Scriam în 2018 un text pe blogul ăsta, care stă să moară, despre un dosar care se finalizase în apel atunci. A fost unul dintre puţinele texte scrise pe blog în alte momente decât cele de frustrare. A fost una dintre singurele situaţii în care am scris despre dosare care erau pe rol. Meseria asta te face extrem de rece la dramele pe care le veţi prea des în jurul tău şi probabil că în capul său, orice avocat îşi creează o barieră de non-empatie ca să nu o ia razna. Unele drame trec însă de bariera aia, iar cea despre care am scris atunci m-a marcat. Cred că din 2018 am vorbit studenţilor din fiecare an despre acest dosar. Nu mai reiau ce am scris atunci, vă rog să citiţi ce am scris atunci, ca să aibă sens ceea ce urmează.

Dacă aţi citit (sper, că altfel nu se pricepe nimic din ceea ce urmează) bănuiesc că intuiţi că povestea nu s-a terminat atunci. Nu, s-a terminat acum vreo două săptămâni la peste 8 ani de la evenimente. Un copil şi-a pierdut mama, ucisă de un dement în timp ce instituţiile statului se uitau în altă parte. Avea vreo patru ani atunci, acum nici măcar nu şi-o mai aduce aminte. Tatăl lui e închis pe viaţă şi sper că nu o să îl vadă niciodată. Trauma pe care o duce copilul ăla este greu de priceput de orice care crede că e o dramă când ţi se taie alocaţia de hrană şi sporul de calculator.

Acum două zile, un alt dement şi-a ucis fosta parteneră. De faţă cu copilul ei de 3 ani. Nici măcar nu a avut curajul de a înfrunta puşcăria pe viaţă, ci şi-a zburat creieru. Popa o să aibă anumite chakre negative când o fi să îl îngroape, pentru că s-a sinucis, nu pentru că a ucis o femeie însărcinată, vinovată pentru că nu îl mai dorea. În fine, săr peste păcate şi iertarea lor, şi revin la poveste. Din ce văd în ziare, povestea asta seamănă cu cea din 2017 de la Mureş. De fapt, statisticile spun că în ultimii 10 ani povestea asta s-a repetat de vreo 500 de ori. O dată pe săptămână o femeie este ucisă în România de soţ sau de partener. Numărul nu scade, e relativ constant. Nici dracu nu ştie câte sunt bătute, violate sau ameninţate, că nu facem statistici despre asta şi, în general, ne doare în cur, ni se pare o chestie care intră în normalitatea enervantă a vieţii, precum muştele, oamenii care put în autobuz şi amânările de pronunţare timp de juma de an.

N-am io puterea să schimb asta. Scriu doar ce s-a întâmplat mai departe de data la care am scris în 2018 şi fiecare trage ce concluzie vrea. O să-mi zic şi eu părerea, dar poate greşesc, dat fiind că de trei ori mi-a spus instanţa supremă că sunt beat şi să mă duc la somn.

Deci, scriam atunci fericit că în faţa unei drame, Curtea de Apel Mureş a reacţionat normal şi a sancţionat pasivitatea şi nesimţirea instituţiilor statului. Haideţi să vedem ce s-o întâmplat mai departe. Terminam atunci textul aşa:

„Nu ştiu motivele instanţei, dar bănuiesc că sunt cele pe care ne-am fondat apelul atunci când am cerut instanţei să constate că toată lumea a tratat situaţia ca fiind “încă o femeie pe care o bate soţul” şi au ignorat-o. Sunt convins că statul va face recurs şi habar nu am dacă hotărârea va rămâne aşa sau nu. Indiferent de asta, soluţia îmi dă speranţă.

Cred că este una dintre cele mai importante soluţii obţinute de firma pe care o conduc, dacă nu cea mai importantă. Am obţinut o grămadă de achitări, am cîştigat la CEDO tot felul, am câştigat la CCR tot felul, am căştigat procese în care era vorba despre foarte mulţi bani etc. Totuşi, parcă niciodată nu m-am bucurat mai mult decât ieri, gândindu-mă că acel copil – care are acum 6 ani – are poate o şansă în viaţă. Nu ştiu dacă îşi va mai aduce aminte vreodată de mama sa, nu ştiu dacă va vorbi vreodată cu tatăl său, nu cred că banii pe care îi va primi de la stat o să îi schimbe viaţa cu totul. Dar ştiu că măcar, prin hotărârea Curţii de Apel Tg. Mureş, statul român şi-a cerut scuze. I-a oferit o sumă de bani care să îi ajute pe bunicii care îl cresc şi i-a oferit speranţă că poate va ajunge într-o ţară în care instituţiile se comportă responsabil.

O ţară în care poliţia nu mai susţine că nu o avut timp o săptămână să proteje viaţa unei persoane. În care poliţia nu mai susţine că violenţa domestică nu este o infracţiunea gravă, care să necesite o reacţie rapidă. În care STS nu va mai afirma că ei nu răspund de ceea ce spun operatorii 112, deşi şi unii şi alţii vor susţine asta în recurs. Sper că, poate, văzând hotărârea instanţei, vor ajunge totuşi în al 15-lea ceas la concluzia că au greşit. Şi data viitoare când o femeie mai este ameninţată cu moartea şi bătută, poliţia, STS şi statul român vor face ceva pentru a-i proteja viaţa. Dacă la anul vom avea mai puţine femei ucise în violenţe domestice, poate că asta se va datora şi hotărârii pe care o laud acum. Pentru toate astea, ca om, nu ca avocat implicat în dosar, mulţumesc celor două doamne din completul Curţii de Apel.”

Eram convins că statul va face recurs. O făcut. Şi statul, şi IGPR, şi MAI, şi IPJ şi STS-ul. Toţi au făcut recurs. Au continuat să susţină că poliţia nu avea ce face, că operatorul de la 112 e un fel de băiat de la informaţii care nu răspunde orice face etc. Ne-am dus frumos la supremă. În sala a venit un tip care s-a prezentat ca şeful de la legal de la MAI şi care s-a apucat să întrebe extrem de supărat Înalta că el ce trebe să facă? De fiecare dată când un cretin îşi ameninţă şi bate partenera trebuie să intervină? Cu ce o greşit el? Că el acceptă să plătească, dar nu ştie ce să facă mai departe. Niciun cuvânt despre îmi pare rău, despre cum că poliştii şi politicile noastre tolerează astfel de acte. Niciun cuvânt despre faptul că au pierdut fizic a doua plângere penală. Niciun cuvânt despre faptul că nici măcar post factum nu le-au spus poliştilor că trebuiau să intervină mai ferm. Nimic. După şedinţă, pe hol, mi-a şi spus superior că nu am nicio şansă, că acţiunea e prost scrisă şi că dacă era mai bună poate aveam vreo şansă. Doamna de la STS o spus că operatoarea ce să facă dacă nu i s-o dat adresa. Statul nu a binevoit să se prezinte, o scris ceva rahaturi în recurs din care nu o înţeles nimeni nimic.

Am pierdut. Curtea supremă a spus că instanţa de apel a stabilit greşit obligaţia de plată în solidar în sarcina acelor instituţii şi că nu a individualizat la fiecare ce o făcut şi cât are de plată fiecare. Tehnic, probabil că avea dreptate. Dar de aia nu trebuie să ne judece AI-ul sau alţi roboţi cu sau fără inimă ori sânge. Eroarea tehnică a instanţei de apel nu putea să conducă la rejudecarea cauzei decât dacă dosarul era unul tehnic. Nu era, era despre cum tratează statul situaţii de acest gen. Sistemul de justiţie, prin cel mai înalt reprezentant l-a tratat prin a-i cere să mai tragă un loz. Nu ştiu dacă instanţa a fost de rea credinţă sau nu, dar cred că empatia a lipsit cu totul. Când trimiţi o cauză la rejudecare pe motive din astea de ordin tehnic, semnalul pe care îl transmiţi este că soluţia în sine nu e bună. Plus că mai adaugi măcar doi ani la trama unui copil.

