Radu Chiriţă

Blog

  • Iarasi despre DNA

    Știu ca nu mi-am terminat serialul despre DNA. Cândva îl voi finaliza….

    Revin însă acum asupra subiectului, sub puternica impresie lăsată de interviul pe care dl. procuror şef Morar l-a dat acum câteva zile la TVR, la oră de maximă audienţă. M-am uitat cu consternare timp de 60 de minute cum dl. procuror a acuzat în permanenţă judecătorii de faptul că nu pronunţă condamnări pentru fapte de corupţie. Într-un context în care în aceeaşi zi două judecătoare de înaltă curte erau inculpate pentru corupţie, aş putea spune că dl. Morar a fost extrem de subtil. Acuma, nici mie nu mi se pare că avem cei mai buni judecători din lume, dar una este să stea un fraier ca mine să critice judecătorii şi alta este atunci când spusele vin de le înalţimea unui procuror şef al DNA. Toată esenţa acelui interviu a fost: “noi ne facem treaba, dar măgarii ăştia de judecători dau amânări peste amânări, aşteaptă prescripţii ori pronunţă pedepse cu suspendarea executării”. Este în linii mari exact ceea ce vrea să creadă şi opinia publică.
    Eu nu cred asta şi mai cred că principali responsabili pentru lipsa de rezultate a luptei împotriva corupţiei sunt procurorii de la DNA. În primul rând, dosarele pe care le fac sunt extrem de stufoase, au mii de pagini, de parcă participă la premiul Mihail Sadoveanu pentru cel mai mare dosar. Când un judecător are pe lista de şedinţă vreo 4-5 dosare de câteva mii de pagini, plus vreo 40 din astea mai scurtuţe, mă gândesc că nu e rezonabil să îi cer omului să îl ştie din doască în doască de la primele termene. Nu o să înţeleg niciodată de ce trebuie puse în dosare sute de hârtii care nu au legătură cu acestea. Nici nu o să înţeleg de ce rechizitoriile trebuie să aibă 500 de pagini, din care 400 sunt poveşti. Adică, cum ar fi să te duci ca şi avocat cu nişte concluzii scrise de 500 de pagini? Păi, ar râde de tine şi jandarmul de la intrare, iar judecătorul ţi le-ar da de cap….
    În al doilea rând, imensa parte a dosarelor DNA pe care le-am văzut sunt foarte prost făcute. Unele trec din spectrul lui Sadoveanu către cel al Isaac Asimov, pentru că trei sferturi din ceea ce scrie acolo nu e probat deloc. Judecătorul citeşte rechizitoriul şi constată ce om rău e ăla şi câte chestii naşpa o făcut. După aia, când începe de admistreze probe constată că nu e chiar aşa şi că în rechizitoriu procurorul o mai pus de la el, ca să iasă bine prezentarea. Moment la care: “Houston, we have o problem! Dacă dau achitare, o să fiu eu ăla care protejează corupţii. O să scrie ăştia în ziare şi toată lumea o să creadă că am pus botul. Să îl condamn nu prea am pe ce… Hai să o lălăi, poate mai apare ceva. Hai să o dau înapoi la instanţa de fond, când vine înapoi nu mai pică la mine…. Sau hai să îi dau cu suspendare, că împac şi capra şi varza. Ăla nu merge la puşcărie, DNA-ul e fericit că o obţinut încă o condamanre, sănătoşi să fim…” Nu mă apuc să dau exemple, pentru că poate nu e corect pentru nimeni, dar nu cred că există om care a văzut dosare făcute de DNA să nu fie de acord că sunt infect de prost făcute. Chiar şi atunci când există probe.
    Pe de altă parte, dl. procuror a criticat vehement expertizarea interceptărilor. Adică, cum, nu aveţi încredere în DNA? Păi, eu nu am…. Aşa în treacăt amintesc de un dosar în care interceptarea cheie a fost făcută cu 2 zile înainte de data autorizaţiei dată de judecător… În acelaşi registru dl. Morar a criticat la fel de vehement faptul că se fac expertize în faza de judecată care contrazic rapoartle de constatare făcute de specialiştii DNA în faza de urmărire. Adică, vezi doamne experţii ăia pe care îi plătesc părţile nu sunt impraţiali. Da’, de curiozitate, specialiştii DNA sunt imparţiali? Tot de curiozitate, o citit cineva de la DNA art. 112 C. proc. pen. până la capăt? Că acolo scrie că rapaorte făcute de specialişti se fac numai când e urgenţă şi există pericol de dispaţie a probelor, altfel se fac expertize. Păi, îl întreb şi eu pe dl. Morar care e pericolul de dispariţie a probelor atunci când actele contabile se ridică de procurori şi unde e urgenţa? Io înţeleg că nu e comod să dispui expertiză, pentru că la aia are voie să participe şi inculpatul, poate să numească expert parte, obiectivele se discută, e complicat. Mai simplu punem un băiat din ăsta, de-al nostru să facă un raport de constatare fără stress şi la revedere. Înţeleg optica asta, dar să te revolţi după aia că inculpatul vrea şi el un expert mi se pare deplasat…
    Un alt punct marcat a fost cel al spectacolului în presă. Cică nu procurori DNA îl provoacă, pentru că la procedurile astea mai sunt şi martori, şi inculpaţi şi avocaţii… Aici, dl. procuror ne-o prins. Într-adevăr inculpatul arestat ori inculpat pentru fapte de corupţie precum şi avocaţii lui sunt cei mai interesaţi să scrie să scrie toate ziarele că ăla e corupt. Îi ajută mult şi la imagine, şi crearea unei prejudecăţi a judecătorilor cu privire la el să alimenteze presa cu acte din dosar. Ce-i corect, e corect… Adică, nimeni nu poate nega că în timpul urmăririi penale inculpatul are acces la interceptările din dosar şi le poate pune la dispoziţia presei. Tot aşa, nimeni nu poate nega că inculpatul trimite rechizitoriul în format electronic înainte de avizarea lui de procurorul şef pe adresa de mail a unor jurnalişti…. Unde are omul dreptate trebuie să admitem….
    Au mai fost tot felul de astfel de idei lansate în cursul interviului. Mie mi se par periculoase. Dacă le spunea oricine altcineva, îl puteam acuza de orice, dar treceam peste. Însă când dl. procuror şef vine în faţa naţiuni şi explică că nu avem corupţi pentru că judecătorii şi avocaţii fac în aşa fel încât să nu ăi avem, e periculos. Se naşte o lipsă crasă de încredere în justiţie, iar asta naşte inculsiv corupţia.

