Am o simpatie puternică pentru engleji. Nu am cum altfel. De la Beatles şi Stones, Pink Floyd şi Led Zeppelin până la Muse şi Coldplay englezii mi-or făcut muzica. Inventând fotbalul şi pasiunea din peluzele lor, ne-au dat cel frumos sport din lume. Au ei nişte probleme la bucătărie, reuşind cumva să aibă cea mai proastă mâncare din lume, dar nici măcar acolo nu le poţi nega originalitatea. Nu oricine poate să mănânce la micul dejun plămâni de oaie fierţi în sânge şi să îi spună la chestia asta budincă. Simţul umorului şi al auto-ironiei, sarcasmul sunt marcă înregistrată britanică. E naţia care după ce o fost cucerită de francezi (mă rog, normanzi ca să sune mai frumos) o fost în stare să susţină vreo patru sute de ani că, urmare a acestei cuceriri, regele lor este este şi regele Franţei. Şi să se bată cu francezii fix 116 ani pentru asta.

Este naţia care în 1215, pe vremea când Gingis Han îşi făcea încălzirea pentru invadarea spaţiului carpato danubiano pontic, unde nu ştie nici dracu foarte bine ce era atunci, a dat Magna Carta, unde scrie că orice englez are dreptul la un proces echitabil. Acum 800 de ani, gen. La noi o scris prima data chestia asta acum 30 de ani şi încă nu ne-am învăţat foarte bine cu ea. Am ajuns printr-un complex de împrejurări să asist la mai multe procese în Anglia. Am înţeles şi am văzut cum e să chiar ai un “fair trial”, un proces corect. Nu avem nicio şansă, niciuna, să ajungem vreodată acolo ca sistem de justiţie. Dacă aş fi dictator, să pot face ce vreau eu, aş desfiinţa INM-ul, iar pe cei pe care îi recrutez să fie judecători, i-aş trimite o juma’ de an să stea în sălile de judecată englezeşti, numa’ să se uite la procese. Sunt convins că ar avea rezultate mai bune decât cursurile de etică, management judiciar şi realuarea pentru a cincea oară în 4 patru ani a cursului de procedură penală.

Este naţia care a inventat judecătorul independent, fără să aibă nevoie de principiile de la Bangalore, de art. 19 din Tratatul Uniunii Europene şi de asistenţa experţilor de la Bruxelles care nu or fost veci într-o sală de judecată. Este naţia care a inventat dreptul oricui de a fi lăsat în pace de stat şi de alţii, la care i s-o spus mult mai târziu dreptul la viaţă privată. Este naţia care a inventat dreptul oricui de a spune în Parlament orice vrea, fără ca regele să îi taie capul. I s-a spus mai târziu libertatea de exprimare.

Este naţia care o avut un rege care, plictisit de doamna care îi era soţie, atunci când Biserica catolică i-a spus că nu poate divorţa şi nu se poate recăsători, s-o uitat la cardinal şi i-o zis “hold my beer”. Este prima naţie care şi-o decapitat prin furie populară un rege în funcţie, după care o constatat că o fost o greşeală şi de atunci nu o mai luat în calcul renunţarea la monarhie. Este prima naţie mare care şi-o pus o doamnă pe tron şi nu or avut nicio problemă cu asta. Iar atât Vicky, cât şi Betty or fost grozave.

Este naţia datorită căreia a existat o Europă occidentală liberă şi liberală. Acum 80 de ani Churchill spunea în faţa Parlamentului britanic: “Even though large tracts of Europe and many old and famous States have fallen or may fall into the grip of the Gestapo and all the odious apparatus of Nazi rule, we shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God’s good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.

Şi or luptat. Pe mare, pe oceane, în aer, pe plajele de la Dunkerque, până când Lumea Nouă de dincolo de Atlantic s-o decis. Împreună cu băieţii din Texas şi Ohio, or luptat pe plajele de pe coasta Normandiei, în deşertul din nordul Africii, în Sicilia, la Monte Casino, în Grecia, în Ardeni sau pe străzile din Amiens, fără să se predea vreodată. Îndărădnicia şi încrederea băieţilor din Sussex, Essex şi Middlesex au făcut posibilă Europa vestică de după 1945. Au făcut posibile Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, NATO. Între altele, au făcut posibilă Uniunea Europeană, cu al său Parlament European lipsit de orice putere reală în mijlocul birocraţiei şi a unei Comisii a cărei legitimitate democratică ar trebui cândva puse în discuţie.

Or plecat. Dracu’ ştie dacă o avut dreptate sau nu să o facă, dacă o fost o prostie sau un lucru deştept. Om vedea în anii care urmează. O fost însă cel mai british gest pe care puteau să îl facă. Am urmărit ultima şedinţă a Parlamentului european la care or participat şi băieţii ăştia. Un politician britanic cu multe bube pe cap a reuşit probabil să exprime cel mai bine de ce s-or cărat din Uniune. O spus omul ăla că ei or intrat într-un spaţiu de libertate, într-un spaţiu de democraţie, într-o piaţă comună, nu într-o lume cu monedă, steag şi imn, cu Comisie europeană, cu zeci de mii de birocraţi, cu CJUE etc. Pe scurt, ca să îl citez “We love Europe, we just hate European Union!”. Pe la finalul discursului, el şi gaşca lui de europarlamentari or scos şi or fluturat drapelul britanic. În acel moment, i s-a tăiat microfonul şi i s-a atras atenţia că este contrar regulilor să afişezi drapelul unei ţări în Parlamentul European.

Mi se pare metafora perfectă a ceea ce tinde să devină Uniunea. Un spaţiu al libertăţii în care nu ai voie să fluturi un steag al unei naţiuni suverane din Europa. Un spaţiu al libertăţii în care nu ai dreptul la cuvânt, pentru că ai fluturat un steag. Culmea, fix acelaşi steag care în iunie 1944 a traversat Canalul Mânecii, acelaşi steag care o fost fluturat pe plajele Juno, Sword şi Gold din Normandia, acelaşi steag care era desenat pe avioanele care au provocat prima înfrângere unei maşini de război care părea de neoprit. E trist.

O să scriu doar despre salariile şi pensiile juzilor, din punctul meu de vedere asimilarea statutului între procurori şi judecătorilor este artificială, nelegitimă şi nenaturală. Despre asta, poate cu altă ocazie.

E tărăboi mare în instanţe, urmare a dorinţei lipsită de sens a Guvernului de a anula pensiile de serviciu ale judecătorilor. Sunt absolut convins că legea va fi omorîtă la CCR şi sunt absolut convins şi că băieţii de la peneleu ştiau asta de la început. Probabil nu aş fi un bun consultant politic, dar mi se pare stupid să faci un tărăboi monstru pentru nimic şi îţi pui în cap o castă care nu uită şi nu iartă. Dar, e treaba lor. Situaţia a creat prilejul însă de a discuta despre veniturile judecătorilor şi nu mă pot abţine să nu îmi dau cu părerea, deşi e posibil să treacă fără efecte în corul protestelor dintr-o parte şi a lăturilor aruncate din partea cealaltă.

Ca şi rabinul înţelept zic şi eu că şi unii şi alţii au dreptate.

Ca avocat, ca cetăţean, vreau ca judecătorii să fie bine plătiţi. Transformarea situaţiei pensiilor judecătorilor într-o problemă de independenţă mi se pare o exagerare, însă cred că într-un stat ideal judecătorii trebuie să fie bine plătiţi. Nu neapărat ca o compensare pentru incompatibilităţile care li se impun sau pentru obligaţia de a-şi trăi viaţa cu multe rezerve. O situaţia financiară stabilită, care să îi permită un nivel al vieţii de zi cu zi lipsit de griji majore este esenţial pentru ca o persoană să dea maximul la locul de muncă. Un om prost plătit va lucra, de regulă, prost şi nu vreau asta de la judecători. O slujbă prost plătită nu va atrage oamenii de valoare, aşa cum se întâmplă azi în mediul preuniversitar, în care e greu să mai găseşti profesori buni cu consecinţa demolării sistemului de educaţie şi a instituţionalizării unor forme de obţinere a veniturilor imorale, la limita infracţionalităţii (meditaţii, vânzare de manuale etc.).