După luni în care am aşteptat redactarea deciziei, ne-am dus înapoi la Curtea de Apel Mureş. Noi cu aceeaşi revoltă împotriva statului şi a instituţiilor sale care ignoră un fenomen oribil, cu Convenţia de la Istanbul pe care nu o citit-o nimeni etc. Poliţia cu aceeaşi poveste că ei nu pot să ia măsuri preventive decât la fapte grave, iar faptul că unul îşi bate în stradă fosta parteneră de faţă cu copilul, o ameninţă cu moartea de 3 ori în 4 zile, nu e o faptă gravă. L-am întrebat pe băiatul ăla de la IPJ dacă era la fel dacă cretinul ăla plesnea pe stradă un poliţist, nu o femeie din straturile de jos ale societăţii, dar nu mi-o răspuns. S-o uitat la mine cu faţa de „aia e faptă gravă, nu asta…” dar o tăcut. O continuat să susţină că e perfect normal că durează ca o plângere penală să facă 7 zile de la poliţie până la parchet.

Am câştigat din nou. Doi judecători cu mai mult curaj decât i-am bănuit eu am admis din nou apelul. Au scris cu ce o greşit fiecare dintre instituţii şi or stabilit individual cât are de plătit fiecare, dând astfel satisfacţie supremei. Normal, că iar or făcut toţi recurs.

La fel de normal, precum democraţia pe care o apărăm doar odată la 5 ani şi rest o ignorăm, iar am pierdut la supremă. Am citit de zece ori decizia aia şi nici azi nu ştiu de ce am pierdut. E acolo o însăilare de argumente din care nu se pricepe absolut nimic. Singurul lucru care se pricepe cât de cât e faptul că instanţa de apel nu o scris nimic raportul de cauzalitate. S-a trimis din nou cauza la rejudecare, deşi în lege scrie că nu o poţi trimite de două ori la rejudecare. Dar nu legea e importantă, aia e importantă pentru ciuri-buri care sunt detinatarii său, nu pentru MAI, IGPR, STS şi alte consoane care sunt autorii ei. Asumare de răspundere la ICCJ la nivelul Mării Moarte.

Ne-am dus a treia oară la rejudecare. Deja trecuseră 6 ani de la evenimente. Am vrut să renunţ, trecuse prea mult de la tragedie ca să mai aibă vreun sens şi părea că oricum pierdem. La primul termen, doamna care conducea completul m-a întrebat ce am înţeles eu din decizia de trimitere la rejudecare. I-am spus că nu am priceput nimic. Ne-a dat la toţi termen să scriem ce dracu am priceput din decizia aia. Probabil că a treia oară mesajul transmis de pe Batiştei a fost într-un final priceput. Curtea de Apel Mureş a constatat că nici MAI, nici IGPR, nici IPJ şi nici nu au greşit cu nimic. Că au funcţionat impecabil şi că nu aveau ce să facă mai mult. Cred că mai mult în compensaţie, au admis acţiunea contra statului şi l-au obligat la plata unor despăgubiri de 60.000 euro către copilul orfan şi părinţii care şi-au îngropat fiica.

Strategia Curţii de Apel Mureş care nu a vrut să intre în analele istoriei cu o decizie casată de trei ori a funcţionat. Văzând că nu mai răspunde nici poliţia, nici STS-ul, instanţa supremă s-a declarat fericită şi mi-a respins recursul. A lăsat impersonalul stat, prin MF, să răspundă, numa cât să nu mă lase să merg la CEDO. Iar povestea s-a terminat. Decizia e cu opinie separată, dar nu scrie în minută dacă opinia minoritară era în sensul admiterii recursul meu ori în sensul admiterii apelului statului.

La final, după opt ani, trei cicluri procesuale, trei tone de hârtii scrise, câteva ore de susţinut în faţa instanţei, iată concluziile acestui proces:

1. Copilul primeşte de la stat 30.000 euro, iar părinţii câte 15.000 euro. Fără dobândă. Să compar daunele astea cu cele de la accidentele auto? Nu cred că are sens, că numa iar îmi creşte tensiunea. Desigur că e mai mare prejudiciul când îţi moare mama în accident auto decât atunci când un stat tolerează un cretin şi nu face nimic până când îţi împuşcă mama în cap.
2. Poliţia nu a greşit cu nimic. Femeia a chemat poliţia după ce a fost bătută în stradă. A făcut plângere penală. A chemat poliţia când cretinul a venit la barul unde era chelneriţă şi l-a făcut praf. A făcut a doua plângere penală. Toate în interval de 5 zile. După încă două zile, a omorât-o în acelaşi bar. A doua zi, prima plângere penală a primit număr de dosar penal. A doua plângere penală a fost pierdută timp de 2 ani, în care poliţia a negat că a existat. Poliţistul care s-a dus unde femeia a fost bătută în stradă i-a spus că nu are ce să facă. Acelaşi lucru l-a spus şi şeful de la legal la ICCJ de trei ori. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.
3. STS nu a greşit cu nimic. Faptul că sună cineva la 112 să spună că 4 cretini fac praf un bar şi ameninţă o femeie cu moartea nu e suficient de serios pentru a trimite un echipaj atunci când cel care sună nu ştie să spună adresa exactă. Acelaşi lucru l-a spus şi şeful de la legal la ICCJ de trei ori. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.
4. MAI  şi IGPR nu au greşit cu nimic. Faptul că nu au instruit poliţiştii, faptul că după ei violenţa domestică e undeva la limita de a nu fi infracţiune, pentru că dacă îl prind pe unul că o băut 2 beri şi o condus îl reţin 24 de ore, dar dacă careva îşi bate fosta în stradă nu au ce face. Repet, asta o spus şeful de la legal de la MAI în instanţa supremă. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.

După ce citiţi concluziile astea, mai uitaţi-vă odată la ştiri cu crima de sâmbătă. Şi întrebaţi-vă cine, ce trebuie să facă. Şi gândiţi-vă că asta se întâmplă de vreo 50 de ori pe an. Nu e odată la ani, nu e doar sâmbăta asta, la Bucureşti. Ştirea aia a apărut pentru că a fost cu arme de foc, a fost în Bucureşti, iar femeia omorâtă fusese la teve. Săptămâna ce vine va fi o femeie dintr-un sat uitat de domnu din Suceava, cu pumnii sau cuţitul, nu cu armă de foc. Aia nu va fi la teve, iar poliţia, STS şi domnu de la MAI vor spune că nu aveau ce face.

Probabil că de multe ori aşa este.

Dar la Tg. Mureş în 2017 aveau ce face. Continui să susţin asta, indiferent de ceea ce îmi spun instanţele. În rest, am mai pierdut un proces (nu cred că e un succes soluţia asta de obligare a statului la sumele alea ridicole, cam cât o garsonieră infectă în Gilău, că de Floreşti nu ajung banii). Poliţia a mai câştigat un proces. Peste un an, o să avem 50 de femei mai puţin în ţară, iar sistemul de justiţie va fi împăcat că va condamna 50 de cretini la puşcărie, spunând “Atâta s-a putut”.

Suntem la a n-a grevă din justiţie. Având experienţa celor anterioare de la firul ierbii, îmi permit să scriu nişte gânduri şi alte idei proaste.

Încep cu disclaimerul. Sunt de acord ca judecătorii şi grefierii să fie bine plătiţi. Greu de definit ce înseamnă să fie bine plătiţi şi nu e locul acum, dar ca idee generală sunt de acord să fie plătiţi bine. Au slujbe grele, care trebuie plătite bine. Indiferent de bizarul situaţiei de a-ţi stabili singur salariul prin hotărâre judecătorească, cred cu foarte multă tărie că hotărârile judecătoreşti trebuie puse în executare obligatoriu, mai ales atunci când debitorul e statul. Indiferent dacă sunt bune sau proaste, un stat de drept nu poate funcţiona dacă partea care pierde un proces (statul, în cazul de faţă) decide singur că i se rupe şi că plăteşte el când şi cum vrea. Nu pot accepta asta.

