În 2012 am fost contactat de o persoană – domnul C. – care tocmai ce umflase 5 ani de închisoare pentru invariabilul abuz în serviciu. Dorea să-i fac o plângere la CEDO. Concret care o fost acuzaţia nu am înţeles niciodată, deşi or trecut vreo 7 ani de atunci şi nici nu este foarte relevant pentru povestea de mai jos.

În 2006, când o fost trimis în judecată domnul C. era deputat PSD (ştiu: huooo, m…, hoţii etc.), astfel încât cauza se duce la ICCJ, unde omul este ascultat şi se audiază o gramădă de martori. Înainte să apuce să se judece, la alegerile din 2008 omul nu mai obţine un nou mandat de deputat, deşi candidează. În consecinţă, ICCJ îşi pierde competenţa de judecată şi trimite cauza la Judecătoria sectorului 1. Judecătorul de acolo nu mai administrează nicio probă, respinge cererea domnului C. de a da declaraţia şi îi puşcă 5 ani cu un backhand în lung de linie. O uitat să îi mai dea ultimul cuvânt, că avea mâncarea pe foc şi… Geniul magistraturii care i-a dat 5 ani unei persoane în urma unui proces în care nu a audiat niciun martor şi în care a refuzat expres să îl asculte pe inculpat are o carieră frumoasă în anii ce au urmat. Sigur o protestat în ultimele zile cu hârtiuţa în mână şi cu independenţa în suflet.

Trecând mai departe, domnul C. face apel. Cere din nou să fie audiat, la fel cum cere să fie reaudiaţi martorii. Dumnezeii de la Tribunalul Bucureşti nu par impresionaţi. Îi spun omului că nu au chef de martori, că el poate să spună ce vrea la ultimul cuvânt şi îi resping apelul. Tura asta i se ultimul cuvânt, cei de la tribunal fiind foarte respectuoşi cu drepturile inculpatului. Pe vremea aia, era cu recurs la curtea de apel, aşa că omul face recurs. Le zice frumos la cei trei zei de la CAB că e un pic absurd să fie condamnat de 2 instanţe care au refuzat să îi ia declaraţia şi care nu or audiat absolut niciunul dintre martorii pe ale căror declaraţii şi-au fondat condamnarea. După o şedinţă de judecată care o durat vreo 15 minute, în cursul căreia domnului C. i se refuză a treia oară expres dreptul de a da declaraţii în faţa instanţei, recursul e respins scurt şi la obiect. Direcţia Jilava, cu un popas la Rahova.

Îi fac omului plângere la CEDO undeva prin primăvara lui 2012. Ăia se mişcă extrem de rapid faţă de stilul lor clasic şi în decembrie 2014 CEDO constată evidenţa: omului i s-a încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. Între timp, domnul C. este, evident, la ţuhaus. Aşteptăm cuminţi ca hotărârea să devină definitivă şi facem cerere de revizuire şi cerere de suspendare a executării sentinţei suspendate.

În lege scria că revizuirea se cere la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută. Io, de aici, am înţeles că trebuie să mă duc cu cererea la judecătorie că sentinţa lor se executa, după respingerea apelului şi a recursului împotriva ei. Judecătoria înţelege altceva şi îşi declină competenţa la curtea de apel, că cică nu poate să desfiinţeze ei de la judecătorie o hotărâre a curţii de apel, că îs zei de calibru superior. Deşi ceream desfiinţarea unei sentinţe a judecătoriei… Mă rog, era foarte fierbinte cartoful. Curtea de apel îşi declină competenţa la tribunal pentru că între timp competenţa în fond pe cauzele DNA se dusese la tribunal. Nu că ne-am fi judecat în fond la acel moment, dar cartoful frigea destul de tare.

Între timp, omul tot la ţuhaus. Tribunalul îşi declină competenţa la judecătorie, după o pledoarie din ciclu: “judecaţi oricare dintre voi cererea asta de revizuire, numa’ judecaţi-o odată, că ăsta stă la puşcărie cu lunile după ce CEDO o constatat că i-aţi violat dreptul la un proces echitabil”. Normal, cauza se duce la ICCJ pentru regulatorul (ăştia, nejurişti, nu râdeţi, aşa îi spune) de competenţă. Între timp, omul este eliberat condiţionat că împlinise fracţia legală după ce a executat fix 3 ani şi 60 de zile. ICCJ se scarpină adânc în cap şi trimite cauza la curtea de apel, cu indicaţii ca ăia de acolo să admită cererea de revizuire, să dispună rejudecarea cauzei şi să o trimită pentru rejudecare la tribunal. Ceea ce şi fac.