Modul în care sunt aşezate aceste venituri, dacă nu cumva plătim prea mult pentru cei la început de carieră, dacă e morală povestea cu grad şi salariu de curte de apel şi lucru de judecătorie, dacă e morală acordarea a tot felul de sporuri prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de judecători care numa’ imparţiali nu sunt, dacă e firească calcularea pensiei de serviciu prin tot felul de şmecherii care o duc la valori mult peste salariu, dacă e firesc ca juzii să iasă la pensie la vârsta la care alte state recrutează judecătorii, sunt detalii tehnice care cred că pot fi rezolvate fără tămbălăul actual şi fără a afecta principiul: avem nevoie, ca stat, de judecători bine plătiţi.

Nu pot însă să ignor şi realitatea de dincolo de principii. Judecătorii trebuie să înţeleagă că societatea face nişte eforturi să îi plătească de cinci ori mai bine decât pe profi, să le plătească chiria, bilete de avion gratis şi alte cele. Nu e ieftină respectarea principiului de mai sus. Probabil e greu de priceput de către un judecător care nu a plătit direct taxe niciodată, adică nu a luat nişte banii după care o parte o trebuit să îi dea înapoi, cum te doare sufletul când faci asta. Firma pe care o conduc, plus cei 25 de avocaţi din cadrul ei, plătesc anual sume imense către stat, din banii care or ajuns în conturile noastre. Pe care i-ai văzut, te-ai simţit împlinit, i-ai mirosit, iar în 25 din fiecare lună i-ai dat la stat ca TVA şi din patru în patru luni ca impozit pe venit. I-ai dat pentru statul să îi spargă pe tot felul de chestii, inclusiv pe salariile şi pensiile judecătorilor. Nu o să bag textul ăla cu “io vă plătesc, bă, salariile!”, dar nici nu pot să ignor că o parte din banii pe care reuşesc să îi produc prin munca mea şi a colegilor mei merge către plata acelor salarii.

Nu m-ar durea sufletul atât de tare de câte ori semnez ordinele de plată către trezorerie, dacă aş primi înpoi ceva de banii ăia. Ar trebui să primesc şcoli decente, spitale în care să nu îţi fie frică să mergi, şosele şi căi ferate bune, mai mult respect la ANAF, ordine publică etc. Şi un sistem de justiţie care să mă trateze şi pe mine şi pe clienţii mei cu respect.

Asta nu primesc. Da, sunt unii judecători care o fac din raţiuni pur personale. Pur şi simplu sunt oameni de treabă, înţeleg faptul că ăia care vin în faţa lor merită respect şi îl oferă. E greu să îi socoteşti la număr să vezi dacă sunt majoritari sau nu. Senzaţia mea este că sunt într-o minoritate cruntă. Poate să mă înşel, că nu mi-am dus fizicul la suficient de mulţi judecători, încât senzaţia mea să fie relevantă statistic. Acolo pe unde mă plimb mai des însă, gen secţiile penale de la ICCJ sau curţile de apel, cred că cei care te tratează cu suficient respect sunt net minoritari.

Aşa cum am spus mai sus, da, judecătorii trebuie să fie bine plătiţi. Mai ales cei de la instanţele înalte, acolo unde rămân hotărârile definitive. Pentru banii ăia trebuie însă să dea ceva înapoi, iar acel ceva nu înseamnă doar soluţii corecte. Înseamnă mai mult. Mult mai mult, iar pentru multe din astea nu trebuie bani, care invariabil nu sunt, ci doar respect. Dacă ştii că o cauză se amână fără discuţii, cum ar fi să mă sune grefierul cu o zi înainte să mă anunţe că nu are rost să îmi pierd timpul (uneori o zi întreagă), aşa cum, spre exemplu, uniii judecători de la Tribunalul Sălaj o fac? E gratis să spui “domnu’ avocat, la aia de mâine avem lipsă de procedură, nu are sens să veniţi până la Zalău. trimiteţi o cerere de amânare”.

E chiar o misiune imposibilă să nu mai fiu citat pe ora 9 ca să stau până după masă pe holuri? Domnilor judecători, aţi stat vreodată câteva ore să aşteptaţi să vă vină rândul la ceva? Dacă da, cum e? Cum ar fi să o faceţi aproape zilnic? Şi noi, restul, avem familii cu care trebuie să stăm, avem clienţi cu care trebuie să ne întâlnim, avem de muncă ca să avem de unde plăti taxele. Cum e să le spui copiilor în jumate din zile: azi nu ştiu la ce oră ajung? Vă puteţi imagina? Nu se poate altfel? Ba da, pot să indic cel puţin 3 complete de judecată care fac chestia asta. Şi e grozav. E drept că uneori, mai stă judecătorul să aştepte să se facă ora fixată pentru următoarea cauză, dar nu cred că moare din asta şi nici nu cred că îi pică steaua. Din contră, eu cel puţin apreciez foarte mult asta. E poate mai greu de făcut la instanţele mai aglomerate, dar dacă s-ar vrea cu adevărat, s-ar face. În realitate, multora din dv. nu vă pasă. Mi-e greu după ce atârn 7 ore pe hol la ICCJ, îmi schimb biletul de avion, îmi anunţ familia ca tata iar nu ajunge acasă decât deseară, îmi amân redactarea unor acte pentru următoarea noapte, îmi chem clienţii pe altă zi, să fiu foarte relaxat mental, să gândesc limpede, la nivel de principiu şi să spun: da, judecătorii merită să fie mult mai bine plătiţi decât alţii, merită pensii de 10 ori mai mari decât naţională. La nivelul de nervi din acele momente (extrem de frecvente) ai tentaţia să spui: dă-i dracu’, că nu merită nimic din toate astea.

Cât de greu este să înţelegeţi că am mai multe cauze, mai multe dosare, multă treabă şi am nevoie de timp şi de facilităţi pentru asta. De ce durează atâta implementarea unui sistem de scanare a dosarelor la multe instanţe? Vreţi să vă imaginaţi ce înseamnă pentru mine, avocat în Cluj, să studiez un dosar la CAB sau la ICCJ, de 40 de volume, între 10 şi 14, într-o sală zgomotoasă? Sau să aflu dacă s-o depus sau nu un raport de expertiză între termene? Cum ar fi ca grefierul să îmi spună asta şi să mi-l dea pe mail? De exemplul, cel puţin unul dintre grefierii completului de 5 la ICCJ penal, o face şi e gratis. Cum ar fi să spuneţi grefierului, vezi că s-or depus ceva acte la dosar, trimite-le şi la fraieri pe mail, ca studiul dosarului 15 minute înainte să intre completul în sală nu este respect la adresa profesiei lui? Înţeleg că nu vă dau ăia de la MJ bani pentru scanarea actelor, dar nici nu cereţi foarte insistent asta. Oricum, soluţii sunt destule. Majoritatea parchetelor îşi scanează dosarele, cum ar fi să le cereţi dosarul de UP scanat şi să mi-l daţi pe mail? Încheierile de şedinţă, declaraţiile persoanelor audiate sunt oricum în format electronic, cum ar fi măcar pe alea să le văd? Dacă Baroul Cluj o fost de acord să finanţeze scanarea dosarelor la instanţele din raza Curţii de Apel Cluj, de ce nu aţi încercat măcar să discutaţi cu UNBR despre asta? Cred că majoritatea avocaţilor ar fi fi dispuşi să plătească la Barou o taxă de ceva lei, pentru a fi plătiţi oamenii care să scaneze actele şi toţi să le putem vedea de la birou sau de acasă. Aţi încercat asta?