De aici încolo, încep ideile proaste.

Pricep că v-o supărat statul/Guvernul. Nu pricep de ce modalitatea de a vă exprima supărarea fute oamenii cu procese pe rol, firmele cu procese pe rol şi avocaţii. Noi cu ce dracu’ am greşit? Sunteţi supăraţi pe Guvern? Repet, înţeleg. Mergeţi în faţa Guvernului sau în faţa la MJ şi aruncaţi cu roşii în ei. Puneţi-le pastă de dinţi pe clanţe. Scrieţi numărul lu Ciolacu pe OLX la un anunţ cu „donez BMW”. Beliţi-i altfel. Nu ştiu, puneţi ANAF să îşi dovedească cu probe cererile de constituire de parte civilă, nu doar să indice suma pe care o calculat-o. Admiteţi pe bandă rulantă toate cererile de suspendare a executării silite demarată de ANAF. Declasificaţi pe bandă rulantă tot ce vă trimit organele clasificat prin dosarele penale. Am vreo 50 de idei de genul ăsta, prin care chiar puteţi face statul să sângereze. Refuzul de a judeca tot nu afectează Guvernul deloc. În cel mai bun caz, li se rupe.

În schimb, refuzul ăsta de a judeca afectează fix pe cine nu trebuie. Oamenii sunt oricum curăţaţi de termenele de judecată stabilite odată la juma de an. Fix amânările astea de rahat nu le trebuie. Singurul lucru pe care reuşiţi să îl treziţi din partea lor este ură, la adresa voastră, nu a Guvernului. Guvernul şi-a prezentat versiunea: aveţi salarii mari, vi le-aţi mărit singuri prin hotărâri judecătoreşti şi acum refuzaţi să judecaţi. Versiunea asta este cea care a ajuns la oameni, iar ei o cred. Hârtiile afişate în faţa instanţelor cu „respectaţi independenţa justiţiei” nu vor funcţiona.

Va funcţiona să le arătaţi oamenilor care au un litigiu de muncă pe motiv că nu şi-au primit banii că sunteţi alături de ei şi faceţi ce puteţi să îşi primească banii. Va funcţiona să le arătaţi inculpaţilor cărora le-aţi respins cereri de amânare pe motive întemeiate sau nu, că nu se amână cauzele atunci când aveţi un interes. Va funcţiona să le arătaţi celor care plătesc bani pe clauze abuzive la bănci că le judecaţi rahatul ăsta şi îi scutiţi de faliment. Etc., aţi prin ideea, sunt convins.

Tot aşa, nu vă ajută absolut deloc să vă puneţi în cap avocaţii. Nu ştiu dacă e vreo noutate pentru voi, dar toţi cu care am vorbit sunt turbaţi. În toate lunile cumulate de prosteste (ăsta de acum şi alea de dinainte) în fiecare zi, fiecare avocat se întreabă dacă cauza pe care o are se judecă sau nu. Dacă are rost să meargă pe drumurile patriei cine ştie până unde sau nu. Am păţit de maxim 10 ori de-a lungul acestor proteste să fiu anunţat dinainte că o cauză nu se judecă pe motive de protest. Mulţumesc frumos acelor grefieri care m-au sunat să îmi spună, însă am mers şi eu şi colegii mei la o tonă de cauze neştiind dacă se judecă sau nu. Faptul că, în mare parte, aţi ignorat complet chestia asta nu vă ajută deloc. Faptul că nu vă pasă, cu excepţiile de rigoare, de timpul avocaţilor şi de cheltuielilor şi de siguranţa zilei face ca sprijinul să fie inexistent.

Noi, avocaţii, suntem cei care trebuie să le explicăm oamenilor de ce dracu’ se tot amână procesele, de ce primim termen peste şase luni etc., nu voi. Explicaţi-i voi unuia care stă cu măsuri preventive în amânare de pronunţare din noiembrie 2022 pe cameră preliminară, iar azi s-a amânat iar pronunţarea de ce. Credeţi că o să le explic că se amână pentru că trebuie să protejăm independenţa justiţiei? Sunteţi naivi dacă credeţi asta. Chiar dacă ştiu că discuţia e mai complexă, o să le dau oamenilor explicaţia simplă: vă trebuie banii şi vi se rupe de restul şi de oamenii care au procese.

O să îmi spuneţi că s-a făcut o listă de cauze care se judecă şi care nu şi să mă iau după aia. La fiecare protest, au fost complete care au ignorat lista aia şi au judecat tot şi complete care nu au judecat nimic. Ca să fie simplu, am o întrebare: mâine am o cauză penală în care faptele se prescriu (dacă cumva se confirmă acuzaţiile) în martie. Aia e în stare de prescriere iminentă sau nu? Ce înseamnă iminent? Mă duc sau nu? Am ceva de mers până acolo, îmi pierd toată ziua ca să aflu în sală dacă completul o consideră iminentă sau nu. Clientul meu vine de departe, ce-i spun să facă? Să stea 7 ore pe drum ca să se amâne fără discuţii sau să vină? Credeţi că pot susţine protestul vostru în condiţiile astea? Sunteţi naivi dacă o credeţi.

Nu veţi câştiga niciodată războiul ăsta dacă mesajul transmis către oameni, firme şi avocaţi este cel greşit. Nu aveţi dreptul la grevă potrivit legii şi la voi ar trebui să fie „farmacie”. Nu să inventaţi greva prin prostest şi protestul spontan zilnic, dar apoi să fim senzaţional de scrupuloşi cu respectarea legii. Ce credibilitate credeţi că aveţi când încălcaţi flagrant legea? Ce credibilitate aveţi când umblaţi cu dublu standard? Când la oamenii cu case naţionalizate a zis statul că le dă banii mai încolo pe puncte aţi zis că e ok aşa, nu? Când Guvernul spune acuma că vă dă banii mai încolo nu e bine. Repet, aveţi dreptate: nu e ok deloc ce a făcut statul. Dar nu aveţi prea multă credibilitate în faţa celor pe care i-a futut statul înainte exact la fel, iar voi aţi spus că „e ok, să protejăm bugetul”.

Ar mai fi de spus, o să mă opresc revenind de unde am plecat. După mine, aveţi dreptate (în mare parte). Opriţi protestele astea ridicole care nu deranjează cu nimic inamicul vostru. Faceţi-vă treaba impecabil faţă de oameni, aveţi respect faţă de avocaţi şi beliţi Guvernul, că ăia sunt de vină. Atunci o să vă sprijine şi oamenii şi avocaţii şi poate obţineţi ceva. Altfel, poate o să obţineţi ceva de Guvern, deşi nu sunt convins. Veţi pierde însă şansa de a recupera ceea ce aţi pierdut deja: respectul oamenilor şi al avocaţilor.

PS. Bănuiesc că UNBR va analiza la şedinţa din 30 ianuarie dacă să îşi asume curajul nebunesc de a da un comunicat prin care să ceară să fie bine, să nu fie rău.

A apărut proiectul de lege care beleşte pe multă lume prin creşterile de taxe şi impozite. Foarte multă lume. După ce am spart 4,2 miliarde euro pe sisteme antiaeriene şi 3 miliarde euro pe maşini blindate de luptă, 200 milioane de euro pentru ajutoare de stat date proprietarilor de păduri ca să nu le mai taie şi 50 de milioane de euro ajutor de stat pentru o companie care vinde sticle de apă cu vitamine şi gust de magneziu (dau şi eu exemple la întâmplare), Guvernul a constatat cu surprindere că nu mai are bani.