  • Despre INM

    Suntem în plin examen de admitere la INM. O altă generaţie de absolvenţi de drept care şi-or omorât neuronii în ultimele luni se pregăteşte să devină auditori de justiţie şi, peste doi ani, judecători sau procurori.
    Am cunocut de-a lungul vremii o grămadă de studenţi care ales acest drum. Aproape toţi au ieşit din INM alţi oameni, dar nu în sensul bun. Grosul lor se comportă de parcă cineva le-a făcut o zdravănă spălare pe creier, transformându-se din oameni normali în nişte fiinţe superioare, paranoice şi înţepate, speriate parcă de viaţă. Ceva se întâmplă acolo, după părerea mea, iar ceea ce se petrece nu e bine. Personal, vreau să am judecători şi procurori normali la cap, care să realizeze că ceea ce fac la serviciu este o slujbă cu bune şi rele, iar nu o misiune divină.
    Sunt convins că e foarte greu ca un mucos de 24-25 ani care termină INM-ul să nu ajungă să se creadă Dumnezeu când îşi pune fundul în scaunul de judecător şi toată lumea se roagă, într-o formă sau alta, de el. Sunt la fel de convins că e greu la 25 de ani să fii sigur pe tine şi să poţi gândi natural şi normal atunci când iei o decizie. Cam acelaşi lucru se petrece şi cu cadrele didactice universitare, la început de carieră. Când ai 25 de ani şi câteva sute de studenţi fac flotări dacă le ceri tu, ai tendinţa naturală să te urci pe un piedestal imaginar şi să o iei razna.
    Cred însă că trebuie făcut ceva. Nu ştiu exact ce li se spune auditorilor de justiţie în cei doi ani, ce sunt învăţaţi  (în afară de noţiuni teoretice de drept), cert este sunt învăţaţi prost. Şi cred că acest lucru se datorează, în principal, faptului că sunt educaţi să fie magistraţi de o manieră unilaterală, având contact aproape exclusiv cu magistraţi. Sigur că e normal ca viitorii magistraţi să primească învăţăminte de la alţi judecători ori procurori, însă ăştia din urmă au avantajul experienţei, pe care mai tinerii lor cursanţi nu îl au. Nu e normal ca prima slujbă din viaţa unui om să fie cea de judecător. Nu e normal ca un om de 25 de ani, care nici măcar nu ştie foarte bine cu ce se mănâncă viaţa reală să ajungă să judece situaţii pe care le ştie numai din cărţi sau de la televizor. Nu e normal ca ceea ce ştie el să îi fie transmis numai din partea unor persoane care au urmat , în bună parte, acelaşi traseu.
    Sigur că nu auditori de justiţie sunt de vină că sistemul le permite să judece la 25 de ani, însă cred că INM-ul trebuie să se focusese nu neapărat pe încărcarea lor cu teorie, ci mai degrabă pe acumularea de experienţă de viaţă şi de drept în regim intensiv. Prefer să am parte de un judecător care trebuie să citească în carte cum se contopesc pedepsele rezultante, dar ştie cât de cât cum se petrec lucrurile în viaţa reală, decât de judecător care ştie teorie cât încape, dar nu o stat în viaţa lui la coadă la finanţe. Prefer un judecător cu mai puţină carte, dar care să ştie că, de cele mai multe ori, un avocat e angajat cu 2 zile înainte de primul termen şi dacă cere termen pentru pregătirea apărării o face pentru că chiar nu ştie dosarul, decât unul care are carte şi care crede că orice avocat încearcă să îl păcălească, pentru că aşa i s-o spun la INM.
    De aceea, cred că o idee bună ar fi ca auditori de justiţie să facă un pic de practică şi pe la nişte firme de avocatură, pe lângă cea de la instanţe ori parchete. Nu vor deveni nici mai deştepţi şi nici mai bine pregătiţi teoretic, dar e unadintre formele de acumulare de experienţă de viaţă în regim intensiv. Grosul avocaţilor nu sunt mari cunoscători ai dreptului, dar sunt persoanele cele mai bine înfinte cu picioarele în pământ, pentru că în 2-3 luni de avocatură intensivă ajungi să cunoşti jumate din chestiile pe care ţi le oferă viaţă. Eu cred că 3 luni de stagiu la o firmă de avocatură poate ajuta un viitor magistrat în a percepe mai corect ceea ce se va întâmpla în faţa lui. Poate să vadă diferenţa dintre omul care vorbeşte cu avocatul şi omul care depune o mărturie, poate să vadă cum arată registratura şi arhiva pe dinanfară, poate să vadă ce înseamnă să ai 5 cauze în aceeaşi zi la instanţe diferite, poate să vadă cum e să citeşti cele 3 paragrafe de motivare ale unui dosar de sute pagini pe care îl ştii în somn, poate să vadă o sală de judecată din partea cealaltă a pupitrului, poate să vadă că a greşi ca şi judecător nu constă în a uita să menţionezi că şedinţa a fost publică etc. Poate vă înveţe multe, mai multe oricum decât buchisind la nesfârşit aceleaşi trei manuale de procedură civilă şi penală. Sunt convins că, dacă INM-ul ar solicita-o, suficiente firme de avocatură din Bucureşti şi din ţară ar fi dispuse să asigure aceste stagii de practică. Este imposibil astăzi să avem precum alţii judecătorii care au făcut şi altceva înainte de a decide destinul unor oameni, pentru că nu avem posibilitatea de a angaja magistraţi cu o experienţă de câţiva ani buni. Avem însă posibilitatea de a le oferi vitorilor magitraţi măcar o brumă de experienţă. Şi poate aşa vor mai scăpa de nesiguranţa asta care îi face atât de speriaţi de bombe.