Tot acest tămbălău a durat aproape 2 ani, până s-a îndurat cineva să admită o cerere de revizuire pe un dosar DNA formulată de un pesedist (da, ştiu: m… pesede, ce le mai trebuie procese, direct la puşcărie cu ăştia, toţi pentru justiţie, independenţă, denea să va ia etc.). Ok, ne apucăm să ne rejudecăm prin 2017. Instanţa îl audiază în sfârşit şi pe domnul C., audiază martorii, administrează alte probe, iar în februarie 2018 îl achită. Nu pe decizia CCR cu abuzul în serviciu, ca să fie clar. DNA face apel şi mergem la Curtea de Apel Bucureşti. Politicoşi de data asta, judecătorii sunt de acord ca omul să dea declaraţie. Reaudiază şi martorii la cererea DNA, ca aşa zice legea. În paranteză fie spus, e foarte bună legea asta: dacă te achită în fond, readministrarea probelor în apel e obligatorie; dacă te condamnă în fond, readministrarea probelor în apel e extrem de facultativă (la majoritatea completelor e atât de facultativă, încât se respinge de fiecare dată). Normal, scopul procesului penal este condamnarea inculpatului, aşa că dacă nu o ieşit din prima, mai tragem un loz. Am uitat să precizez, că omul o rămas membru la pesedeu

În 22 februarie 2019, judecători şi procurori protestează împreună pe scări pentru separarea carierelor lor. Un fel de divorţez, dar rămân cu tine. Protestul este îndreptat împotriva guvernului, adică împotriva lui pesedeu. Nu sunt 100% sigur, că nu erau în primul rând, dar cred că judecătorii din completul domnului C. erau acolo cu hârtiuţe în mână împotriva lui pesedeu. Cinci zile mai târziu, revin în sală şi pronunţă decizia definitivă contra la un pesedeu: admite apelul DNA şi îl condamnă pe domnul C. la 3 ani şi 60 de zile de închisoare. Constată că pedeapsa a fost executată integral prin 2015.

E important de subliniat că au dat 3 ani şi 60 de zile, nu 3 ani şi 2 luni. Fix cât scria în fişa de executare a pedepsei. Nu cumva ăsta să ceară ceva desopgubiri pentru că o stat aiurea în puşcărie şi nu cumva careva din cei 6 eroi ai dreptăţii care au refuzat să îl audieze şi au condamnat un om fără să le pese ce au de spus să păţească ceva. Pentru cei care au ceva experienţă şi se gândesc că 3 ani şi 60 de zile este rezultatul vreunei contopiri pe codul nou, răspunsul este: nţţ, e pentru o unică infracţiune.

Restul e extrem de multă tăcere şi o întrebare: ştie careva dacă au loteria vizelor în Tanzania, că poate mă bag? Plus o concluzie: domnilor şi doamnelor procurori şi judecători, oricât aş vrea, nu pot să fiu solidar cu protestele voastre legate de ordonanţe peste noapte etc. Aveţi parţial dreptate (nu cu toate chestiile, că nu pare să vă fi deranjat secţia lui Mirică, scoasă de sub autoritatea procurorului general, şi nici faptul că aproape toţi aţi avut dosare acolo, dar poate revin cu astea), iar mulţi dintre voi aţi picat aiurea în lupta între Satana şi Sauron, dar nu pot. Credeţi că nasol să ai dreptate şi, cu toate astea, să o iei peste bot? Welcome to my world. Domnul C. şi F. Caftescu vă aşteaptă în lumea absurdului pe care voi aţi creat-o, unii cu rea credinţă, alţii cu indiferenţă, iar alţii tolerând reau-credinţă şi indiferenţa cu ochii în propriile dosare şi cu mare atenţie să nu îi ridice de acolo. Fiat justitia!