Cât de complicat trebuie să fie să nu mai fiţi, mulţi, atât de acrii, isterici, plini de voi? Io m-am învăţat, mă mai apucă scârba uneori, dar în esenţă am pielea groasă şi prea mulţi ani prin faţa voastră ca să mai fiu foarte afectat. Unii avocaţi tineri plâng când ies din sală. Clienţii mei au, poate, un singur proces toată viaţa lor. Dacă merge pentru prima dată într-o sală de judecată şi văd un judecator care îi tratează cu dispreţ şi superioritate, care urlă la ei, care pare complet dezinteresat de ceea ce se spune în faţa sa, credeţi că omul ăsta va fi de acord să câştigaţi mult mai mult ca el? Da, ştiu, aveţi mult de lucru, condiţiile de muncă sunt, la cele mai multe instanţe, oribile, sunteţi sub presiunea tâmpită a judecării expeditive, mulţi dintre avocaţi sunt nesimţiţi şi mulţi dintre justiţiabili la fel. Dar asta nu vă dă dreptul să fiţi la fel. Indiferent de soluţia pe care o daţi, omul va rămâne cu senzaţia din sală. Faptul că unii dintre voi sunteţi decenţi, vă comportanţi frumos şi cu răbdare, e adevărat. Dar sistemul nu vă încurajează deloc să să faceţi asta şi nici nu vă beleşte dacă nu o faceţi. Sistemul vă spune că sunteţi Dzeu, deşi ar trebui să vă spună că sunteţi Isus. Dumnezeu o fost destul de rău, o scufundat oraşe când l-or supărat, o fost foarte necăjit când oamenii nu or crezut în el şi i-o inundat pe toţi, pe un fraier l-o pus să îşi omoare copilul etc. Isus, pe de altă parte, o întors celălalt obraz şi l-o iubit pe Petrică chiar dacă âla o fost măgar etc. De Dumnezeu ne e frică, pe Isus îl iubim. Dacă ceea ce vreţi este ca oamenilor să le fie frică, nu vă aşteptaţi să fie de acord să vă plătească nişte pensii la care ei nici nu visează. Dacă v-aţi propune ca oamenii să vă iubească şi să vă respecte, s-ar putea să fie de acord şi cu privilegiile financiare.

Expozeul ăsta ar putea continua încă mult şi bine. Degeaba face CSM ghiduri despre comportament, cât timp o să îl respecte doar cei care oricum o fac deja. Nu cu ghiduri se pot impune cele de mai sus şi altele pe care nu le-am spus. Din punctul ăsta de vedere, CSM şi IJ şi-au ratat complet menirea. E greu însă să găsiţi susţinere de la cei pe care, ca sistem, nu ca indivizi, îi trataţi cu superioritate şi le scuipaţi coji de seminţe în cap. Nu ştiu dacă ce scriu eu aici o să schimbe ceva, ştiu însă că sunteţi cititorii mei fideli şi poate ceea ce scrie mai sus e o explicaţie pentru ura revârsată în ultimele zile. Keep calm, că o să vă taie nimeni pensiile. În schimb, după ce ieşiţi din protest, eu o să primesc în continuare 5.000 lei amendă că mi-am reziliat contractul cu un client care nu m-a plătit. De la un judecător care e liniştit pentru că are o situaţie financiară bună şi stabilă.

Scriu acest text în urma a două articole publicate de ziare.com ieri şi azi. Bine, or mai scris şi alde comisarul etc., dar ziare.com se pretinde organ de presă serios. Îi mai citesc şi eu uneori, că încerc să mă educ să citesc în special chestii cu care nu sunt de acord, că de acolo provine progresul. Mi-ar fi făcut plăcere să mă sune şi să mă întrebe de sănătate înainte să arunce cu mizerii înspre mine, însă probabil că programul prea aglomerat nu le-o permis să participe şi la cursul ăsta despre cum se face presa serioasă. O să dau aici nişte răspunsuri şi replici. Ele nu se adresează (în mare parte) autorilor acelor articole şi nici şefilor lor pe scară ierarhică, ci celor care au citit acele articole şi îmi caută blogul pe net să vădă ce alte mizerii am mai scris. Sunt mulţi, de ieri mi-a crescut traficul simţitor. Păcat că nu am reclamă pe site, că scoateam de-o ciorbă până la ora asta.

Primul articol e cât de cât decent. Începe însă cu o eroare, datorată profesionalismului autorului, materializat prin documentarea serioasă a articolului publicat. Nu sunt profesor universitar, ci doar conferenţiar. Mi-ar fi plăcut să fiu prof, dar nu am reuşit să încă să îmi scriu nenorocita aia teză de abilitare. De aceea, dacă domnu’ Ionel citeşte ce acest text, l-aş ruga să îl modifice, ca să respecte realitatea.

Mai scrie în acest articol că apăr VIP-uri acuzate de infracţiuni de corupţie. Mulţumesc pentru reclama gratuită şi conformă cu standardele pure ale statului profesiei de avocat, dau o bere când ne-om întâlni. Deşi pe standardele pure ale ziare.com berea asta ar putea fi calificată şi mită, mi-o asum. Mi-ar fi plăcut un pic mai mult şi poate mă întindeam la două beri, dacă ar fi scris şi că, spre exemplu, dl. Căncescu a fost achitat în singurul dosar judecat în fond până acum, iar pe dosarul de urmărire al dlui. Moloţ zace un praf de 4 ani grosime, probabil de corupt ce e. Mi-ar fi plăcut şi mai mult să amintească de alţi clienţi ai firmei mele de avocatură, dar probabil că nu sunt VIP-uri şi de aia au fost excluşi din enumerare. De exemplu, dl. judecător Galea, achitat definitiv, şi care a fost suspendat fără salariu din magistrtură vreo câţiva ani pe vremea când nu existau structuri de parchet speciale pentru magistraţi, iar independenţa procurorilor nu era afectată. Sau dna. judecător Roman, trimisă şi ea în judecată fără a se pune presiune pe judecători, pentru ca după restituirea dosarului în cameră preliminară să primească clasare pe motiv că fapta nu există. Aş mai spune, da’ după aia mă beleşte unebereu că scrie la statut că nu am voie să divulg numele clienţilor în scop de reclamă.

În fine, primul articol se termină apoteotic citând nişte fraze scrise pe blogul ăsta cu privire la unele întrebări lansate de ICCJ către CJUE. Mi-ar fi plăcut şi un link, creşteam pe google, dar nu o fost să fie.

Azi dimineaţă, ziare.com au scos artileria grea şi au publicat al doilea articol. Pe scurt, duamna autor se întreabă cu mult subînţeles cum de m-o angajat CSM-ul fix pe mine care am trei defecte majore: scriu pe blogul propriu folosind expresii şi cuvinte neacademice; nu îmi place de Kovesi şi de DNA, în schimb îmi place corupţia; apăr infractori. O să le iau pe rând.

Înjur. Nu mă laud cu asta, nu mi se pare o calitate a mea, dar înjur destul de frecvent. de multe ori de nervi, alteori ca să mă descarc, alteori ca să mă amuz, alteori de bucurie. Foarte rar in personam, de cele mai multe ori in rem. Ăsta sunt, cui nu îi place să nu se uite. Pe blogul ăsta scriu din când în când ce îmi trece prin cap. Uneori, mai ales când scriu de nervi, prin cap îmi trec multe înjurături. Nu le scriu pe toate, dintr-un sentiment de pudoare. Uneori, scriu şi fără să înjur. De exemplu, aici.

Am pus link la acel text, ca să fac vizualizări şi la articolele vechi de pe blog care au puţine vizualizări. Mulţumesc celor care au citit sau măcar au dat click.

Nu înjur nici când vorbesc în faţa instanţelor, nici când scriu acte către instanţă. Nu am înjurat în niciuna dintre cărţile scrise şi nici în articolele publicate în reviste de drept. Înjur pe blogul ăsta de căcat, pentru că dacă aş scrie în alt limbaj decât gândesc aş fi ipocrit. Atât şi nimic mai mult. Nu mă face asta nici avocat mai bun şi nici mai slab.

Nu ştiu de ce fix pe mine m-o ales CSM-ul să îi reprezint la Luxembourg. Sper că nu pentru că înjur uneori pe blog, că ar fi trist. Sper că mai degrabă m-or fi ales pentru că mă pricep cât de cât la drept constituţional, că am experienţă practică în penal şi că or auzit că oi fi bun. Probabil nu or citit articolele în care pizduiam CSM-ul. Înţeleg că dna. jurnalist e supărată pe alegerea CSM-ului. E dreptul său şi e liberă să îşi exprime părerea. Sunt fanul neţărmurit al libertăţii de exprimare, al dreptului la critică şi al dreptului mega fundamental de a nu fi de acord cu mine. Blogul ăsta este o dovadă. Articolul îmi dă însă senzaţia că are ca scop, între altele, să arunce cu rahat în mine. Dacă singurul lucru pe care l-o găsit pentru a băga căcatu’ în ventilator o fost faptul că înjur când scriu pe blog, e bine, tati, sunt fără de păcat. Pentru articolele viitoare, mai am nişte sugestii: îs gras, ochelarist, fumez, înjur din start imediat ce intru într-un oficiu poştal şi nu ştiu unde este registratura instanţelor, că nu am fost niciodată. Dacă mă sună, îi mai spun şi din alea mai “secrete”. În rest, dacă citeşte textul ăsta, trebe să transmit că am şoricu’ extrem de gros şi mă doare în cur de astfel de critici.