  • Guvernul învinge prin knock-out justiţia în repriza a doua

    Am tot scris şi spus că, după mine, cel mai periculos lucru pe care îl poate face vreun guvern este acela de a ajunge la concluzia numai el ştie ce e bine şi că oricine i se opune trebuie redus la tăcere. Este cel scurt către democraţiile originale şi extrem de funcţionale de tipul Rusiei, în care orice persoane are un sentiment de securitate crescut în relaţiile sale cu statul. Sunt perfect de acord că avem un sistem judiciar oribil, compus în proporţie uriaşă din persoane lipsite de competenţele juridice, morale şi umane necesare pentru slujba de judecător. Sunt de asemenea de acord că o bună parte din jurisprudenţa instanţelor este aberantă. Cred că o mare din judecători nu au ce căută pe acele podiumuri pe care sunt suiţi, iar viitorul noilor inemişti sună parcă şi mai rău decât prezentul. În egală măsură, prefer să avem o justiţie proastă, coruptă şi lipsită de responsabilitate, decât să nu mai avem deloc. Prefer ca, dacă statul are vreo problemă cu mine, ea să fie rezolvată de un judecător, că poate am noroc şi pic la unul care ştie carte şi care e dispus să facă şi altceva decât să îşi păzească fundul. N-oi avea şanse prea mari, dar tot sunt mai mari decât nimic.
    Chestia asta pare să fi enervat la maxim toate guvernele, dar parcă mai abitir ca niciodată pe ăsta de-l avem acuma. Guvernul Boc pare decis să anuleze orice şansă ca vreun litigiu pe care îl am cu statul să fie judecat altfel decât îi convine statului. Cel mai recent exemplu, celebra recalculare a pensiilor speciale.
    S-o luam istoric.. La un moment dat, la oarecari presiuni venite de la UE, guvernul se hotărâşte să dea pensii speciale unor categorii de persoane. Aleg la întâmplare grefierii, pentru că au legătură cu justiţia, dar discuţia e până la urmă identică. Bun, deci, grefierii se trezesc brusc cu o pensie calculată de o manieră extrem de avantajoasă pentru ei. Anul trecut, se scarpină guvernul în cap şi ajunge la concluzia că nu avem bani. Preşedintele se scarpină şi el în cap şi ne anunţă la teve că sunt unii – gen, grefierii – care au pensii nesimţite. De parcă, ei şi le-ar fi acordat singuri şi nu au avut bunul simţ să stabilească un cuantum mai redus…
    În fine, guvernul pricepe aluzia subtilă şi îşi asumă răspunderea pe o lege prin care bunul simţ este restabilit şi pensiile grefierilor sunt reduse cu mai mult de jumătate, până la 80% în majoritatea cazurilor. Ni se povesteşte despre criză, iar partidul la putere face o demonstraţie de forţă şi nu participă la votul din procedura de asumare a răspunderii. În acest fel, specific democraţiilor solide, voinţa guvernului ajunge lege, în urma unui vot la care aproape juma’ de parlament a votat contra, iar un pic peste juma’ de legislativ nu a votat. Să-i dea Domnu’ sănătate la ăla care o avut ideea asta genială cu asumarea răspunderii guvernului, că altfel trebuia supusă legea la vot şi cine ştie ce ieşea, de nu mai ieşeam din criză niciodată…
    Apare însă o problemă: Curtea Constituţională, pe care o mâncase în cur să afirme de vreo 3-4 ori că o lege care reduce pensiile în plată nu e constituţională, iar reducerea poate fi făcută doar pentru persoanele care urmează să iasă la pensie. Destul de nasol, dar niciun obstacol nu e de neînlăturat când există voinţă politică. Se creează, la distanţă de vreo 5 minute, teoria pensiilor contributive şi necontributive, de parcă vreun pensionar îşi ia banii pe care i-a dat statului anterior în cursul vieţii sale. Sau de parcă teoria asta are vreo legătură cu retroactivitatea legii. Cu această teorie, judecătorii de la CC ajung la concluzia că pensiile grefierilor şi ale altora pot fi reduse, că nu sunt contributive. Ale magistraţilor, nu, pentru că despre ei scrie în Constituţie şi, în consecinţă, nu li pot reduce retroactiv pensiile. Destul de logic şi coerent.
    Bun, la atac: casele de pensii emit noile decizii, iar grefierii iau cu asalt instanţele contestând hotărârea de guvern 737 care stabilea normele de aplicare a legii şi noile decizii de pensionare. Uşor, uşor încep să câştige procese. O grămadă de instanţe admit cereri de suspendare a HG ori a noilor decizii de pensionare, unele instanţe anulează HG etc. O mare parte din pensionari obţin în instanţă repunerea în plată a pensiilor nesimţite. Multe din hotărâri sunt irevocabile, altele sunt pe rolul instanţelor prin recursuri. Per ansamblu, 1-0 pentru justiţie în meciul cu Guvernul. La pauză.
    Tacticienii din palatul Victoria nu puteau lăsa însă lucrurile să rămână aşa, pentru că li se pare inadmisibil tupeul maxim al judecătorilor de a decide că nu ai voie să tai pensia unui om, pe care tot tu ai dat-o de bunăvoie. Probabil că acum regretă că nu s-a forţat şi reducerea pensiilor magistraţilor, în baza principiului dacă-i bal, bal să fie. În consecinţă, vin cu o idee genială şi acum vreo câteva zile se adoptă o ordonaţă de urgenţă care stabileşte că pensiile grefierilor se recalculează din nou, ignorând orice hotărâre judecătorească, pe baza aceleaşi metodologii ca şi cea din HG 737. La mişto, se trece acolo că recalcularea se poate cere de pensionari, iar dacă nu se face din oficiu.
    Şah mat, iar meciul este câştigat de guvern, care îşi impune voinţa. Au fost mai şmecheri de data asta. Deşi iniţial au adoptat metodologia prin HG, acum s-au gândit că e mai sănătos să o facă prin OUG. Spre deosebire de HG, ordonanţa nu poate fi anulată de instanţe decât dacă Curtea Constituţională constată că aceasta este neconstituţională, iar teoria necontributivităţi e pe ţeavă. Ordonaţa nici nu mai poate fi suspendată pe art. 14 ori 15 din legea contenciosului. E drept că ordonanţa trebuie să treacă prin parlament, dar în primul rând vine vacanţa în Palatul Poporului, iar în caz de necaz există din nou varianta asumării răspunderii pentru legea de aprobare a ordonanţei. Se mai mobilizează odată majoritatea să nu voteze şi va fi bine.
    Ce mi se pare cel mai trist din această poveste este, dincolo de drama persoanelor afectate de situaţia asta, e că nimeni nu pare să realizeze că guvernul ignoră din nou justiţia. Instanţele au pronunţat hotărâri irevocabile pe care noua ordonanţă le ignoră. Sunt mii de procese pe rol care tocmai au rămas fără obiect. Cred că precedentul este extraordinar de periculos şi cred că justiţia trebuie să reacţioneze pe măsură. Este absolut inadmisibil pentru un stat care se vrea un stat de drept să permitem ca, ori de câte ori guvernului nu îi convine ce decid instanţele de judecată, să adoptăm o nouă ordonaţă sau lege prin care să trimitem justiţia în genunchi la colţ, să o lăsăm să se ocupe de prestaţii tabulare şi de infracţiuni de furt. România se vrea a fi un stat de drept, iar într-un stat de drept o hotărâre judecătorească este ca Biblia într-un stat canonic. De aia se numeşte stat de drept, nu stat de guvern. Avem o alegere simplă: fie acceptăm situaţia asta – care e un simplu exemplu – fie ne rugăm de dl. preşedinte să vorbească la guvern să propună ăia şi modificarea art. 1 din Constituţie, unde scrie drăcia cu statul de drept. Măcar să nu mai fim ipocriţi. Scriem acolo frumos că nicio decizie a guvernului nu poate fi contestată decât eventual la televizor, iar cui nu-i convine nu are decât să îşi exercite dreptul fundamental de a-şi stabili reşedinţa în altă parte. Guvernul va decide şi cine stinge becul…