De zeci de ani lumea întreagă stă pe un butoi de pulbere din cauza a ceea ce se numeşte în presă “situaţia din Orientul Mijlociu”. Or găsit formula asta cu “situaţia” pentru nimeni nu ştie cum să îi spună altfel unui război în care sunt implicate când pe faţă, când prin spate, toate statele relevante ale lumii. Cea mai mare problemă e că durează de atât de multă vreme încât e greu de găsit o soluţie pentru această “situaţie”. Oricum, nici dracu nu mai ştie exact când şi cum o început. Şi nici cine cu cine se bate, cine cu cine e prieten, cine dă bani şi cui.

Exceptând producătorii de arme, traficanţii de arme şi băieţii din juma’ din serviciile de informaţii din lume care au de lucru nu o cîştigat nimeni nimic. Evreilor le sare periodic în aer câte un autobuz şi merg în vacanţe păziţi de nişte băieţi mai înarmaţi ca Rambo, palestinienii stau în muşuroaie umane după ziduri şi sapă tuneluri, sirienii nu mai au ţară, irakienii nu mai au stat, iar saudiţii şi emirii sparg banii pe războaie în loc să cumpere cluburi de fotbal. Americanii cară mii de sicrie cu drapelul pus pe ele către casă, în timp ce fac concurs de tehnică militară cu ruşii. Pe net scrie că banii băgaţi în această “situaţie” în ultimii 20 de ani de către toate statele implicate sunt vreo 15 trilioane de dolari. Doar Statele Unite au băgat acolo din 2001 încoace vreo 7 trilioane de dolari. Făcând o socoteală simplă, puteau să dea fiecărui locuitor al planetei vreo 2.000 de dolari de căciulă. Mâncau ăia din Africa 2 ani de banii ăia, iar noi mergeam toţi în vacanţă în Maldive.

Na, să nu o mai lungesc, “Situaţia” aia e atât de stupidă încât toţi au încetat să o mai explice. În realitate, toţi sunt ipocriţi şi invocă diverse “motivaţii” pentru această luptă, când scopul este unul singur: controlul. Tărâmul făgăduinţei. Ăla care o să controleze Jerusalimul şi Orientul Mijlociu o să aibă parte doar de lapte şi miere, o să trăiască 1000 de ani şi o să îi iasă toate biletele la pariuri.

Scriu despre asta, pentru că avem şi noi o “situaţie” în justiţie. Sigur că nu e atât de gravă ca şi cea de la Tel Aviv şi Teheran, dar păstrând proporţiile şi mutând situaţia, acolo suntem. La fel ca şi acolo, avem o luptă crâncenă pentru control. La fel ca şi acolo, nu mai ştim cine cu cine se bate, pentru că alianţele se schimbă constant. La fel ca şi acolo, nu există neutrii, fiecare e cu cineva la un moment dat, chiar dacă “cineva” se tot schimbă. La fel ca şi acolo iau “premiul Nobel pentru pace” oamenii care au ordonat uciderea a sute sau mii de oameni. La fel ca şi acolo lupta pentru pace se duce cu rachete şi grenade. La fel ca şi acolo, vedem constant “poze cu copii ucişi în bombardamente”. La fel ca şi acolo, tot felul de state se luptă prin intermediari. La fel ca şi acolo, e linişte măcar aparentă doar atunci când cineva reuşeste să obţină controlul total. Evident că nu durează prea mult, pentru asta e natura situaţiei.

La fel ca şi acolo, singurii care pierd sunt ăia care nu mai ştiu de unde a început şi care este scopul. La fel ca şi acolo, singura şansă de a se termina totul şi ca lumea să redevină un loc normal, este adevărul. Aici apare însă problema mare: în istorie cel mai imprevizibil lucru este trecutul. Avem nevoie de adevăr, ăla real, brutal, urât, extrem de greţos pe alocuri. Avem nevoie să ştim tot ce a presupus “situaţia” sau “reforma” justiţiei române din ultimii aproape 30 ani. Acum, nu peste 50 de ani, dacă mai vreo să avem vreo şansă pentru o justiţie normală. Fără o justiţie normală, o ţară nu este normală. Iar fără adevăr, o să avem doar atentate, riposte, bombe, rachete şi demenţă. Lista întrebărilor începe probabil cu numele procurorilor care au ascuns juridic mineriadele şi care, atunci, au arestat oameni pentru vina de a fi avut ochelari şi se termină cu motivul real pentru care CEDO comunică o plângere mai mult decât vădit inadmisibilă la câteva zile de introducerea ei, doar pentru că petentul este una dintre rachete. Sau se termină, ca să mă refer la ceva de azi cu motivul real pentru care avizul pentru procurori şefi trebuie să vină de la plen, nu de la secţie. La fel cum vreaun să ştiu de ce ăia care apărau cu pieptul gol transformarea procurorilor în judecători de înaltă curte sunt consternaţi pă facebook de transformarea juzilor în şefi de procurori. Poate o să fac odată lista întrebărilor la care vreau răspuns, deşi îmi trebui juma de an ca să lucrez la ea.