Apoi, sunt atacat pe motiv că nu îmi place de Kovesi şi de DNA. Recunosc, spăşit: e adevărat. Nu îmi place DNA, dacă aş fi dictator aş desfiinţa această instituţie, eu cred că a fost înfiinţată nu pentru a lupta cu corupţia, ci pentru a controla lupta şi a-i beli pe corupţii lor, nu pe ai noştri. Sunt fanul competenţei materiale pe fapte de corupţie pentru toţi cei două mii şi ceva de procurori din ţară şi nu doar pentru vreo sută dintre ei. E părerea mea şi cred că am dreptul la ea. Şi încerc să mi-o susţin atunci când pot. Sunt, prin vocaţie şi prin profesie, cu atât mai puţin fanul abuzurilor pe care DNA le-a comis în special în ultimii ani. Profesia de avocat te aduce aproape de oameni, nu de cifre, şi e greu să rămâi neatins atunci când vezi oameni a căror viaţă e distrusă de abuzul de putere, manageriat şi cel puţin tolerat de madame Kovesi. Nu am nicio problemă cu mulţi dintre procurorii DNA, pe mulţi îi respect şi cred că sentimentul e reciproc. Dar mi-e greu să respect şi să nu lupt împotriva a ceea ce s-a întâmplat la Oradea sau la Braşov. Odată o să intru şi în detalii.

Pe scurt, nu îmi place DNA ca instituţie şi o consider lipsită de legitimitate, consider că o parte din procurorii săi sunt autori a unor infracţiuni şi consider că dna. Kovesi a tolerat şi a promovat fix aceşti procurori, deci nu îmi place nici de ea. Nu îmi place însă corupţia, nu dau şi nu primesc şpagă, nu pun şi nu primesc pile, firma mea de avocatură nu face chestii lipsite de etică, nu lucrează decât în mod excepţional cu statul etc. Sunt un om cinstit. Faptul că nu îmi place de DNA, de Kovesi sau de gaşca de la Oradea nu înseamnă altceva. Este exact dovada că sunt cinstit şi nu îmi folosesc principiile doar când îmi convine. Aşa cum ziare.com o face, că haştagmuiepsd o devenit poezie, în timp ce “căcatul” meu mă face om de nimic. Săracu Arghezi, dacă tot vorbim de poezie.

Oricum, asta nu are vreo legătură cu cât de bun avocat sunt. Mă gândesc din nou că CSM-ul a vrut să îşi ia avocat bun, iar din punctul ăsta de vedere nu cred că le pasă dacă îmi place mie de Kovesi sau nu, dacă ascult rock, manele sau propriul freamăt interior, dacă mănând quinoa sau nu ori dacă îmi tund părul din urechi ori ba.

Astea de mai sus nu m-or supărat în articol. E dreptul autorului ca astea să fie relevante pentru el, bănuiesc că pe motivul ăsta nu o să mă angajeze ca avocat dacă va avea nevoie vreodată. Pot trăi liniştit cu asta. Ce m-o supărat e afirmaţia: Chiriţă apără infractori, ca toţi avocaţii de altfel. Pentru asta, într-o ţară normală avocaţii ar fi sărit în sus de cinci metri. Ai noştri sunt prea ocupaţi cu ghidul bunelor maniere în instanţă ca să o facă, aşa că o fac eu. Stimată doamnă (vorba vine), nu apăr infractori. Treaba mea este ca tuturor, inclusiv infractorilor, să le fie repectate acele drepturi care încă nu au devenit un lux pe care nu ni-l permitem. Poate că nu realizaţi, dar oricine, inclusiv infractorii, au o sumă de drepturi, alea de la art. 21 până la 53 din Constituţie. Şi alea din codul de procedură penală. Şi alea din Convenţia europeană a drepturilor omului. Pe alea le apăr eu, duamnă! Inclusiv prezumţia de nevinovăţie, pe care dv. o ignoraţi. În ciuda libertăţii de exprimare, asta nu aveţi voie să faceţi. Scrie în art. 57 din Constituţie, că aveţi obligaţia fundamentală faţă de ţară să o faceţi. Iar ca jurnalist care scrie frecvent despre justiţie, trebuie să o ştiţi. La fel cum ştiţi că nu apăr numai persoane acuzate în materie penală.

În rest, sănătate maximă la toată lumea.

PS. Textul întreabă cum s-a atribuit contractul către firmea mea, care e onorariul etc. Bănuiesc că CSM va răspunde acestor întrebări, pe care le consider legitime din partea presei. Nu cred că am căderea să răspund decât la una dintre ele, cea legată de onorariu. Contractul nu este pro bono. Firma mea oferă şi servicii pro bono, dar pentru cei aflaţi în nevoie. CSM-ul are bani să îşi plătească avocaţii, atunci când alege să îi angajeze. Nu este un onorariu mare, din contră. Pentru mine, legal, el e confidenţial nu pot să îl comunic, probabil îl va comunica CSM-ul.

PS2. În loc să îmi pregătesc pledoaria pentru CJUE, stau şi scriu prostii pe blog. Pentru asta, aş putea fi tras de urechi, nu pentru că scriu semi-birjăreşte.

Trei din cei şapte oameni care îmi mai citesc aberaţiile de aici m-au întrebat când continui serialul început mai demult şi le-am promis că în curând, da’ nu am avut timp. Alţi doi m-au întrebat prin intermediar când scriu ceva despre depunerea motivelor de apel direct în sală. Promit să mă ocup şi de subiectul ăsta, care va fi comun cu amânarea repetată de pronunţare, că intră tot în categoria “n-am apucat”. Primilor le promit că va urma şi episodul doi în curând, dar acum trebuie să trec la ultimul episod şi, fără să dau spoilere, să povestesc cum am trăit eu anticorupţia săptămâna asta. O să fie un text ceva mai lung, dar dacă îl rup şi pe ăsta în episoade, devin Netflix şi trebe să cer bani de abonament. În esenţă, dacă sunteţi învăţaţi cu etichetele de şampon ca lectură în momentele de linişte, treceţi peste textul de mai jos.

Unu.

În prima zi a acestei săptămâni, am trăit anticorupţia la completul de 5 judecători al ICCJ. Pentru cine nu ştie, ăsta este cel mai suprem complet de la cea mai supremă instanţă din România, judecând apelurile împotriva sentinţelor pronunţate de alţi judecători ai ICCJ, consideraţi cumva mai proşti din cauză că nu or ieşit la tragerea la sorţi din anul acela ca să intre în completele de 5 judecători. Logica strâmbă a legii are cauze constituţionale şi ar trebui să facă obiectul unei alte analize.

Am avut onoarea să îmi prezint fizicul în faţa completului de 5 judecători nr. 2 (sunt 3 în total). Pe lista de şedinţă erau patru cauze. În toate cele patru cauze acuzaţiile erau de corupţie, formulate de DNA. În toate cele patru cauze, sentinţa apelată fusese pronunţată de un complet de 3 judecători ai ICCJ, compus cu încălcarea art. 29 din Legea 78. CCR tocmai publicase săptămâna trecută decizia prin care a stabilit că toate aceste cauze trebuie să se rejudece de la început, din cauza încălcării legii de către ICCJ cu prilejul formării completelor de judecată. Nu scriu acum despre asta, dacă vreodată o să am timp, o să o fac. Cert este că acea decizie a CCR confirma ilegalitatea judecăţii în toate cele patru cauze şi că legea spune că, în astfel de cazuri, este obligatorie rejudecarea cauzei de la început în faţa unui complet legal format. Bun, era deci de aşteptat ca în toate cele patru cauze să se dispună rapid şi fără prea multe discuţii trimiterea dosarelor în vederea rejudecării la secţia penală a ICCJ.

Deşi toate cauzele erau la completul nr. 2, iar în decembrie când a fost tras la sorţi acest complet avea o anumită compunere, din diverse motive – multe greu de înţeles – componenţa completului s-a schimbat atât de mult, încât fiecare dintre cele patru cauze urmau să se desfăşoare în faţa unor complete cu o compunere extrem de diferită. În cauza mea, s-a ajuns pentru termenul de luni să intre în complet un judecător care era în decembrie al 9-lea pe lista de membri supleanţi. În prima cauză, cred că se ajunsese şi mai încolo. Şi chestia asta ar putea face obiect al unei analize serioase, dar nu vreau să scriu acum o carte.