  • Despre prezumarea caracterului ilicit al averii

    Nu mă aşteptam ca discuţia legată de propunerea de modificare a Constituţiei să se reducă, cel puţin în ultimele zile, la discutarea în neştire a renunţării la prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Cred că e o temă falsă pe asupra căreia, ca într-un scenariu absurd, s-a aruncat toată lumea în loc să se discute totuşi modificări mult mai ample pentru statul nostru. Nu discută nimeni despre desfiinţarea unei camere a Parlamentului, despre transformarea CSM-ului într-un soldat disciplinat politic, despre anularea accesului la justiţie în domeniu fiscal etc. Nu. tati, importantă e dispoziţia relativă la prezumţia caracterului licit al averilor. Pe juridice sunt minim 4 articole publicate în ultimele 2 zile în care se discută despre asta, iar presa liberă a muşcat momeala şi între 3 articole cu Ţinutul Secuiesc, 2 cu ultimele isprăvi ale lui Piţi şi trei sâni zglobii, mai bagă şi câte ceva despre dobândirea averilor. Restul modificărilor constituţionale au căzut la testul interesului, deci nu mai interesează pe nimeni. Eu cred că discuţia este complet falsă şi periculoasă.
    Se repetă la diverse nivele ale discuţiei că această prevedere protejează corupţii. Probabil. Dar, toate celelalte dispoziţii de procedură penală, tot felul de drepturi expuse acolo nu protejează corupţii? Juma’ din codul ăla de procedură penală proteajează, aşa la prima vedere, corupţi, ucigaşi, hoţi, violatori, pedofili etc. Fals, după mine. Acele dispoziţii ne protejează pe toţi de exercitarea abuzivă a puterii de către stat. Am văzut odată un dosar în care un traficant – sigur, nu era condamnat, da’ aşa o zis DIICOT că era traficant – o fost pus în libertate pentru că procurorii or formulat un recurs după termenul legal de 24 de ore. Propun să se abroge acel text, pentru că protejează traficanţii. Plus corupţii. De asemenea, propun să se desfiinţeze şi avocaţii pentru că şi ăştia protejează corupţii. Mai şi iau bani (frumoşi) pentru asta, iar banii ăştia ar trebui confiscaţi pentru că sunt obţinuţi prin corupţie. Destul de logic, nu?
    Eu cred că toată revărsarea asta de argumente ignoră câteva chestii. Unu, acel text protejează corupţii în măsura în care nu se probează că au obţinut bunuri prin acte de corupţie. Cu alte cuvinte, nu permite corupţia, ci doar incompetenţa parchetelor. Pe de ată parte, acea dispoziţie protejează nu numai corupţi ci o gramadă de alte categorii de persoane. Milioane de români au lucrat sau lucrează la negru aiurea prin lume sau în ţară. Nu e foarte legal, dar asta e. Ăştia nu vor putea niciodată să demonstreze că averea lor este dobândită în mod licit, pentru că nu au fluturaş de salariu. Tre’ să le-o confiscăm? Apoi, mă uit în jurul meu şi constat că am un ceas care valoarea câteva sute de euro. L-am primit cadou de la nişte prieteni acum ceva vreme. Cum drac demonstrez eu că e dobândit licit? Că tot la povestea lui mătuşa Tamara ajungem…. Pe urmă, mă gândesc că-mi fura dracu’ careva laptopul. Nu am factură la el, că l-am cumpărat de la o persoană fizică. Oare o să mă pună onor parchetul ori instanţa să demonstrez că era dobândit licit? La televizorul din casă am pierdut factura. Oare o să vină careva să mă întrebe de unde îl am şi, dat fiind că nu pot proba de unde îl am, o fie confiscabil.
    Se va spune că exagerez şi nu vom ajunge aici niciodată. Sunteţi siguri? Că am la colecţie cel puţin două hotărâri judecătoreşti cu oameni condamnaţi pentru că au provocat prejudicii unor persoane, deşi persoanele în cauză susţin că nu au fost prejudiciate….
    Argumente se pot aduce până mâine dimineaţă. Iniţial, am spus că prevederea se poate scoate din Constituţie pentru că ea oricum este inclusă în prezumţia de nevinovăţia. Văzând cascada de argumente ce a urmat, m-am răzgândit şi cred că e absolut necesar să fie păstrată pentru a putea să avem o siguranţă a averilor noastre dobândite legal. Iar dacă le-am dobândit ilegal, prin comiterea de infracţiuni, mă aştept ca cineva să şi probeze asta, pentru că, nu-i aşa, devenim corupţi numai de la data la care o instanţă de judecată ne condamnă definitiv şi nu de la data la care ne-am cumpărat o maşină scumpă sau un ceas de aur.