În general, cea mai rea poziţie în care te poţi afla în vremuri de război este între linii inamice, în no man’s land. Dacă eşti acolo, fiecare din tabere crede că eşti de la ceilalţi şi cum te zăreşte careva o să tragă ca disperatul. E mult mai bine să fii într-una dintre armatele ce se confruntă: ai o gramadă de camarazi cu tine, inamicul e tot timpul în faţă şi ai spatele asigurat, iar când atacă inamicul sunt nişte băieţi cu o goarnă care te anunţă înainte. Mult mai bine decât între linii unde eşti singur cuc. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar nu prea ai cum să dai de ei, ca dacă mişti trag ăia ca disperaţii, uneori din ambele părţi.

Atunci când asta se întâmplă într-un război civil e şi mai nasol. Vrând, nevrând cunoşti soldaţi şi dintr-o parte şi din cealalta şi vrând, nevrând cunoşti şi motivele care îi mână în luptă. Iar, ca să prezint imaginea completă, trebuie luat în calcul şi faptul că la mai toate războaiele moderne, mai ales la cele civile, apar şi trupele străine de menţinere a păcii prin rachete balistice şi avioane cu bombe. Iar când stai între linii, inevitabil ceva bombe pacificatoare americane, ruseşti, franţuzeşti sau ale altor naţii iubitoare de pace mondială, îţi pică în cap.

Pe scurt, o poziţie destul de nasoală din care e greu să scapi cu toate componentele la locul lor. De la un moment încolo, nu poţi decât să aştepţi să se termine războiul, să câştige dracu’ cineva şi să te adaptezi la noua situaţie. Să te aştepţi să piardă amândoi râzboiul e utopic, exceptând primul război mondial, nu prea s-au întâmplat din astea. Nu că cele de mai sus ar fi vreo metaforă, dar trăiesc sentimentul fraierului din no man’s land de prea multă vreme încoace.

Avem de o parte talibanii treselor galbene de pe umăr şi de pe chipiu. Sunt înmarmaţi cu dosare galbene cu rază lungă (din 2009 încoace) de acţiune, (foarte) mulţi generali, o gramadă de portavoci umane şi o armată impresionantă de soldaţi credincioşi, IYI summa cum laude. Plus o armă nouă (Facebook) care permite multiplicarea impresionantă a oricărei salve de tun. Tragi un proiectil şi anterizează câteva mii. Beneficiază de sprijin aerian masiv de la baza aeriană de la Bruxelles, de unde generali ai trupelor de menţinere bagă aeriene la greu. În partea cealaltă, sunt cei care nu or vrut să îşi lase bărbile pe model taliban, întrucât merg pe modelul cu mustaţă. Nu au nici logistica, nici organizarea militară a talibanilor şi nici sprijinul aerian al celorlalţi, dar nici ei nu sunt veniţi pe lume cu ploaia de ieri. Au banii, o parte (mare) din aparatul de stat şi o grămadă de victime nevinovate ale shariei. Nici unii, nici alţii nu iau prizonieri şi aplică cu sârguinţă tactica “cine nu e noi, e împotriva noastră”.

De ceva vreme războiul se dă pentru un deal. Rând pe rând, fiecare mai urcă către vârf până este împins în jos de armata inamică şi apoi o iau de la capăt. Ehhh, în vârful dealului este un platou unde am eu plantaţia, casa şi viaţa. Plus o grămadă de alţii. Şi m-am săturat să fiu între liniile inamice. Oricum se termină războiul ăsta nu e bine. Şi dacă mai continuă mult nu e bine. Iar varianta ca toţi ăia dintre linii să se adune şi să încheie războiul prin înfrângerea ambelor tabere e la fel de probabilă ca şi câştigul la 6/49 când nu joci.