Deci, intră completul nr. 2 în varianta A şi se strigă cauza 4 de pe listă. N-apucă oamenii să se ridice de pe scaune, că preşedintele completului anunţă că, cu majoritate de 4 la 1, s-a decis să se pună în discuţie trimiterea cauzei la rejudecare. Procurorul de la DNA, surprinzător, şi avocaţii, nesurprinzător, sunt de acord şi în 5 minute e gata povestea. Completul se retrage, după 10 minute vine magistratul asistent cu minuta şi citeşte în sală că dosarul lui Şova se duce la rejudecare de la început. Din telefoanele ziariştilor aflaţi în sală iese fum la cum scriau băieţii ăia. Decizia e luată cu 4 voturi la 1. Nu sunt foarte optimist, din cei 4 doar unul era şi în completul meu, iar acel judecător care s-a opus era la mine în complet. Pe scurt, un calcul elementar îmi arăta că la ora 9.30 era 1-1 la mine în cauză.

Bun, stăm un pic, vine completul nr. 2 în varianta B şi se strigă cauza 1 de pe listă. Între varianta B şi varianta mea de completul nr. 2, erau 4 judecători comuni. Cei doi care au fost şi în varianta A, plus încă 2. Înainte să apuce să spună cineva ceva, doamna preşedinte trimite acasă martorii ce fuseseră citaţi şi anunţă părţile că, din oficiu, se pune în discuţie sesizarea CJUE cu trei întrebări preliminare al căror text le este înmânat de grefierul de şedinţă. Procurorule avea că şi el vroia să ceară sesizarea CJUE şi, culmea, textul întrebărilor era fix acelaşi. Avocatul este întrebat dacă e în măsură să îşi dea cu părerea pe loc sau are nevoie să fie lăsată cauza la finalul şedinţei de judecată. Nici vorbă de amânare, deşi dacă venea el cu ceva întrebări direct în sală, cred că îl băteau cu lanţuri. În fine, procurorul susţine că cel mai ok ar fi ne spună CJUE dacă în războiul orgoliilor dintre CCR şi ICCJ, cei din urmă pot să aleagă care dintre deciziile CCR au chef să le respecte şi pe care nu. Avocatul spune că asta e o prostie. Completul spune, cu majoritate de 3 la 2, că rămâne în pronunţare pe subiectul ăsta. Pentru cei care nu ştiu, asta înseamnă 99,99% că se va admite, dar o să vă comunicăm asta mai târziu. Se şi întâmplă, peste câteva ore, se comunică că CJUE a fost sesizată cu acele întrebări. Despre ele, ceva mai jos, la punctul doi. Aşa că dl. Niţă mai stă până de pronunţă CJUE să vadă dacă ăia o să lase ICCJ să ignore deciziile CCR care nu le convin. Dacă o să spună că nu, atunci şi el să meargă la rejudecare în fond, dar peste vreo 2-3 ani. Dacă o să spună europeni că da, atunci varianta de complet pe care o să aibă atunci – sigur nu o să mai fie aia de luni – o să decidă dacă au chef să respecte decizia 417/2019 a CCR. Dacă o să aibă chef să o respecte, dl. Niţă merge la rejudecare în fond (tot peste 2-3 ani). Dacă nu o să aibă chef, o să spună că nu respectă decizia CCR şi o să citeze din nou martorii pe care i-au trimis luni acasă continunând judecata în apel. Asta, evident tot peste vreo 2-3 ani.

După cum spuneam, 4 din judecătorii acestei variante de complet sunt şi în cauza mea. La doi dintre ei ştiam votul. Fac tot felul de calcule şi deducţii şi îmi dă că şi la mine o să fie tot 3-2, însă probabil pentru ei, nu pentru noi. Devin trist şi bag în gând multe cuvinte care, dacă Dzeu citeşte gândurile, mă vor trimite în iad.

Intră în sală şi varianta C a completului, care e varianta mea. Avocatul celuilalt inculpat lipseşte şi nivelul ritmul gândurilor mele de tipul “road to hell” creşte la intensitate maximă. Dacă colegul nu vine, mă şi vedeam că ne amână cu o săptămână cât să îi dea inculpatului avocat din oficiu şi iarăşi trebe să mă trezesc la 4 să prin rata Tarom de la 5.45, iară trebuie să îmi “rezolv” cursul, iară am venit degeaba până la capitala justiţiei etc. Doamna preşedinte se uită derutată la noi când îi spunem că avocatul inculpatului lipseşte şi nu l-am văzut deloc. Îi spun că nu am numărul omului de telefon să îl sun, aşa că se suspendă şedinţa 15 minute pentru ca grefierul să facă rost de numărul omului, să îl sune. Vine grefierul fericit că l-o găsit, omul credea că şedinţa e de la ora 13, dar se pune în mişcare şi vine în 20 minute. Noroc că nu avem justiţie televizată, că s-ar uita oamenii numa’ la reclame.

Bun, vine şi colegu’, vine completul înapoi, îi dăm drumul. Doamna preşedintă ne zice ceva despre decizia CCR-ului, moment în care doamna procuror ne comunică că are o cerere de sesizare a CJUE cu trei întrebări, pe care o depune în sală. Un fel de depunerea motivelor de apel direct în sală, ca să răspund unora dintre cititori. E drept că mi le-a dat şi mie în pauza dinainte şi apucasem să le citesc. Revin mai încolo asupra lor. No, susţine doamna procuror că obligaţia de a respecta deciziile CCR afectează independenţa judecătorilor. Mi se face rău, dar probabil era de la sandviciu din Otopeni că avea ceva sos suspect, nu cred că de la afirmaţia asta putea să mă apuce aşa durere de cap. Îmi dă şi mie cuvântul, spun 10% din ce am de spus, iar completul se retrage să delibereze. Vin înapoi în 15 minute şi ne anunţă că, în majoritate cu 3 la 2, se repinge cererea de sesizare a CJUE şi ne dă cuvântul pe trimiterea cauzei la rejudecare. Zicem ce avem de zis, doamna procuror e de acord cu noi, de data asta, iar completul rămâne în pronunţare pe această cerere. Peste vreo 2 ore văd în presă că şi domnul Simu merge înapoi la rejudecare. În cursul serii, aceeaşi informaţie apare şi pe site-ul ICCJ.

După ce m-am cărat eu de acolo, a intrat şi varianta D a completului nr. 2. Înţeleg din presă că, în majoritate cu 3 la 2, au respins cererea de a se pronunţa la acel moment asupra trimiterii cauzei la rejudecare, nici din oficiu şi nici parchetul nu a cerut sesizarea CJUE, aşa că au audiat martorii citaţi, au mai citat ultimii doi martori pentru următorul termen şi i-au anunţat pe avocaţi să se pregătească să finalizeze tura ce vine.

În rezumat, în aceeaşi zi, la acelaşi complet al instanţei supreme, patru cauze cu aceeaşi problemă de drept. Şova în prima cauza judecată pe la ora 9.30, Simu şi Pop în a treia cauză judecată pe la ora 11.30 merg la rejudecare. Niţă, judecat pe la 10.15 stă vreo 3 ani să aştepte lumină de la Luxemburg. Bica, judecată pe la ora 12, stă vreo lună să aştepte lumină de pe Batiştei. Citez din Constituţia noastră: “Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii“. Jur că aş întreba la CJUE dacă şi textul ăsta de la art. 126 e facultativ sau numa’ ăla de la art. 147 cu obligativitatea deciziilor CCR. Că, dacă art. 126 nu e facultativ, avem o problemă, deşi nu scrie în MCV despre ea.

Unu jumate.