    În fine, faţă de confiscarea extinsă, eu nu cred că dispoziţia actuală a Constituţiei interzice o astfel de instituţie de drept. Dreptul de proprietate este un drept relativ, care poate suporta anumite limitări în condiţiile art. 53 din Constituţie. La fel şi prezumţia de nevinovăţie. În aceste condiţii, transpunerea directivei privitoare la confiscarea extinsă în dreptul intern nu cred că ar înfrânge nici art. 23 din Constituţie şi nici art. 44. În consecinţă, cred că ăsta e un argument fals.

  • După 20 de ani

    Trebuie să recunosc surprinderea extrem de plăcută cu care citesc decizia Curţii Constituţionale cu privire la propunerile de modificare a Constituţiei. Mă surprinde accesul de independenţă al magistraţilor constituţionali, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucură mai ales faptul că aceştia au înţeles că ultimul lucru pe care putem să îl facem pentru a ne întoarce la societatea multilateral dezvoltată de acum 20 ani este acela de a tăia macaroana puterii judecătoreşti. Sunt convins că atât actualul Guvern, dar şi cele anterioare sunt nervoase pe judecători. Suita de hotărâri judecătoreşti prin care statul este condamnat să plătească diverse sume de bani a iritat la maxim guvernele române. Toate au uitat că ele însele au adoptat ordonanţele ori proiectele de lege pe baza cărora s-au pronunţat instanţele de judecată. Şi, în loc să se asigure că respectă legea, au ajuns la concluzia că mai bine le dăm noi un şpiţ în gură la judecătorii ăştia. Aşa s-a ajuns să se propună limitarea competenţei instanţele de a se pronunţa asupra obligaţilor fiscale, aşa s-a ajuns să se propună ca judecătorii să fie elemente decorative în CSM, tot aşa a ajuns ministrul justiţiei să propună să formuleze el acţiuni disciplinare împotriva unor judecători care dau soluţii eronate. În loc să ne gândim că vrem un stat de drept, ne gândim că vrem un stat care să facă ce vrea guvernul, când vreau guvernul şi cum vrea guvernul. Cineva trebuie totuşi odată pentru totdeauna guvernanţii noştri trebuie să înţeleagă că nu ei fac legile, ci Parlamentul. Cred, de asemenea, că guvernele române trebuie să priceapă că dacă nu pot administra ţara pe baza legilor adoptate de Parlament au întotdeauna la îndemână varianta demisiei. Cred, în fine, că guvernele noastre trebuie să priceapă că cineva trebuie să verifice dacă ele respectă legea, iar acela cineva sunt judecătorii.
    Trăim din păcate într-o logică inversă. Ne alegem parlamentarii care să facă regulile după care ne jucăm viaţa,  însă guvernul a decis că ăştia îs proşti şi ei îs mai deştepţi. În consecinţă, legiferează el prin ordonanţe. Sau, mai elegant, trag un şantaj emoţional la adresa propriilor parlamentari şi îşi asumă răspundere, declarând după modelul Lăpuşneanu că nu pot guverna decât după o anumită lege. Mă întreb însă, guvernul ăsta e ales de popor de are atâta reprezentativitate, încât să facă în numele nostru tot ce îi trăzneşte prin cap? Ne alegem cumva primul ministru ca el să se simtă obligat să nu ne guverneze decât pe baza regulilor pe care le face el? Mă tem că nu…
    Asistăm la o serie de evenimente foarte grave. Parlamentul tinde să fie transformat într-o instituţie cu rol neglijabil. Guvernul adoptă de 2 două ori mai multe ordonanţe decât legi adoptă legislativul, şi de 5 ori mai importante. Dacă cumva dau ăştia vreo lege care nu convine pe lanţul trofic Piaţa Victoria – Calea Cotroceni, nu e motiv de stress. Se adoptă o ordonanţă de urgenţă şi legea se modifică după cum vreau guvernul. Mai suprinde pe cineva că onor guvernul ne propune să reducem parlamentul la jumate? Puterea judecătorilor tinde şi ea să fie redusă şi aşa ajungem la idealul democraţiei. Ca cele trei puteri ale statului să fie una: cea executivă. Acum 25 de ani Marea Adunare Naţională era o instituţie decorativă a democraţiei populare române, cu rolul de a vota decretele-lege ale guvernului, un fel de ordonanţe de guvern cu un alt nume. Acum 25 de ani judecătorii erau numiţi la instanţa supremă de către un organ controlat de executiv, la fel cum ar fi putut deveni CSM-ul cu o grămadă de reprezentanţi ai societăţi civile cu carnet de partid. Acum 25 de ani nu exista contencios administrativ, pentru că puterea executivă nu greşea niciodată şi nu aveau instaţele la ce să se bage în treaba ei. Ministrul de justiţie, liberal la origini, ne spune că o să aibă el grijă ca judecătorii să nu mai greşească soluţiile, pentru că dacă greşesc va formula acţiune disciplinară…
    Oare chiar nu ne cunoaştem istoria? Că pare că avem o tentaţie nebună de a ne-o repeta… De aia, dincolo de n alte soluţii proaste adoptate de Curtea Constituţională, asta de azi e o oază de normalitate în acest ocean de nebunie.