Răspunsul la întrebarea “de unde dracu facem rost de bani?” este acelaşi de pe vreme sumerienilor: de la săraci, ce dracu’, doar nu om lua de la bogaţi. Iarăşi, răspunsul la întrebarea “nu ar fi bine să spargem mai puţini bani pe prostii?” este acelaşi din vremuri imemoriale: ce, eşti prost?

Deci, o decis Guvernul că îşi asumă răspunderea să ia bani de la săraci ca să fie de unde plăti avioanele alea, paraşutele din zecile de agenţii, inspectorate şi alte rahaturi unde stau oamenii care ar trebui să lucreze la Glovo în locul asiatiaticilor, pensiile oamenilor obosiţi la 50 de ani şi o grămadă de alte cheltuieli foarte utile. Înainte de a trece mai departe, menţionez doar faptul că un casier de Cora o plătit mai mult impozit pe venit decât o plătit Cora impozit pe profit. De fapt, un avocat stagiar o plătit impozit pe venit mai mare decât Eon, Enel, Vodafone, Orange, Telekom, Carefour la un loc. Nici nu era greu, că ăştia or plătit impozit 0, pentru că ei sunt nişte samariteni care nu lucrează pentru profit. Ei ne iubesc atât de mult, încât ne vând lucruri la un preţ atât de mic, de trebe să aducă bani de acasă să nu închidă prăvăliile.

Acu cică la ăştia vrea Guvernul să le ia 1% din cifra de afaceri. Ar vrea şi la bănci, dar încă nu ştie cum se calculează cifra de afaceri la bănci, aşa că asta e. Ar putea fi ok, dacă la avocaţi Guvernul nu vrea să le ia 10% din cifra de afaceri. Pe asta ştie cum să o calculeze: tot ce ne intră în cont.

Să iau exemplu unui tânar avocat care şi-o deschis săracu’ un cabinet individual. Să presupunem că încasează într-o lună 10.000 lei (dacă are noroc, că nu mulţi reuşesc asta). Pentru ăştia 10.000 lei, omul plăteşte chiria biroului, termopane la birou, curent, telefon, maşină, benzină, soft legislativ, Windows şi Office, imprimantă, hârtie, poştă, cărţi, 14% la Casa de asigurări a avocaţilor, 10% impozit pe venit etc. Dacă rămâne cu 5.000 lei banii lui e bine. No, Guvernul o zis că i se rupe de cheltuielile omului: avocatu’ plăteşte CASS de 10% la 10.000 lei. Pe scurt, plăteşte CASS şi pentru banii pe care îi dă la stat cu titlu de impozit şi pentru banii pe care îi dă la UNBR cu titlu de taxă de fraier şi pentru banii cu care îşi cumpără o imprimantă. Ceea ce e grozav, logic şi echitabil. Important să luăm bani de la săraci, că nu sunt bani pentru sporul de condiţii vătămătoare la cei care sunt vătămaţi de faptul că lucrează pe calculator. Cumva, undeva pe la 10% CASS. Muritorii de rând plătesc 10.

Să mai luăm un exemplu, o firmă de avocatură, precum cea din care fac eu parte. Firma are personalitate juridică, plăteşte TVA, dar nu plăteşte impozit pe profit, ci plătesc asociaţii impozit pe venit. E foarte logic, ca şi cum Metro ar plăti TVA, dar nu ar plăti impozit pe profit, ci asociaţii ar plăti 10% impozit pe venit. Bun, trecem peste. Firma noastră încasează banii de la clienţi şi apoi se pune pe spart banii. O mare parte din banii încasaţi se duc la plata onorariilor avocaţilor colaboratori din cadrul firmei. O altă parte se duc pe chirie, salarii şi contribuţii personal administrativ, calculatoare, softuri, apă, curent, cafea, maşini, benzină, bilete de avion, hotel etc. Ca să fie socoteală simplă să zicem că încasăm 40.000 de lei într-o lună, din care 15.000 lei se duc pe onorariile retrocedate avocaţilor, iar 10.000 pe alte prostii. Să zicem că suntem 4 asociaţi, cu părţi egale, tot ca să fie socoteală simplă. Vine Guvernul şi ia CASS câte 1.000 lei de la fiecare din asociaţi (10% din câte s-a încasat împărţit la patru). După care mai ia 10% şi din cei 15.000 lei încasaţi de avocaţii colaboratori, adică 1.500. La fiecare dintre asociaţi ajung real câte 3.750 lei că restul sunt cheltuiţi pentru desfăşurarea activităţii. Aşa că, pe scurt, pentru încasări lunare reale de 3.750 lei, vom fi plătit fiecare CASS 1.000 lei, adică 27%. Frumos, elegant cât de cât.

În tot timpul ăsta, organul căruia îi plătim taxă ca să se apare independenţa şi valoarea, doarme şi face campanie electorală pentru funcţii. E plin Facebook-ul meu de îndemnuri pentru vot în cadrul Baroului Bucureşti, unde se duce o luptă dură pentru nu ştiu ce exact, dar despre rahatul ăsta cu CASS-ul ne-am mărginit la un comunicat pe care nu l-o citit nimeni, nici măcar eu.

La şedinţa UNBR dedică acestui subiect, după dezbateri dure s-a ajuns la concluzia unanimă că se va anunţa o dată, către finele lunii, în care avocaţii vor protesta prin neparticiparea la şedinţele de judecată, cu excepţia cauzelor urgente. Frate, i-am spart! Le-am dat-o de i-am julit. De când o auzit că va fi o dată la final de lună în care se vor amâna cauzele care se amână oricum cu anii, nici Ciolacu şi nici nimeni din Guvern nu mai dorm de spaimă. Pune Marcel capu’ pe pernă seară şi îl năvăleşte gândul că se duce lumea de râpă că în 28 septembrie s-o amânat un divorţ şi o cameră preliminară la Judecătoria Buhuşi, iar conducerea UNBR îşi face un selfie cu #respect şi aşteaptă aplauze pentru munca deosebită făcută în interesul avocaţilor. Bravo!

Râd pentru că altceva nu am ce face. Magistraţii or ştiut cum să îşi apere pensiile stabilite prin raportare la salariile pe care şi le-or dat singurii, profesorii or ştiu cum să protesteze, până şi ăia de la ANAF or ştiut cum să o facă. Noi suntem atât de maro la fund încât nu suntem în stare de nimic. Propun cu toată sinceritate să schimbăm tactica, că protestul ăsta oricum e hilar. Propun să ieşim cu un comunicat agresiv în care să le spunem: „bre, ni se rupe. Suntem plini de bani, săracilor, vă dăm 10% din ce vreţi voi, inclusiv din taxe!”. Măcar punctăm la cocălăreală.

Sau putem pune pe facturi de acum sumele cu explicaţii: onorariu 2.000 lei (mi-i dai tu când ai); TVA 380 lei (nu sunt ai mei, doar îi colectez pentru ANAF, că sunt de treabă); CASS 200 lei (nici ăştia nu sunt ai mei, că oricum la medic mă duc la privat, că le stat e nasol); 260 lei (banii pentru Techirghiol).

Închei apoteotic cu trei întrebări:

1. Îl ştie careva pe prinţul care o trezit-o pe prinţesa din pădurea adormită? Dacă da, daţi-i un telefon să meargă să dea un pupic la UNBR, poate, poate.
2. Care sunteţi avocaţii/consultanţii ai lui Cora, Eon sau din ăştia, că poate vă angajez să plătesc şi eu 0 impozite?
3. Când dracu o să ne trezim că legea aia a noastră cu societăţi civile şi cabinete asimilate persoanei fizice este din secolul în care nu existau taxe?

Am văzut acum pe net că Curtea (mă scuzaţ) de Apel Braşov, după ce o sesizat CJUE cu ceva întrebări despre prescripţie, despre care nu am acuma timp să scriu, o trimis o hârtie la Luxemburg prin care le cere la Dumnezeii level 2, special skills, nivel supremaţie să repună parchetele în termenul de formulare a recursului în casaţie pe motiv de prescripţie.