Nu pot să trec la ziua de marţi, că trebe să spun doar câteva chestii despre acele întrebări. De când le-am citit, mă tot întreb cine e geniul care le-a scris. Şi, cumva, sper că totuşi e procuror, că dacă e judecător de curte supremă îi groasă rău. Nu intru aici în problema de fond, că nu termin textul ăsta niciodată şi scriu deja sub presiunea timpului. În esenţă, Ministerul Public şi o parte din ICCJ sunt nemulţumiţi de o decizie a CCR şi vor să primească autorizare de la CJUE să nu o respecte. Personal nu cred că CJUE poate să spună că o prevedere din Constituţie – art. 147 – este facultativă şi cred că precedentul ar fi oribil de periculos. Cum ar fi să cerem să nu respectăm orice decizie obligatorie care nu ni se pare corectă. Nu discut aici dacă decizia CCR este sau nu corectă juridic, că asta e irelevant. Am şi o listă de decizii ale CCR care nu mi se par corecte, am o listă de decizii definitive ale ICCJ care nu mi se par corecte etc. Să cer şi eu CJUE acordul de a nu le respecta, pentru că mi se par incorecte? Sau să cer CJUE să stabilească ei dacă sunt corecte ori ba? Pentru că astea trei întrebări aia cer. Dar, repet, e o discuţie de fond pe care nu am timp să o fac aici şi care este oricum inutilă faţă de cretinismul juridic al întrebărilor în sine. Le iau pe rând.

Prima: “Articolul 19 alin. (1) din Tratatul privind Uniunea Europeana, articolul 325 alin. (1) din Tratatul privind Functionarea Uniunii Europene si articolul 4 din Directiva (UE) 2017/1371 a Parlamentului European si a Consiliului din 5 iulie 2017 privind combaterea fraudelor indreptate impotriva intereselor financiare ale Uniunii prin mijloace de drept penal, elaborata in temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeana, trebuie interpretate in sensul ca se opun adoptarii unei decizii de catre un organ exterior puterii judecatoresti, Curtea Constitutionala a Romaniei, care impune trimiterea spre rejudecare a cauzelor de coruptie solutionate intr-o perioada determinata si care se afla in faza apelului, pentru neconstituirea la nivelul instantei supreme de completuri de judecata specializate in aceasta materie, desi recunoaste specializarea judecatorilor care le-au compus?” Încă mă întreb unde e predicatul aici şi mi se pare că te faci de ruşine ca instanţă dacă trimiţi o chestie atât de agramată la Luxemburg. O să leşine traducătorul… Dar, dincolo de asta, cum dracu să scrii într-o întrebare adresată de cel mai cel complet al celei mai înalte instanţe din România că CCR “adoptă” decizii? Domnu’/doamna care o scris asta, CCR la fel ca orice altă instanţă “pronunţă” decizii, nu adoptă! E din ciclul inculpatul “o făcut” o infracţiune… Pe de altă parte, ăştia întreabă dacă are voie CCR să adopte ceva decizie. Păi, fraţilor, s-o pronunţat deja. De ce nu aţi cerut sesizarea CJUE în procedura de la CCR, că acum e cam târziu, mortu’ e dus la groapă. Ce vreţi, să anuleze CJUE decizia CCR? Şi dacă nu, atunci curtea de la Haga şi CEDO…

A doua: “Articolul 2 din Tratatul privind Uniunea Europeana si articolul 47 alin. 2 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene trebuie interpretate in sensul ca se opun constatarii de catre un organ exterior puterii judecatoresti a nelegalei compuneri a completurilor de judecata din cadrul unei sectii a instantei supreme (completuri compuse din judecatori in functie, care la momentul promovarii indeplineau inclusiv conditia specializarii solicitata pentru a promova la instanta suprema)?“. Dincolo de orice altceva, asta ne duce la o discuţie care tinde să devină celebră. Art. 47 din Cartă este dreptul la un proces echitabil. Oameni buni, dacă eu încă nu mi-am pierdut uzul raţiunii şi dacă nu ar trebui să mă duc la sapă, statul nu are dreptul la un proces echitabil. Numa’ prostu’, fraieru’ are drepturi fundamentale, inclusiv dreptul la un proces echitabil. În acest raport juridic, statul are doar obligaţii. Cum dracu’ să întrebi CJUE dacă în temeiul dreptului la un proces al statului se întâmplă ceva? Până acum, dacă vreun student îmi spunea că procurorul sau statul are drept la un proces echitabil îl picam fără să respir. Ce să fac de acum? Să îl recomand direct pentru magistratură, eventual direct la ICCJ?

A treia: “Aplicarea prioritara a dreptului Uniunii trebuie interpretata in sensul ca permite instantei nationale sa inlature aplicarea unei decizii a instantei de contencios constitutional, pronuntata intr-o sesizare vizand un conflict constitutional, obligatorie in dreptul national?” Numa’ întreb şi io: textul din dreptul Uniunii pe care CJUE trebuie să îl interpreteze care e? Îl ghicesc ei?

Astea sunt întrebările care or plecat deja. Ne facem de ruşine şi nu scriem în MCV că suntem penibili. Măcar dacă avem o problemă (falsă) de drept să punem dracu întrevările ale ca lumea.

Doi.

Marţi aflu şi, mai târziu decât era cazul de faptul că fix la debutul campaniei pentru prezidenţiale, un candidat cu ceva şanse face obiectul unei investigaţii penale pentru fapte de corupţie, iar DNA are grijă să comunice acest lucru publicului avid de informaţii. Am avut doi clienţi – preşedinţi de CJ la acel moment – care or păţit la fel. Unul e proaspăt achitat în fond pentru fapta aia, la altul dosarul e în nelucrare la DNA de vreo 4 ani. Deşi karma is really a bitch şi deşi unii ar trebui să înveţe că primul cuvând de pe plăcuţa suedeze e un pic supraevaluat, contează mult de ce parte a plăcuţei te afli, nu pot să nu înjur. Cred că dacă renunţăm la principii sau le adaptăm la situaţii în funcţie de cum ne plac sau nu persoanele implicate ne ducem dracu’. Adică, ne-am dus deja, că la fiecare din actorii zilelor noastre de la CSM până la Cotroceni şi până la Bruxelles, principiile sunt la fel de tari ca fularu’. Falnice când e vorba de ai lor, pleoştite când e vorba de ai noştri.

Pe scurt, marţi am trăit anticorupţia clasică. La fel cum Ponta a pierdut a prezidenţialele pentru că dosar penal, la fel cum Orban a pierdut candidatura la Bucureşti pentru că dosar penal, la fel cum al meu client a pierdut CJ pentru că dosar penal, la fel cum Kovesi era să piardă parchetul european pentru că dosar penal, şi Barna va pierde alegerile pentru că dosar penal. Toate astea, plus zeci care or mai fost sunt o mizerie. Dar numa’ despre una scrie în MCV.

Trei.

Ieri, am trăit anticorupţia citind MCV-ul. Mi-e rău. Vreau neapărat să ştiu cu cine or vorbit experţii vieţii de la Bruxelles. Vreau să ştiu ce grade aveau ăia. Vreau să ştiu cum pizda mă-sii poţi să spui că Kovesi e nevinovată înainte de orice judecată, pentru că pe vremuri pentru afirmaţii de genul gemea MCV-ul de recomandări şi CSM-ul de comunicate, cum dracu’ să susţi implicarea serviciilor secrete în justiţie şi să fii european. Cum dracu’, bă? Aţi luat-o razna de tot? Înţeleg că sunteţi o chestie politică, înţeleg că nu vă place pesedeul, înţeleg că vă place de Kovesi. Dar, nicio limită? Nicio decenţă? Cum căcat să lauzi ANI care nu face nimic de ani de zile? Cum să îţi permiţi să lauzi Curtea de Apel Suceava care refuză să aplice deciziile CCR pe care le consideri ca fiind proaste? Cuuuuuuuuuuuuuuuuu?

O să sară unii că sunt anti-european. Nu sunt. Deloc. Când eram mic, în comunismul ăla infect pe care îl aveam, din an în paşte vedeam câte o maşină “străină” şi ne lipeam toţi masurile de geam să vedem “cât prinde”. Dacia nu prindea decât 120, am văzut atunci şi una roşie care prindea 180. Am crezut de atunci că tot, dar tot, ce vine de la vest e mai bun, corect etc. Ăia nu fură, nu sunt “politicieni”, nu sunt corupţi, sunt un fel de Isus care vorbeşte olandeză. A spune că de multe ori Comisia europeană sau vreun organ de la Bruxelles face chestii cretine nu înseamnă că eşti antieuropean. Înseamnă că vrei să îşi fie respectate drepturile, ceea ce te face european. Că asta înseamnă un “spaţiu comun de libertate” nu un “spaţiu comun de servicii şi de anticorupţie”.