    PS. Propun ca şi din Guvern să facă parte vreo 10 reprezentanţi ai societăţii civile. Mă auto-propun.

  • Propunerile de modificare a Constituţiei la prima vedere

    În urmă cu câteva zile, preşedintele a declanşat procedura de revizuire a Constituţiei. A uitat că propunerea o face Guvernul, dar nu-i bai, ne facem că nu vedem.
    Să vedem însă ce ne propune preşedintele.
    1. Parlament cu o singură cameră. Nu cred că avem vreun avanataj din renunţarea la sistemul actual şi transformarea sa într-un sistem cu o singură cameră. În primul rând, nici parlamentul de acuma nu este chiar bicameral, în condiţiile în care cele două camere fac acelaşi lucru, sunt alese după aceleaşi criterii şi la aceeaşi dată. Practic vorbind, astăzi avem un parlament unicameral cu două camere sau un parlament bicameral cu o singură cameră, adică un fel de struţo-cămilă. Trecerea la un sistem de parlament unicameral pur nu va schimba cu mai nimic sistemul. E posibil să avem un legislativ un pic mai rapid, dar nu viteza de adoptare a legilor e principala hibă a legislativului actual, ci calitatea acestora. Or, din punctul ăsta de vedere, nu se schimbă nimic. Singurul lucru bun este probabil faptul că se renunţă la inepţia cu adoptarea tacită a unor acte normative, singurul caz în care poţi vota ceva chiulind. În al doilea rând, nu cred că e o idee bună, în condiţiile în care statele mari au tendinţa de a împărţi activitatea legislativului în două, pentru a putea face tuturor problemelor care apar în astfel de state. Era pe undeva pe net o statistică făcută de Corneliu Liviu Popescu care indica cu claritate acest lucru. De aceea, cred că o idee mult mai bună era transformarea parlamentului nostru într-un bicameral, adică într-unul cu două camere care să aibă atribuţii diferite, fapt care ar putea eficientiza un pic activitatea parlamentară. Pe scurt, o idee proastă.
    2. Maxim 300 de parlamentari. Asta e o idee proastă şi populistă. E drept că a avut susţinerea la referendum, dar sunt convins că dacă lumea era întrebată dacă vrem parlament cu 10 oameni, sărea de 70 la sută procentajul de acceptare. La ora asta avem aproape cel mai mic număr de parlamentari din Europa raportat la populaţie. Economia financiară care se face prin reducerea numărului de parlamentari reprezintă bani de ţigări pentru statul român, iar raportarea la un astfel de argument constituie o simplă nadă aruncată grusului populaţiei care vede în parlamentari numai o sursă de a cheltui bani publici în mod nejustificat. Nu cred că avem nevoie de mai puţini parlamentari, ci de parlamentari mai buni. De parlamentari care voteze după conştiinţa lor, nu după dictatul politic ascuns în spatele ideii de mandat reprezentativ, prin care parlamentarul nu mai reprezintă pe nimeni. Atunci când alegem oameni şi nu partide, ne aşteptăm ca votul în Parlament să fie al oamenilor, nu al partidelor… Revenind la ideea reducerii numărului de parlamentari, sunt convins că de această reducere vor fi afectaţi parlamentarii de rangul doi, nu stelele politicii române, care îşi vor găsi un loc pe o listă eligibilă. Or, deficienţele majore şi derapajele legislativului actual îşi au sursa mai degrabă la nivelul vârfurilor partidelor, decât la baza lor, iar un Parlament redus nu va face decât să accentueze o astfel de stare de fapt. În plus, Parlamentul are o grămadă de chestii de făcut şi rezolvat. Dacă ar fi ceva agenţie de stat care să aibă atribuţiile sale, sunt convins că ar avea mii de angajaţi. 300 de oameni e cam puţin în condiţiile astea, de aceea cred că şi asta e o idee proastă.