Mi-or trecut prin cap nişte gânduri, în ordine dezordonată, pe care nu pot să nu pe împărtăşesc pe net.

Primul gând o fost „what a duck!” Mă rog, nu chiar asta că nu gândesc în engleză, dar dacă scriu în română se înroşeşte dna Dogioiu şi nici nu mă publică Săvescu. Deci, ăsta o fost primu gând, un fel de „la dracu…” cu vocea lui Irina Nistor.

După aia, al doilea gând o fost: „bă, frate, bă….. nu se poate aşa ceva”.

Apoi, al treilea gând o fost să mă uit să văd dacă apărătorii patriei de la PT Braşov or cerut chestia aia, dar pare că e din oficiu. Din oficiu, Curtea de Apel s-o gândit să pună o pilă pentru parchete la europeni. Bravo, tată, hai, toată lumea, în picioare, aplauze şi premiul societăţii civile pentru apărarea valorilor statului de drept!

M-am mai gândit la unele chestii. De exemplu, m-am gândit la procedura din faţa CJUE şi la Regulamentul de procedură, dar mi-o trecut repede. Dacă le cere la ăia de acolo să schimbe codul de procedură penală român (plus Constituţia în cererea principală), nu are sens să te mai încurci în detalii.

M-am mai gândit şi că nu mai are sens avocatura; cum ar fi să mă reprofilez şi să mă fac influensăr? Le spun la nişte oameni că important e să vrei, să gândească outside the box, că sunt lideri, să gândească pozitiv şi să nu mănânce carne şi o să am o viaţă bună. Fără gânduri, fără nervi, fără frustrări, fără judecători de genul ăsta care au atât de multă imparţialitate în ei că or dat şi la alţii. Ar fi fain, tre să aprofundez un pic direcţia asta, a dezvoltării personale. Până acum m-am dezvoltat doar impersonal, e momentul să fuck ceva pentru mine.

M-am gândit şi că „să vezi că le-o admite…” că şi ăia de acolo luptă cu corupţia până la unu, că de la două bagă rulouri cu brânză de cocos la cantină.

Apoi am făcut hernie la creieru’ mic, am lăsat gânduri astea pe calculator şi m-am dus să mă tund. Măcar pot să mint lumea că sunt supărat de la faptul că chelesc, nu de la altele.

M-am abţinut să scriu despre subiectul la modă pe lumea juridică din zilele astea, ăla cu deciziile şi prescripţia, că am nişte frustrări legate de subiect. M-o ţinut până azi, când nu am mai rezistat şi m-am pus să scriu la oră de seară. Poziţia Ministerului Public care circulă pe net mi-o mutat ceva neuroni din partea stângă a creierului (parcă asta e aia cu raţiunea) în partea dreaptă (aia cu emoţii), unde s-o transformat în nervi. Nervii or învins raţiunea care îmi spunea să nu scriu că oricum nu interesează pe nimeni şi numa pierd timpul, aşa că o ieşit textul de mai jos. Incoerent, că strâng nervi pe subiectul ăsta din 2018 şi nu am timp să îi vărs aici pe toţi. O să îi bag numa’ pe ăia importanţi, într-o manieră incoerentă. Pun ceva subtitluri ca să nu sar de la una la alta chiar aşa brusc, să se deruteze procurorii înainte să mă înjure pe grupurile lor. Scuzaţ greşelile de scris, dar e târziu şi mi-e somn.

Problema.

Pentru cine nu ştie despre ce e vorba, iată povestea pe scurt. Pentru cine nu ştie ce e prescripţia, întreruperea ei sau prescripţia specială, nu e un text pentru ei, chiar dacă lucrează la „justiţie” pe Facebook.

În 2014, în cadrul revoluţiei permanente (mă rog, pe limbaj nou se numeşte reformă) a dreptului român, intră în vigoare un nou cod penal. Între alte modificări, unele bune şi unele tâmpite, se modifică cauzele de întrerupere a prescripţiei. Înainte, prescripţia era întreruptă dacă organele făceau vreun act care trebuia comunicat infractorului. În codul nou, asta cu comunicarea o dispărut în ceaţa reformei. Orice act făcut de organele de justiţie întrerupea prescripţia. Termenele de prescripţie se lungesc. Prescripţia specială se lungeşte şi ea. Gen, pentru o spagă pe codul vechi prescripţia specială era de 10 ani jumate (mai mult decât rezonabil, după mine) pe codul nou este de 16 ani. Pentru un abuz în serviciu cât de cât doăjedăani. Cam mult, dar statul român s-a angajat să nu scape infractorii şi să îi întrebe pe martori ce au văzut ei acum 14 ani când erau martori la infractori.

În 2018, vine CCR-ul şi spune că nu e bine. Că nu e firesc şi constituţional să întrerupi prescripţia şi să nu îi spui şi la bou asta, să îşi facă şi el calculele. Din motive pe care doar Sauron le ştie, nu declară neconstituţional tot art. 155 alin. 1 C. pen. care stabilea rahatul ăsta, ci doar sintagma „prin orice act de procedură”. Dacă îl rădeau cu totul, probabil că viaţa nu era atât de interesantă, eu mă uitam acuma la un film, judecătorii nu mai cereau acordul ICCJ să nu aplice legea, iar procurorii mergeau în continuare pe filozofia lui „las că-i bine şi mâine, că doar mai avem până la prescripţie”.

No, aşa s-o născut problema. Dintr-o inepţie a legiuitorului şi o decizie corectă, cu un dispozitiv inept al CCR.

La două inepţii s-a adăugat şi faptul că Guvernul a fost prea ocupat să construiască autostrăzi, spitale regionale şi penitenciare şi, firesc, a lăsat asta mai la urmă. Parlamentul tocmai ce transpunea în dreptul intern directiva cu prezumţia de nevinovăţie şi asta cu prescripţia i-o scăpat. CSM-ul apăra procurorii de atacuri, iar la UNBR erau lupte în noroi (la Techirghiol, două echipe de pensionarii se luptau spre deliciul conducerii). Aşa o durat problema 4 ani.

Rezolvarea temporară a problemei.

No, revenind, după ce o apărut decizia CCR, toţi oamenii cât de cât or ajuns rapid la concluzia că până nu intervine legiuitorul nu mai avem caz general de întrerupere a prescripţiei şi că, oricum, şi dacă legiuitorul se trezeşte din somn, noua reglementare nu poate fi retroactivă. O prima decizie definitivă a unui complet de la Curtea de Apel Cluj, căruia îi adresez pe calea astea sincere aprecieri (nu e la mişto, e pe bune), reia ideea.

Eu am scris o frumoasă cerere pe tema asta, pe care o puteţi citi dacă faceţi click aici. O public ca să mă dau mare că am avut dreptate. Peste ani, CCR a scris exact ce am scris eu acolo. Mă simt cumva ca şi Galilei. Nu m-or ars pe rug, dar m-or ars. De aia scriam la început că am câteva frustrări pe subiectul ăsta. Asta e prima.

În prima cauză fezabilă pe care o am, mă duc cu cererea. Din oficiu, instanţa sesizează ICCJ cu o cerere de HP, să îi întrebe pe boşi dacă am dreptate. Boşii de pe Batiştei or zis că li se rupe „faceţi ce vreţi” şi or respins aia ca inadmisibilă. Curtea de Apel Cluj, căreia îi prezentasem atât de frumos cererea aia care conţinea fix argumentele de azi ale CCR, m-o trimis la coşul de gunoi al cererilor bune, dar inoportune, şi mi-o respins-o. În decizia sa din 2018, CCR spune că să mergem înainte, că înainte era mai bine. Adică că sistemul din vechiul cod penal era ok. No, Curtea de Apel Cluj şi după aia cam toate instanţele or zis în gând „bă, scapă infractorii”. Pe hârtie or scris că decizia CCR e o decizia interpretativă şi, deci, vor aplica pe viitor codul penal vechi, chiar dacă era abrogat. Patru ani soluţia la problemă o fost să aplicăm codul penal vechi şi faptelor comise pe codul nou. E drept că la şcoală am învăţat că nu se poate asta, dar principiile sunt tari ca fularul când e să scape infractorii.