Pe vremurile negre în care unul dintre lucrurile bune erau bancurile cu securişti, circula un banc în registrul de umor negru al anilor ’80. Cică la coadă la pâine – pentru cei cu memoria scurtă sau a căror vârstă începe cu 1, 2 sau 3 se stătea cu orele şi nu erai sigur că prinzi – unul din participanţii la coadă se apucă să zică cu voce tare tot felul: că nu se găsește de mâncare, că e frig în casă, ca Ceauşescu e aiurea etc. Altul începe şi el: că în occident este libertate, că mai bine fuge din ţară. După ce se incinge bine treaba, primul scoase o legitimație de securitate, i-o băgă sub nas și îi spune: “Sunt locotenent de Securitate, așa că vii cu mine şi nu mai pleci“. Ălalat: “Tati, eu sunt căpitan de Securitate, așa că tu vii cu mine.” În timp ce ăştia se ceartă care e mai tare în grade şi în provocări mai vine unul de la coadă şi le spune: “Bine lucrat, băieţi! Io sunt colonel de Securitate. Sfatul meu: stați mai răsfirați, măi băieți, stați mai răsfirați…“

De când s-a anunţat nominalizarea Danei Gârbovan la justiţie şi de când am văzut vehemenţa cu care s-a pornit digi, hotnews, asociaţiile, râul, ramul să îi dea în gură Danei, numa’ bancul ăsta vechi îmi vine în minte. Dacă cineva se întreabă de unde vehemenţa împotriva acestei nominalizări şi de ce, spre exemplu, o lipsit orice urmă de scandal la nominalizarea doamnei care e acuma – am uitat cum o cheamă – şi care are treabă cum justiţia cam câtă am eu cu agricultura, răspunsul e simplu. Dana o fost unul dintre cei care au demarat acţiuni în instanţă contra SRI cerând declasificarea multor documente legate de justiţie, este cea care a luptat de ani de zile – pe vremea când toată lumea era blat cu băieţii, iar Dragnea mergea la chefuri la K1, K2 si Formula 3 – cu povestea acoperiţilor din instanţe şi parchete etc. În consecinţă, sunt convins că vestea nominalizării ei a picat ca trăsnetul la Băneasa, iar ordinul pe unitate o fost: “pe ea, pe mama ei”. Executat cu promtitudine de toate portavocile pe baza metodei ultra verificate: “nu contează ce rahat spui, spune-l pe toate canalele de 100 ori şi lumea o să creadă”.

Nu m-o mirat asta. M-o mirat stilul de kamicaze a Danei, dispusă să fie târâtă în lături de toţi porcii, pentru a încerca să treacă de la vorbe la fapte timp de câteva luni, că nu cred că va dura prea mult acest guvern. Şi să îşi asume riscul de a fi sabotată atât de pesede – care nu va fi încântat de unele dintre chestiile pe care ştiu sigur că vrea să le facă – cât şi de colonei. Nu cred că are vreo şansă rezonabilă să reuşească ceva, cu toată lumea aşteptând să-şi rupă gâtul. Că vrea să facă bine sunt convins, măcar din zecile de discuţii pe care le-am avut în ultimii 10 ani pe subiect, că ştie ce să facă sunt convins, că unde nu ştie o să întrebe iară sunt convins. Ca va reuşi ceva nu sunt deloc convins şi de aia m-a mirat profund gestul ei. Însă, ca să revin, atacul masiv şi concertat nu m-a mirat.

M-au scârbit însă o parte din rahaturile lansate. Am stomacul rezistent, dar tot am băut o limonadă. Io ştiu că oamenii au memoria scurtă, dar unii care au vorbit în ultimele zile ar trebui să îşi şteargă rahatul de gură înainte să o deschidă. Adică, pune Danileţ întrebări despre cum ajunge un jude ministru, iar el o fost consilier al ministrului în timp ce era jude? Dă-o dracu… Pune tot el întrebări despre reprezentativitate, după ce o fost revocat de sute de judecători? Dă-o-n mă-sa de treabă. Ne explică doct Horaţiu Dumbravă despre conflicte de interese, după ce o candidat la INM în timp ce controla INM-ul din postura de membru al CSM??? Zic doar de ei doi, pentru că pe ei îi cunosc şi ştiu suficient de multe încât să fi sperat că vor avea decenţa să tacă din gură, în ciuda ordinului pe unitate.

În rest, ce să zic: mai răsfiraţi, măi băieţi, mai răsfiraţi…

PS. Că tot veni vorba despre ipocrizie, dublă măsură şi afirmarea unor principii numa’ când ne convin, nu mă pot abţine să nu pun o întrebare. Facultăţile de drept – inclusiv a mea – asociaţiile de profesionişti ai rechizitoriului anual etc. nu dau comunicate legate de intenţia de modifica codul penal şi cel de procedură penală prin OUG? Că acum ceva vreme, gemea internetul de comunicate în care se afirma principial că statul de drept se opune legifirării în penal prin OUG…

Tocmai mi-am plătit impozitul pe venit pe 2018 şi mi-e rău de nervi. În consecinţă, mă aştept ca în rândurile care urmează să folosesc un limbaj extrem de licenţios. Cine are urechile sensibile, precum şi minorii sunt rugaţi să nu citească mai departe.

Am plătit statului român o grămadă de bani. Ca să fim bine înţeleşi, datorită faptului că statul consideră ca dacă folosesc hârtie igienică să mă şterg la cur asta nu e o activitate desfăşurată în scopul obţinerii de venituri, nu pot să îmi deduc toate cheltuielile pe care le-am făcut. În consecinţă, cei 10% din veniturile nete nu sunt, de fapt, 10 procente, ci mai mult. Acum câteva zile, am plătit şi TVA-ul pe luna asta, o altă grămadă de bani. Ştiu că, tehnic, nu eu datorez acei bani. TVA-ul este o sumă de bani pe care orice client care vrea să apeleze la serviciile firmei noastre de avocatură trebuie să îi achite statului român pentru privilegiul de a avea un avocat. Statul român s-a gândit că sună ca dracu’ să îi spună clientului că trebe’ să dea 19% taxă la stat dacă vrea să ne plătească vreun onorariu, astfel încât şi-a băgat pe om: pe mine şi alţii care încă îşi înregistrează veniturile. Pe scurt, m-a pus pe mine să îi spun omului că mie îmi trebe 100 lei onorariu, dar trebe să îmi dea 119 că şi lu’ statul român îi trebe’ 19 lei să-i spargă pe prostii. Şi că îi iau eu banii şi îi dau mai departe, că, no, aşa o zis statul. Deci, chiar dacă nu eu datorez banii tehnic, practic tot eu îi dau mai ales dacă omul nu îşi achită factura până luna următoare, aşa că mă simt violat în fiecare 25 a lunii când plătim TVA-ul.

Jur că nu aş avea nimic împotriva plăţii acestor sume de bani, chiar şi a furtului pe faţă care se cheamă TVA, dacă aş primi ceva în schimb de banii ăia. Cică din banii pe care îi plătesc eu statul îmi asigură educaţia copiilor (care merg la grădiniţă şi şcoală privată, pentru că alea publice au ajuns de căcat), îmi asigură tratament medical mie şi familie (pentru motive ştiute, am mers tot timpul la clinici private, după ce ultimele vizite la un spital public ale mele sau ale familiei s-au finalizat prost), îmi asigură transport în comun (nu am niciun autobuz pe raza de un kilometru, deşi stau în mijlocul oraşului), îmi asigură alte servicii pe care nu le folosesc niciodată pentru că sunt fie inexistente, fie oribil de proaste.