    3. Reaşezarea mandatelor în CSM. Una dintre modificările de care nu vorbeşte nimeni, deşi e între cele mai grave după părerea mea. Se propune reducerea judecătorilor din CSM şi creşterea numărului reprezentanţilor societăţii civile. Singurii oameni din CSM care pot fi suspectaţi de independenţă politică sunt fix judecătorii. Reprezentanţii societăţii civile desemnaţi de Senat sunt extrem de independenţi politic şi foarte reprezentativi pentru societatea civilă. De procurori nici mai spun. Aşa se va ajunge, să iau un singur exemplu, ca numirile la ICCJ să le decidă un organism în sunt vreo 5 judecători rătăciţi. Evident că reprezentanţii parlamentului (pardon, ai societăţi civile) ştiu mai bine decât ei cine trebuie să ajungă la instanţa supremă şi cine nu. Ajungem la un paradox mai românesc decât sarmalele cu mămăligă: organul care garantează independenţa justiţie nu e independent. E de râs, dacă nu ar fi plâns….
    4. Limitarea competenţei instanţelor de a se pronunţa asupra actelor administrative care privesc politice fiscale şi bugetare. Pardon? Adică dacă un geniu al cifrelor de la finanţe decide el să îmi aplice retroactiv vreo normă fiscală şi să mă pună să plătesc taxă auto pentru maşina pe care am vândut-o acum 4 ani, nu poate un judecător să controleze actul pentru că priveşte politica bugetară şi fiscală? Înţeleg că membrii guvernului s-or ofticat că instanţele au admis tot felul de acţiuni privitoare la salarii, dar sursa nu o fost alta decât faptul că guvernul a decis că legea nu se aplică. Iar dacă judecătorii au decis că totuşi legea se aplică chiar şi guvernului, asta nu e o culme a tupeului, ci e art. 1 din Constituţie. Da, ăla cu stat de drept. În ritmul ăsta, în vreo 5 ani o să ni se propună să desfiinţăm contenciosul administrativ, pentru că oricum e stupid ca un tâmpit de judecător să anuleze actele mult prea bine intenţionaţilor guvernanţi de la toate nivelurile.
    5. Limitarea posibilităţii de angajare a răspunderii Guvernului. După mine, asta ar trebui să fie limitată de tot. Cineva trebuie să ajungă odată la concluzia că, în ţara asta, regulile trebuie să le facă Parlamentul, că pe ăia i-am ales. Prost sau inteligent el face regulile. Dacă un guvern nu se simte în stare să administreze nişte reguli stabilite de Parlament, are varianta demisiei oricând. De aceea, dacă Guvernul are vreo idee cred că firesc este să facă frumos o propunere legislativă, să permită discutarea şi modificarea ei, iar dacă se respinge propunerea să îşi dea demisia ori să înghită în sec şi să guverneze în condiţiile dictate de parlament. Forţarea asta a mâinii propiului partid să voteze o lege prin abţinerea de la vot e un alt fel paradoc românesc.
    6. Reţinerea de 48 de ore. Prima propunere cu care mă declar de acord. Cam aşa e peste tot, în unele state chiar 72 de ore şi e firesc pentru a da totuşi posibilitatea de a se judeca arestarea în timpul reţinerii. Sper doar să nu cunducă la abuzuri şi să fim în situaţia de astăzi.
    7. Eliminarea prezumţiei de caracter licit al averii. Nu vă cu ce ne-a încurcat până acum această precizare. Oricum, suntem tot acolo pentru că această prezumţie decurge fie din prezumţia de nevinovăţie în materie penală, fie din cea de bună credinţă în actele civile. Nu se schimbă nimic.
    8. Sugerarea unei răspunderi mai extinse a magistraţilor pentru erori. O ideea bună, al cărei fan necondiţionat sunt (poate voi scrie odată şi ceva pe tema asta). Rămâne însă de văzut cum se va materializa în legislaţia ordinară, ca să vedem dacă va avea vreun efect sau nu.
    9. Eliminarea imunităţi parlamentare de procedură. Nu ştiu ce să spun. Cred că e totuşi o ideea bună, în condiţiile în care sper să nu ajungem totuşi la mizeri de genul reţinerii unor parlamentari pentru a alcătui majorităţi parlamentare. Sper ca nimeni să nu se coboare totuşi atât de jos.
    10. Eliminarea posibilităţii de suspendare a preşedintelului. Am scris eliminarea pentru că nu cred că vreo Curte Constituţională va avea vreodată 5 judecători care să nu fie pe aceleaşi coordonate politice cu preşedintele. O mizerie, după mine, o astfel de modificare. Să trăiască şefu, la mai mare!
    11. Restul modificărilor. Restul mi se par neimportante, aşa că nu mai zic nimic.
    De aceea, sper ca această propunere să nu fie adoptată în Parlament, pentru că la referendum trece sigur. Cred că statul român are nevoie de o reformă structurală, dar nu de asta.