După acest prim succes profesional pe care l-am repurtat, am mai formular aceeaşi cerere în vreo 3-4 dosare, dar deja se formase valul. Mergea de la mal spre larg şi era puternic. Într-un sistem care recrutează pe modelul să nu ieşi în evidenţă şi al cărui punct de sprijin este anonimatul defect, al celui care se ascunde după altul, nu şi-a mai asumat nimeni să iasă din rând, şi mi-or dat jet de fiecare dată.

Never give up, viva la prescription, am schimbat tactica. Am mers pe ideea că dacă CCR or făcut rahatul praf cu dispozitivul ăla, tot ei pot să îl îndrepte. Aşa că am mers la instanţe cu excepţii de neconstituţionalitate ale art. 155 alin. 1 în forma de după decizia 297/2018 a CCR. Ideea o fost simplă, că erau posibile două variante. Sau decizia 297/2018 era decizie de neconstituţionalitate simplă, art. 155 C. pen. dispăruse şi infractorul meu scăpa sau art. 155 C. pen. rămăsese în vigoare fără acea sintagmă care era acum completată din codul vechi, deşi doar legiuitorul poate completa un text legal.

Prim excepţie ridicată la Curtea de Apel Bucureşti mi-e respinsă ca inadmisibilă. Cică nu intră în competenţa CCR să analizeze ce ziceam eu acolo. Fac recurs. La ICCJ mai bag un succes profesional şi spun şi ăia ceva inepţii. Mai bag după aia excepţia în vreo câteva dosare, am succes numa’ pe la instanţe din astea mai de jos care nu sesizează pericolul pentru sistem care se poate petrece dacă problema asta ajunge iar la CCR. Tot ce bag la curţi de apel sau la supremă mi se respinge pe bandă rulantă. Ăia erau suficient de experimentaţi să ştie ce riscă dacă trimit asta la CCR. Asta e a doua mea frustrare. Mi-au respins ăştia peste 10 excepţii identice cu cea admisă acu două săptămâni. Era inadmisibil, ceea ce s-a admis ca fondat. Galileo şi cu mine, confirmaţi în posterioritate.

Câteva din excepţiile ridicate de firma noastră, plus alte câteva ridicate de colegi care or reuşit să convingă cu asta ajung totuşi la CCR în 2019 şi 2020. Stăm şi aşteptăm şi nu se întâmplă nimic, la CCR nu pare să mişte dosarul ăsta. Cei care citesc şi care or prins vremurile în care stăteai la coadă pentru ceva bun, pentru că era zvon „că se bagă” cred că ştiu ce spun acuma. După ore de stat la coadă pentru ceva ce nu părea să mai vină, oricât de bună era perspectiva de a prinde ceva gen portocale sau Bem-Bem, te cărai acasă. No, prin 2021 mă întreabă un coleg dacă în ceva dosar să bage cererea şi excepţia de neconstituţionalitate şi i-am spus că nu are rost, că deja e moartă purceaua în coteţ. Asta e a treia frustrare pe subiectul ăsta. Că deşi eram foarte convins că am dreptate, implacabilul sistemului, privirile şi zâmbetele de superioritate primite de la instanţe când susţineam povestea asta, m-au făcut să o abandonez.

Fiat lux!

Prin primăvară, mi se spune pe surse că se va stabili termen pe excepţiile astea curând. Se stabileşte într-adevăr termen. Ca-n filmele cu proşti, niciuna din excepţii firmei mele nu este pe lista de şedinţe. Nu ştiu de ce nu or băgat toate excepţiile pe acelaşi subiect, cert că măcar câteva or rămas de căruţă, inclusiv toate pe care le aveam. Frustrarea numărul patru. Bun, punem în funcţiune radio şanţ, că reînvie speranţa că cineva ne va spune că avem dreptate, şi întrebăm stânga-dreapta între colegii care aveau excepţii pe acea şedinţă, dacă nu cumva au de gând să nu se prezinte şi sunt dispuşi să ne lase pe noi să susţinem excepţia pro bono. Găsim un coleg care nu vroia să meargă şi ne lasă în locul lui. Merge la cecereu singurul dintre colegii mei de la birou care încă mai credea că este vreo şansă. Pentru că excepţia mai avea un obiect pe lângă asta, nu se reuneşte la dosarul unde sunt conexate celelalte. O susţine magistral, aşa cum face un avocat bun când e convins că are dreptate.

Îi spun colegului că nu are nicio şansă, că nu o să îşi asume nimeni să scape infractorii, chiar dacă juridic problema era clară din 2018. Omu îmi spune că el simte că este o şansă. O pun pe seama tinereţii şi mă uit la el cu superioritatea celui care crede că el şi-o luat-o de mai multe ori, ştie cum merg lucrurile. Îmi văd de treabă şi uit de subiect.

După vreo trei zile, îl întreb dacă ne-or respins excepţie. Îmi spune că s-o amânat pronunţarea. Opaaaa, zice experienţa din mine, chiar avem o şansă. Ăştia de la CCR dacă amână pronunţarea de foarte multe ori le admit. Vine data fatidică şi bomba: s-o admis! De fapt s-or admis cele reunite într-un singur dosar. A noastră, judecată deodată, dar în dosar cu număr mai mare s-o respins ca devenită inadmisibilă, că tocmai se admiseseră celelalte. Mambo no. five.

Încep să mă gândesc cum or să facă instanţele să nu respecte decizia asta. Sincer, nu-mi vine nicio idee cum ar putea. Să spună că nu se aplică faptelor comise anterior mi se pare prea de tot, tocmai ce or spus că aia din 2018 o fost decizia prin care 155 o zburat la coş. Îmi sună telefonul ca nebunul, toţii clienţii cărora le invocasem problema asta mă sună să mă întrebe ce facem. Le spun că facem bine, facem cereri, dar am un feeling că vor găsi o variantă să lase fără efect decizia asta, la fel ca şi pe cea din 2018.

Apar puzderie de articole şi poziţii care explică cu ştiinţă de carte de ce până la ordonanţa de urgenţă de acum câteva zile, pentru toate faptele comise anterior, mai avem doar prescripţie generală şi câteva cazuri speciale de prescripţie specială. Toţi au dreptate şi toţi sunt avocaţi. Niciunul nu este magistrat.

Io, colegii mei, o grămadă de alţi avocaţi facem cereri pe la instanţe. A doua zi, vine salvarea pentru instanţe: Curtea de Apel Craiova sesizează ICCJ şi cere implicit nişte argumente cât de cât să nu respecte principiul retroactivităţii legii mai favorabile. Zâmbetul revine în sălile de judecată: nu va mai trebui să îşi asume nici scăparea infractorilor şi nici violarea flagrantă a legii. Se vor ascunde după ce o să zică în HP, indiferent în ce sens, şi nu vor avea stresul de a-şi asuma ceva. Doamne-s mulţam!

Problema pentru procurori o fost că nu or prea ştiut ce să zică. În ce cauze or fost, nu ştiut să îşi fi asumat vreunul poziţia de a respecta legea. Or spus ceva despre nu se aplică retroactiv, prescripţiile întrerupte deja etc. Pe scurt, nu are niciun efect decizia, dar concluziile nu or fost foarte convingătoare. De aceea, trebuia ceva puternic şi cu asta trec la punctul următor.

Poziţia Ministerului Public.

În seara asta, văd pe net un document al Ministerului Public în care le spune la procurori ce trebuie să susţină. No, aşa cum spuneam, aici mi s-a umplut şi am renunţat la un film în care se bat două familii de vampiri ca să scriu asta.