Citesc consternat comunicatul sau ce dracu’ este al Formului Judecătorilor (şi procurorilor) din România, în care magistraţii reuniţi sub denumirea asta se isterizează pe motiv de isterie cu privire la protocoalele declasificate recent. Tot ei stăteau pe trepte la CAB să îl protejeze pe procurorul general de evaluare. Tot ei au stat pe trepte să o protejeze pe doamna procuror şef DNA de la acel moment de demitere. Bănuiesc că printre ei sunt şi oameni de bună credinţă pe care i-o luat valul şi merg cu turma, nu doar gener.., colon.. ptui drace, magistraţi oneşti interesaţi de bunul mers la UM.., pardon, al justiţiei.

Pentru ăştia din urmă, singura propunere pe care o am este ca jurământul pe care l-au depus să fie inlocuit cu altul, mai actual: “Jur credinţă Patriei mele, România! Jur să-mi apăr țara chiar cu preţul vieţii. Jur să respect constituţia, legile țării şi regulamentele militare. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!“

Pe ceilalţi, i-aş ruga să se gândească un pic şi să îşi răspundă cinstit la câteva întrebări simple:

1. O fost ok ca dl. Niţu să fie demis (cu mantă, prin începerea urmăririi penale) brusc şi dintr-o dată, fără o evaluare, fără nimic? Cred că mai ţineţi minte că omul a fost pus sub acuzare pentru că a circulat cu coloana oficială, de parcă trebuia să meargă cu uberul. Acu o vreme o fost clasat, ieri o zis ICCJ că fapta nu există. O stat careva atunci cu hârtiuţe în mânuţă pe scări să îl apere pe om? Numa’ întreb…
2. Ăia care sunteţi procurori, bănuiesc că aţi trimis în judecată oameni pentru fals pe motiv că or semnat acte false, redactate de altcineva, nu? Ia întrebaţi câţi dintre colegi au confirmat procese verbale de transcriere redactate de un ofiţer SRI, dar semnate în fals de un poliţist. Ştiţi că falsul e infracţiune, nu? Că celebrele chestiuni tehnice inludeau şi selectarea convorbirilor şi transcrierea lor. De legal ce era, astea nu le semna ofiţerul SRI, ci ofiţerul de poliţie şi le confirma un procuror. În fals, fraţilor. Comis de un magistrat. Ştiţi cum se sancţionează asta, nu, că aţi absolvit INM şi ştiţi pedepsele pentru fals şi pentru inducerea în eroare a organelor judiciare? Ăia care aţi făcut-o, vă ţăţăie un pic fundul? Numa’ întreb.
3. Staţi toată ziua cu statul de drept în gură. Este stat de drept ăla în care, fără a exista vreo lege, serviciile secrete urmăresc procesele şi decid care probe sunt relevante şi care nu, precum şi ce arătăm apărării şi ce nu? Este stat de drept ăla în care proceduri de urmărire penale sunt reglementate prin acte secrete? Dacă actele alea erau beningne, de ce or fost secrete? De ce or minţit o grămadă de oameni că nu există? Numa’ întreb: dacă aţi ajunge vreodată acuzat de vreo infracţiune, v-ar face plăcere să fiţi anchetat în felul ăsta? Nu de alta, dar am avut mulţi clienţi magistraţi, care au avut brusc o relevaţie când au schimbat poziţia în sala de judecată, dincolo de bară. Ia, luaţi-vă 10 minute de concediu şi gândiţi-vă cum ar fi să fiţi voi în situaţia aia.
4. Când veţi vorbi să spuneţi ce se întâmplă real în parchete şi în instanţe? Când nu va mai fi nevoie de presiuni politice ca să scăpăm toţi de neguleşti şi o grămadă ca el? Îi ştiţi, dar îi protejaţi prin tăcere, deşi sunt infractori. Trimiteţi oameni în judecată şi îi condamnaţi pentru mărturie mincinoasă, dar vă suiţi pe trepte pentru cea care a spus că la Ploieşti este elită, că nu se falsifică probe şi că denunţul din Moldova e al unui martor protejat…

Mai sunt, dar măcar la astea ar trebui să vă răspundeţi. Mă refer la copiii de la INM, la cei care încă nu ştiu cum arată cioara vopsită. La restul, le-a răspuns Dumbra..,, pardon, soarta demult.