedinţă pe portal, că mă orienteze eu pe la ce oră să mă duc. Ar fi o chestie de respect să se întâmple asta. Şi e gratis toată treaba.

2. Publicarea soluţiei pe portal la momentul pronunţării sau, măcar, stabilirea unei ore pentru pronunţarea publică. Dacă onor judecătorii sau CSM-ul nu s-au gândit încă la asta, filmul este următorul: avem proces, punem concluzii, se termină. Întreb: pronunţarea pe la ce oră? Mi se spune de regulă: la finele şedinţei. Perfect, mă gândeam că e înainte. Mă duc la birou, pe la 2 o pun se secretară să o sune pe grefieră. Nu avem încă soluţia. De la 3 nu mai răspunde nimeni la telefon, pentru că instituţie publică şi pentru că durere în cur. Bun, trecem pe portal. F5, F5, F5 în disperare. Mă sună clientul: no, domnu avocat, mă duc deseară la puşcărie sau stau acasa? Bă, nu ştiu. Păi, ce avocat eşti dacă nu ştii soluţia?… Şi asta se repetă de absolut fiecare dată. Vinerea trecută am avut o cerere de prelungire a arestării. Am terminat pe la ora 13. La ora 16 grefiera mi-a spus că încă are nu are soluţia, iar după aia o mai răspuns sfântu duh la telefonul instanţei. Pe portal, nimic. Ăia mă sunau din arest să mă întrebe dacă s-o prelungit sau nu. Familia lor, idem. Io mă gândeam că, dacă o prelungit-o, am 48 de ore să fac contestaţie şi îmi expiră termenul duminică. Sâmbătă pe la prânz am trimis pe fax o contestaţie la prelungire sub condiţie rezolutorie. Am scris frumos că dacă s-o prelungit fac contestaţie. Dacă nu, nu fac. Luni pe la prânz am aflat soluţia: s-a amânat pronunţarea pe marţi. Nu ştiu cine trebuia să pună asta pe portal: judecătorul sau grefierul, dar le doresc să fie o dată în viaţă în situaţia familiilor celor arestaţi care au stat de vineri până luni fără să ştie soluţia. Şi a doua oară să îi trateze cu mai mult respect. Şi pe ei, şi pe avocaţii lor. Nu ştiu cum funcţionează portalul şi ce trebuie să faci ca să treci o soluţie pe el la momentul la care se pronunţă, dar dacă nu se poate face asta, atunci singura soluţie de bun simţ este să anunţi ora exactă la care se face pronunţarea în şedinţă publică şi o să trimit eu pe cineva să afle soluţia de la faţa locului. Altfel, toată chestia asta cu aflatul soluţiei a doua zi este o crasă lipsă de respect pentru ceilalţi participanţi la actul de justiţie.

3. Păstrarea dosarelor în arhivă. Mă termină psihic situaţia în care vreau să studiez un dosar sau să fac copii din el, iar dosarul nu este în arhivă, fiind la judecător. De regulă, dosarul urcă în biroul judecătorului cu o săptămână înainte de termenul de judecată şi mai stă acolo încă un interval de timp nedeterminat după aia. După ce că arhivele au program până la 12, timp în care avocaţii îşi aşteaptă moartea pe holuri că au cauza 38 şi mai durează, sunt închise vinerea, când ajungi să intri acolo, mai şi afli că dosarul este inaccesibil pentru că e la judecător. Acum vreo 2 săptămâni o venit la mine un client să mă roage să preiau un dosar aflat pe rol. I-am spus că trebuie să văd dosarul înainte să decid dacă îl preiau şi ca să pot stabili onorariul. De 2 săptămâni nu reuşesc să văd dosarul pentru că este la judecător. Miercuri e termenul şi eu nici nu l-am văzut, nici nu am discutat onorariul cu omul şi dacă mă duc să cer amânarea pe motivul ăsta o să se respingă. Plus că interesul clientului meu nu este să amâne, ci din contră să se judece cât de repede. Acuma, io înţeleg că judecătorii trebuie să citească şi ei dosarul, fiind un lucru util în proces, şi au nevoie de dosar ca să scrie încheierile, dar cumva trebuie să am şi eu acces la el. Nu cred că ar fi vreo problemă dacă dosarul ar sta în birou numai în momentele în care judele chiar lucrează la el. Că dacă el ia în birou cu 7 zile înainte toate cele 40 de dosare cu care intră în sală, mă gândesc că nu le citeşte în acelaşi timp pe toate vreme de o săptămână. Aşa, din respect, ar putea ca după ce se uită în el să îl trimită înapoi la arhivă…

Mai sunt, da’ nu mai vreme să scriu. Niciuna dintre ideile de mai sus nu costă bani, nu ţin de reforma sistemului, ci numai de bun simţ. Şi de respect pentru cei pentru care lucrează, pentru că nu trebuie să uităm că justiţia este un serviciu public în folosul oamenilor.