Scriu cu liniuţă câteva chestii, că deja am scris mult şi mi-e lene să elaborez.

1. Documentul e semnat „colectiv”. Efectiv aşa scrie: semnat colectiv. Fraţilor, cel sau cei care aţi scris chestia asta, asumaţi-vă ce aţi scris. Dacă chiar credeţi că aveţi dreptate, arătaţi-ne public asta.
2. La finalul documentului, ultimele două paragrafe, li se transmite tuturor procurorilor să nu cumva să mişte în front şi să susţină sau facă altceva. Nu intru în discuţia despre faptul că rolul procurorilor este de a proteja drepturile fundamentale – gen, legalitatea pedepsei – şi ordinea publică – gen, respectarea legii şi a deciziilor CCR. Discuţia asta e fumată demult, rolul procurorilor este să bage oameni la puşcărie, că de aia la evaluare li se numără rechizitoriile. Altceva vreau să discut. Voi nu aveţi sentimentul că vi se încălcă independenţa profesională pe care o clamaţi atâta? Scoateţi mâine la imprimanta din dotare o hârtiuţă cu #independenţă şi mergeţi pe scări la instanţe sau nu? Răspunsul îl ştiu, întreb numa’ de nervi. Toţi 2.000 sau câţi procurori sunt în ţară sunteţi de acord să ignoraţi aplicarea retroactivă a legii mai favorabile? Numa de control, când o dat CCR inepţia aia cu legea penală mai favorabilă aplicată global aţi mai spus că nu se aplică pentru alea din urmă?
3. Domnul/doamna „colectiv” o citit din Dongoroz cum am citit eu Fraţii Jderi, numa pân la pagina 20 că apoi m-am plictisit, am zis că mai citesc mâine din ea, m-am luat cu alte cărţi şi, fără să îmi dau seama or trecut 35 de ani. Că Sf. Dongoroz, măreţ fie pixul lui, după citatul vostru o mai scris vreo două paragrafe. Care spun fix invers decât spuneţi voi.
4. Şi alea de la CJUE şi Taricco şi altele le-aţi citit tot pe sărite, am senzaţia. Că şi ăia spun că sub nicio formă, niciodată nu poţi ocoli principiul legalităţii şi al său corolar cu legea mai favorabilă.
5. Înainte să apară “problema” când se punea problemă de lege mai favorabilă între codul vechi şi codul nou, o susţinut cineva vreodată, domnu/doamna colectiv, că la prescripţie nu funcţionează? Numa’ întreb.
6. De fapt, voi ştiţi că nu aveţi dreptate. Că dacă aveaţi dreptate, nu scriaţi un document pe care să îl impuneţi cu forţa tuturor procurorilor din ţară cu ce să susţină. Dacă aveaţi dreptate, se descurcau ei cum s-or descurcat şi altă dată, fără îndrumări obligatorii. Fără să îi puneţi să mănânce ciocolată cu slănină, avocado şi rucola şi să le daţi şi farfuria şi furculiţa pentru asta.
7. De fapt, până la urmă, cred că problema mare este că dacă scapă infractorii s-ar putea lumea să realizeze că cei 8 ani de prescripţie s-or dus nu pentru că avocatul o tergiversat procesul 3 luni cu 3 cereri de amânare de rahat, ci pentru că v-aţi învârtit voi pe lângă dosar cu anii, aţi trimis la instanţă mii de pagini inutile numa să arătaţi că aţi muncit, nu aţi stat trei ani la 10 declaraţii. Dacă cumva HP-ul ăla iese cum zice legea sau ICCJ se va trage din nou pe cur şi o respinge ca inadmisibilă, iar valul se va forma spre mal de data asta, e posibil să îşi dea lumea seama că infractorii scapă nu pentru că cecere, nu pentru că legiuitor, ci pentru că up egal câţiva ani.

Între altele, problema mea este că fix în acele cauze în care am invocat ceea ce spune azi CCR nu mai am ce face, că un HP inept îmi spune că e inadmisibilă o contestaţie în anulare pe subiectul unei prescripţii care a fost deja discutată. Deci, eu mă duc, cer ceea ce spune azi CCR-ul că e corect, instanţa îmi respinge, CCR vine şi îmi dă dreptate şi nu pot face nimic. În schimb, într-o logică deplină, acolo unde deja mă plictisisem şi deja nu am mai invocat nimic, pot face contestaţie în anulare şi, dacă ICCJ nu va da cu bâta de baseball în cartea de drept penal, o să mi se admită. Frustrarea şase.

Am un feeling că documentul ăsta al lui colectiv o să facă carieră de copy/paste în hotărâri judecătoreşti, dacă HP-ul iese cu soluţie de inadmisibil, aşa cum ar trebui. Frustrarea 7. Scopul procesului penal este condamnarea infractorului, nu verificarea vinovăţiei omului în baza legii şi asigurarea respectării drepturilor lui. Iar infractori sunt toţi cei trimişi în judecată, fără excepţie, care uneori scapă că au noroc de diverse. Scapă, nu sunt achitaţi. Scapă, adică nu au fost acuzaţi pe nedrept. Au scăpat, să zică merci, ciocu mic, că nu merge de multe ori ulciorul.

PS. Aştept cu entuziasm ca secţia de procurori a CSM să îl apere pe domnu „colectiv”, nu să cerceteze dacă e ok ca dl. colectiv să le spună la două mii de oameni ce să spună şi să facă.

Am fost invitat să scriu un text pentru un volum ce va fi publicat cu ocazia aniversării a 30 de ani de la reînfiinţarea Facultăţii de Drept de la Timişoara, în cadrul UVT. Sarcina era să aleg o fotografie sau o altă lucrare de artă timişoareană şi să scriu ceva despre Timişoara şi învăţământul juridic. Am ales fotografia de mai jos, cea care îmi aduce aminte tot timpul de Timişoara şi textul de mai jos, pe care am primit acordul să îl public şi pe blogul meu.

PS. La mulţi ani Dreptului de pe Bega! De abia aştept să citesc volumul pe care îl scoateţi.

Au trecut puţin peste 32 de când a fost făcută fotografia de mai sus. Pe un decreţel poza asta îl transpune într-un moment de sfârşit al istoriei. Decreţeii au învățat din Piaţa Operei cuvântul şi sentimentul libertăţii. E o ironie a istoriei ca generația rezultată din unul din cele mai puternice abuzuri contra libertăţii să fie cea care a strigat „Libertate!”.

La 30 de ani de aniversare a Dreptului de la UVT (apropos, la mulţi ani, succesuri cu găleata şi multă libertate!) trebuie să admitem că lumea juridică a eșuat în sarcina de a învăța o nație ce este libertatea. Probabil că nici nu ne-am propus asta, ceea ce este un eșec al paradigmei privind rolul pe care îl avem, ăştia care suntem profi la drept. Dacă am crezut că rolul nostru este doar acela de a lua câteva sute de copii de 19 ani şi apoi timp de patru ani să îi învățăm care e termenul de apel, cum se face dovada proprietăţii şi ce înseamnă nemo censetur ignorare legem ne-am înșelat. Sigur, trebuie să îi învățăm şi astea, însă ce trebuia şi trebuie să îi învățăm pe copii este ce înseamnă libertatea.

Avocaţi, judecători sau procurori, aveam şi avem rolul esențial să educăm o nație care nu a fost niciodată liberă în istoria ei. Prin puterea legii, a modului în care o aplicăm, a modului în care o explicăm, să nu mai permitem vreodată să fie nevoie ca mii de oameni să fie dispuși să moară pentru a trăi liberi, precum în decembrie 89.

Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare nu priveşte afirmațiile sau ideile conforme, frumoase sau neutre. Libertatea de exprimare reală nu este like-ul. Libertatea de exprimare s-a inventat pentru ideile sau afirmațiile care deranjează, supără, enervează sau îngrijorează. Libertatea de exprimare este unlike-ul. Despre vreme puteai discuta şi în 15 decembrie 1989. Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare este despre a critica, despre a spune altceva, despre idei, despre chestii subiective, despre a accepta criticile, despre puterea cuvântului care schimbă lumea. Lumea a fost schimbată de cuvintele pe care Bonaparte le-a dus în Europa, nu de calitățile sale de militar, lumea a fost schimbată de asigurarea „binefacerilor libertăţii pentru noi şi pentru urmașii noștri” din Constituţia americană, nu de războiul dintre SUA şi Mexic. Lumea a progresat cu „Eppur si muove” cuvinte care, la acel moment, nu erau din surse oficiale şi erau fake facts. Cred că asta trebuie să învățăm mai degrabă studenții facultăților de drept şi, implicit, întreaga nație, decât faptul că plângerea contra ordonanţei prin care se respinge plângerea contra clasării este inadmisibilă. Nu că asta din urmă nu ar fi importantă, însă asta ţine de știință, nu de educație.

Trebuie să învățăm că dreptul la un proces echitabil îl are şi cel mai abject criminal. Pentru că societatea care reușește să îi asigure chiar şi ăluia un proces echitabil este societatea care va reuși să asigure tuturor un proces echitabil. Trebuie să învățăm că drumul de la procesele inechitabile ale oamenilor pe care îi urâm până la tribunalele poporului din anii 50 nu e atât de lung. Trebuie să învățăm şi despre tribunalele poporului din anii 50, despre care nu învățăm nici noi şi nici pe alții.

Trebuie să învățăm că libertatea manifestațiilor nu priveşte manifestarea bucuriei sau împărțit ghiocei pe stradă. Libertatea manifestațiilor este libertatea protestelor, este libertatea de înjura autorităţile, este libertatea de a spune, în grup, „nu!”. Este libertatea câștigată şi exercitată de mulțimea din poza de mai sus. Trebuie să învățăm că dreptul la viață privată este dreptul de a fi lăsat în pace şi de a trăi departe de privirile indiscrete ale altora, mai ales ale autorităţilor. Trebuie să învățăm să dreptul de proprietate privată este sfânt, nu un lux pe care şi-l permit doar boierii. Trebuie să învățăm că dreptul la educație include dreptul părinților de a alege modul în care le sunt educați copiii. Etc.

Poza de mai sus nu trebuia să fie sfârșitul istoriei, ci începutul istoriei. Poate că, până urmă, va fi. Eu cred că noi, cei care azi sărbătorim aniversarea Dreptului de la Timişoara scriind, avem obligaţia să o facem. Picătură cu picătură, student cu student, până vom ajunge să scoatem un judecător similar unui judecător englez pe care l-am auzit spunând într-o sală de judecată: „nu-mi pasă că în legea europeană acesta nu este motiv de refuz al extrădării, eu nu pot trăi cu mine dacă extrădez un om care a fost condamnat în urma unui proces inechitabil. Suntem aici nu pentru a aplica mecanic legile create de stat, ci pentru a apăra orice om împotriva puterii inimaginabile ale unui stat”. Fiecare din cei care scriem la aniversarea de aici am învățat mii sau zeci de mii de studenți. Eu nu cred că am educat niciunul dintre ei să fie liber şi să protejeze libertatea, precum mai sus. Şi cred că trebuie să ne propunem asta.

O să închei pledoaria mea pentru libertate şi pentru o nație liberă cu citatul meu favorit. Trebuie citit de vreo două-trei ori pentru a-i surprinde frumusețea, dar şi forța. Este din Declaraţie franceză a drepturilor omului, pe vremea când nu se făceau poze, dar străzile Parisului arătau precum cele ale Timișoarei de acum 32 de ani şi suna aşa: „Reprezentanţii poporului francez, constituiți în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupției guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor; iar actele puterii legislative şi ale puterii executive, putând fi în orice moment comparate cu scopul oricărei instituţii politice, să fie mai respectate, iar doleanțele cetățenilor, bazate de acum înainte pe principii simple şi incontestabile, să tindă întotdeauna la respectarea Constituției şi a fericirii tuturor”.

Nu am mai scris nimic de multă vreme. Cumva, nu aveam liniştea să scriu despre altceva despre dosarul lui Robert Roşu şi am considerat că, până nu se finalizează procedurile din căile extraordinare de atac, mai bine tac din gură.

Vestea (nu mai e veste, că o ştie deja toată lumea) bună este că Robert Roşu a fost azi achitat printr-o decizie a ICCJ în recurs în casaţie. Recursul în casaţie a avut mai multe puncte, dat fiind că recursurile celorlalţi inculpaţi au fost respinse, anticipez faptul că motivele ţin de faptul că Robert a fost în exercitarea profesiei de avocat. De altfel, anterior, acelaşi lucru mai fusese constatat de ICCJ atunci când s-a respins prelungirea arestului la domiciliu, pe motiv că nimic din ceea ce făcuse el nu depăşea cadrul de exercitare legitimă a profesiei de avocat.

Mă rog, va fi timp de analize pe decizia de achitare după ce se va redacta.

Până atunci, aşa din scurt, la cald, aş vrea să transmit următoarele gânduri. Ca idee generală, mă bucur enorm pentru soluţia de azi. Dar nu trebuia să se ajungă aici. Nu trebuia să se ajungă nici măcar la perchiziţionarea lui, la arestarea lui, la sechestrul pe toate bunurile lui, la 6 ani de proces şi, mai ales, la o decizie de condamnare. Deci, ce îmi trece prin cap:

1. Celor trei judecători ai ICCJ (doamnele Rodica Cosma, Laura Soane şi domnului Ştefan Pistol) le mulţumesc pentru curaj. Ştiu că au avut nevoie de curaj să îşi asume soluţia asta. Sincer să fiu, nu ştiu de ce recursul pe problemele ce erau comune cu ceilalţi a fost respins, eu cred că era la fel de întemeiată şi partea aia.
2. Sper ca Robert să găsească în el puterea să treacă peste astea 341 de zile şi peste cei şase ani dinainte. Îi va fi foarte greu, ştiu că pentru el ruşinea a fost cel mai greu inamic în toate zilele astea, chiar dacă nu a făcut nimic de care să îi fie ruşine. Iese azi cu fruntea sus pe poarta de la Jilava şi sper că va avea puterea să treacă peste asta.
3. Sper ca tuturor juzilor şi procurorilor care dădeau dume de rahat pe grupurile lor despre Robert să le pută gura a rahat restul vieţii.
4. Sper ca cei din conducerea UNBR să îşi găsească undeva ouăle pierdute şi, între manifestări ştiinţifice despre modul în care trebuie să te îmbraci ca avocat, să se lupte pentru nişte legi ceva mai clare, care să nu mai facă posibil aşa ceva.
5. Sper ca cei din presă care publică mizerii inclusiv azi (de exemplu g4media) să nu-şi primească soldele, să aibă nevoie de avocaţi şi să găsească numa’ din ăia care aplaudau decizia de condamnare a lui Robert.
6. Sper ca cei din firmele mari de avocatură, care acum 11 luni se uitau în altă parte, că trecea un dolar prin aer şi le era frică să nu scape să nu vină acum să aplaude această decizie.
7. Sper ca cei responsabili de anchetarea abuzivă a unui avocat şi condamnarea lui la fel de abuzivă să plătească. Aşa ar fi corect într-un stat de drept.
8. Sper ca cei care au semnat comunicate de presă de satisfacţie la condamnare (gen, deştepţii de la PT Braşov) să trăiască câteva zile doar de nedreptate.

Mai sper şi altele, dar mă opresc că mă încing şi cine ştie ce dracu mai scriu.

Vivat justiţia! Chiar şi atunci când vine mult, mult prea târziu.