  • Despre legitimitatea unei vedete media: DNA-ul. Episodul 2

    Scriam în primul text motivele pentru care cred că DNA-ului îi lipseşte legitimitatea constituţională. Acele motive derivă din procedura de adoptare a legii prin care s-a aprobat ordonanţa de urgenţă de înfiinţare a DNA. Nu sunt însă singurele motive pentru care cred că această instituţie este paralelă cu legea noastră fundamentală. În rândurile de mai jos încerc să indic motivele pentru care ordonaţa de urgenţă nr. 134/2005, prin care a fost înfiinţat DNA este neconstituţională.
    Trei sunt în principal aceste motive. Pentru a înţelge ceva din povestea asta, reamintesc datele sale importante. În 2002, se înfiinţează Parchetul Naţional Anticorupţie. După 3 ani, în mai 2005, sesizată de Adrian Năstase. Curtea Constituţională se prinde că nu e voie să creezi parchete în afara Ministerului Public şi constată că textul care crea acest parchet este neconstituţional. Decizia Curţii Constituţionale este publicată în Monitorul Oficial la 31 mai 2005, dată care trebuie reţinută. În 7 octombrie, Guvernul se trezeşte din somn şi adoptă ordonanţa de urgenţă nr. 134, prin care creează DNA în locul PNA, de data asta în structura Parchetului de pe lângă ICCJ, cel puţin formal. Pentru a justifica urgenţa, Guvernul face o trimitere lacrimogenă la decizia CC care nu permite buna desfăşurare a luptei împotriva corupţiei şi o trimitere fricoasă la Comisia Europeană care tocmai ce îşi redacta raportul de ţară în vederea aderării la UE.
    După mine, nimic nu e în ordine cu această ordonanţă.
    În primul rând, se pare că toată lumea a uitat cu nonşalanţă de art. 147 din Constituţie. E drept că e mai la coada legii fundamentale şi poate nu toată lumea o ajuns cu cititul până acolo, dar e destul de important. Acolo scrie că dispoziţiile care au fost constatate ca neconstituţionale îşi încetează efectele juridice în termen de 45 de la publicarea deciziei CC dacă, în acest interval de timp, Parlamentul ori Guvernul nu modifică normele neconstituţionale. În speţă, decizia CC a fost publicată în 31 mai 2005, astfel că prin 16 iulie 2005 OUG nr. 43/2002 şi-a încetat efectele juridice. Pe româneşte, a cam fost abrogată. Nu o interesat pe nimeni, procurorii anticorupţie au continuat cu sârg să vâneze şpăgarii, iar Guvernul a modificat în octombrie 2005 o normă abrogată. S-ar putea să îmi scape mie ceva subtilitate, dar aştept să mă lumineze cineva de la CC cum poate fi modificat un text abrogat. S-a invocat asta şi în faţa onor Curţii Constituţionale, dar probabil că şi lor le-a scăpat subtilitatea, că or uitat să scrie ceva despre acest subiect. Senzaţional ar fi fost dacă ajungeau la concluzia că şi acel termen de 45 de zile este unul de recomandare. :))
    În al doilea rând, la art. 115 din aceeaşi ignorată lege cică fundamentală scrie că ordonanţe de urgenţă se pot adopta dacă există o situaţie urgentă, astfel încât nu este timp să aşteptăm după lentul Parlament pentru a rezolva problema. Guvernul ne spune în justificarea urgenţei că aceasta a fost creată prin decizia CC din mai 2005. Hai, că dacă ne spunea asta în iunie, mai puteam să îi credem pe cuvânt şi să considerăm că exista o urgenţă de reglementare, să nu expire dracu’ alea 45 de zile şi să ne trezim fără organ de luptă împotriva corupţiei, dar ne-au spus-o în octombrie. Adică, o fost atât de urgent încât vreo patru luni jumate’ toată lumea s-o dat peste cap de atâta interes în a rezolva urgenţa. Păi, în alea patru luni jumate’ putea şi Parlamentul să legifereze dacă era vorba… Pe de altă parte, sperietoarea aia cu raportul Comisiei UE e o minciună. Raportul s-a redactat prin aprilie-mai 2006, deci nu se pune problema să fi fost redactat în octombrie aşa cum frumos ne minte Guvernul în justificarea urgenţei din cuprinsul ordonanţei. Cu late cuvinte, şi art. 115 din Constituţie e tot normă de recomandare, în sensul că dacă vrem să adoptăm o ordonanţă de urgenţă, e recomandabil să scriem acolo ceva, de formă, că e urgent. După aia ne bazăm pe faptul că independenţii judecători ai CC nu vor avea tupeul să desfiinţeze DNA şi să fie ei cei arătaţi cu degetul de toată lumea ca fiind protectorii corupţiei. Stat de drept, lege fundamentală? Mofturi…
    În fine, poate că nici nu mai contează, dar mai trebuie spus că ordonanţele de urgenţă nu pot afecta instituţiile fundamentale ale statului. După mine, asta înseamnă că nu pot modiica regimul de funcţionare a acestora, scopul acestei interdicţii fiind acele de a lăsa Parlamentul să legifereze măcar în raport de aceste instituţii. După un îndelung studiu al unui dicţionar medical, Curtea Constituţională a ajuns la concluzia că a afecta înseamnă a-i face rău. Cu alte cuvinte, prin ordonanţă de urgenţă se poate umbla la regimul unor instituţii fundamentale ale statului precum Ministerul Public, cu condiţia să nu i se producă vreun rău. Iar înfiinţarea DNA este un bine, nu un rău, aşa că totul e bine şi frumos.
    Dacă subiectul nu ar fi prea serios, ar putea fi chiar distractiv chinul ăsta de a ascunde gunoiul sub preş. Mă tot întreb de atunci încoace oare de ce nu s-a putut înfiinţa DNA prin lege, aşa cum ar fi fost frumos şi constituţional. Dacă tot s-a hotărât că e o idee bună, nu era frumos să se facă un proiect de lege, să fie pus în discuţie şi dezbatem şi noi dacă avem nevoie de tichie de mărgăritar sau nu? Era mai frumos, dar probabil că cineva acolo sus a decis că ştie mai bine ce trebuie făcut pentru a stârpi corupţie: mai înfiinţăm o comisie. În episodul 3, o să încerc să arăt de ce cred că înfiinţarea unei comisii nu e neapărat o idee strălucită.