Tot statul îmi asigură siguranţa, ordinea etc. Nu vreau să intru în interminabila şi, pe alocuri, abominabila discuţie legate de povestea de la Caracal, că mi se pare inutil. Oricum, fiecare citeşte ce vrea şi acuză pe cine oricum are boală. Nu mă pot totuşi abţine să nu pun nişte întrebări instituţiilor statului român pe care tocmai le-am plătit regeşte. Şi cât timp ceva bani din cei pe care i-am muncit eu ajung la ele cred că am dreptul şi să primesc un răspuns. Deci:

1. Bă, ăştia de la SRI, aţi ştiut că de ani de zile localizarea de la STS merge ca curu’? Adică, mă gândesc că trebuia să ştiţi… Aţi informat pe cineva, pe Preşedinte că e tata vostru, pe primul ministru, pe pizda mă-sii, pe cineva că nu merge ca lumea 112? Că era între atribuţiile voastre, mă! Sau între atribuţiile voastre intră doar să ascultaţi telefoanele la mii de judecători? Domnu’ preşedinte (oricare aţi fost), domnu’ prim ministru (oricare aţi fost) v-aţi întrebat vreodată dacă merge 112 bine? V-aţi întrebat dacă poliţiştii de pe sate ştiu ce să facă cu drăcia aia? V-aţi întrebat vreodată cine trebe’ dat afară pentru că avem sute sau mii de oameni dispăruţi pe care nu îi caută decât familiile pe facebook? Bine că aveţi vreme să vă bateţi în şosete murdare şi să daţi dume greşite din Matrix.

2. Ăştia de la STS, aţi spun cuiva că nu merge căcatul ăla? Aţi făcut scandal, că din 2014 de când o mers perfect prin Apuseni şi până acum o trecut ceva timp…

3. Ăştia de la miliţie, aţi spus cuiva că sistemul ăla vă trimite numa’ prin porumb? Aţi făcut scandal?

4. Ăştia de la parchete, de ce îl apăraţi pe nesimţitul ăla ordinar de la Caracal pe care l-o durut în cur? Dacă credeţi că o acţionat corect, dacă credeţi că în locul lui făceaţi exact la fel, căraţi-vă din magistratură. Urgent. Dacă nu, dacă credeţi că ăla e un bou, de ce îl apăraţi? Că e din casta voastră şi sunteţi toţi pentru unul? Ia, imaginaţi-vă că era nu procuror, ci om politic. Că primarul nu ar fi lăsat poliţiştii să intre în casa aia, nu era demult la puşcărie? Că aţi trimis oameni în judecată pe abuz pentru mult mai puţin de atât.

5. Pentru toţi, miliţieni, procurori, securişti, băieţi care ascultă telefoane, vouă vi se pare că sistemul în care lucraţi, care e destinat să asigure ordinea şi siguranţa, este unul funcţional? De la anunţul dispariţiei, până aţi făcut voi dosar penal o trecut 20 de ore. E ok aşa? Dacă ăla care dispărea era un poliţist dura tot atât? Nu rupeau uşile jumate din poliţiştii din ţară după el? Numa’ întreb. Aveţi de gând să faceţi ceva cu asta?

6. Acum 2 ani jumate, o femeie a fost ucisă la Tg. Mureş pentru că poliţia nu a făcut nimic şi pentru că la 112 i-au închis telefonul. Am scris mai demult despre dosarul ăla. Nimeni nu a fost nici măcar cercetat disciplinar, nimeni. Niciun procuror plin de stat de drept nu s-a sesizat că operatorul de la 112 a închis telefonul unei persoane care era agresată. Suntem în recurs cu dosarul ăla, iar miliţia susţine în continuare că 7 zile de la ameninţarea cu moartea până la omor e un timp prea scurt ca să facă ceva. O să public cândva alea, să vomitaţi împreună cu mine. STS-ul susţine că nu răspunde pentru operatorul era de la primărie, nu de la ei. Şi cer în continuare să se constate că nimeni nu e de vină. Că deşi îmi plătesc impozitele pentru ei, ei, de fapt, nu trebuie să facă nimic să îmi apare viaţa. Iar procurorii susţin că aşa e, boss, nimeni nu o greşit cu nimic. Când o să vă schimbaţi? Când o să plece toţi şi nu o să mai aibă cine să îşi plătească salariile, aşa că pensiile de serviciu pe care le luaţi toţi, de la parchete la serei şi setese, or să rămână să fi le plăţiţi între voi?

Mă opresc că îmi creşte tensiunea şi nu am bani de cardiolog în Austria, că tocmai mi-am plătit impozitele. Până la urmă, eu şi toţi ăia care suntem cinstiţi şi ne plătim impozitele corect sunt nişte donatori. Şi prost e cine dă, nu cine cere, aşa că…

PS. Da, nimic din astea nu s-ar fi întâmplat dacă nu futea CCR-ul protocolul cu SRI. În 2017, în povestea de care aminteam mai sus, era protocoul cu SRI. Iar operatorul de la 112 i-a spus femeii care a fost omorâtă că dacă nu poate să spună adresa unde e, atunci să revină când află. Noroc cu protocolul, aşa e, securiştilor? La fel, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă procurorul de la Caracal nu se căca pe el de frica secţiei speciale de investigare a infracţiunilor din justiţie. Şi ăia de la Mureş acum doi ani, de aia nu or făcut nimic, că ştiau că se va înfiinţa secţia şi le afecta independenţa şi ei nu pot lucra în condiţiile astea. Nu vă e ruşine, mă? Jur că m-aş băga la o evaziune mică, măcar să nu mai scuipaţi oamenii în gură pe banii mei, dar mă tem că aici instituţiile ar funcţiona perfect: aştia ar şti ce facturi fac şi nu fac, parchetul şi miliţia s-ar mişca cu talent etc. Sunt un om cu spirit civic, dar jur că îmi plătesc taxele doar de frică. Altfel, nu v-aş mai da niciun ban, că i-am muncit, nu i-am câştigat la loto.

Am intrat la facultate în 1995. Până atunci, legăturile mele cu dreptul şi statul de drept erau inexistente, în consecinţă habar n-am cum lupta statul român cu corupţia. Pentru tinerele generaţii e posibil să creadă că ăia erau anii în care încă trăiau dinozaurii. Real vorbind, nu mai trăiau. Aveam însă un dinopark imens în tot sistemul de putere al ţării. Cei de-o vârstă cu mine poate şi-i mai amintesc pe nea Cozmâncă, pe Micky Şpagă, pe Gelu Mitralieră Voican sau nea Nicu 33 grade Văcăroiu. Anticorupţia se reducea la dumele, senzaţionale, din Caţavencu şi la “Năstase 7 case”.

Cu doar câţiva ani înainte, mii de mineri aduşi la Bucureşti de băieţi au lăsat în spate zeci de morţi şi sute de răniţi şi niciun procuror nu s-a sesizat din oficiu timp de vreo zece ani. Din contră, zeci de procurori au făcut echipe mixte cu minerii pentru a aresta sute de persoane vinovate că purtau ochelari, aveau barbă sau pur si simplu arătau a oameni care ştiau să citească. Mulţimea urla de pe margini “Noi muncim, nu gândim!”, “Moarte intelectualilor!” “Cinste lor, minerilor!” iar Ministerul Public nu avea cum să nu realizeze că “lăsarea în libertate a intelectualilor punea în pericol ordinea publică, întrucât publicul ar înţelege că organele de urmărire penală nu acţionează suficient de ferm împotriva celor care manifestau neautorizat în centrul Bucureştiului afectând traficul rutier”. Preşedintele le mulţumeşte pentru disciplină şi spiritul de sacrificiu, precum şi pentru că au plantat panseluţe în faţă de TMB şi le urează drum bun spre casă. După vreo 10 zile, Ministerul Public începe să elibereze arestaţii de la Măgurele şi alte locuri şi le transmite drum bun către casă.

Cu câteva luni înainte, la Tg. Mureş ungurii şi românii se bat în stradă în timp ce poliţia se uită cu interes. Câţiva morţi, zeci de răniţi, o tensiune maghiaro-română pe care o resimţim şi azi, nimic interesant pentru Ministerul Public. Sunt acuzaţi vreo 3 oameni pentru omor, fapta fiind tratată similar unei bătăi într-o cârciumă din Vaslui. Nimic despre cei care au aranjat măcelul din stradă. A doua zi, preşedintele neales de nimeni ne anunţă că avem nevoie să revenim asupra deciziei de desfiinţare a Securităţii, ca să ne apere de unguri. O să îi spunem SRI şi nu va avea nicio legătură cu fosta Securitate. Toţi am fost de acord. Desigur că nici plimbarea minerilor prin Bucureşti şi nici autoincendierea autobuzelor poliţiei cu o zi înainte nu au avut nicio legătură cu SRI.

În fine, să sperăm că în curând copiii vor învaţa la şcoală mai multe despre Piaţa Universităţii, Revoluţie, prima mineriadă, a doua mineriadă, lupta de la Costeşti şi pacea de la Cozia decât despre per Scorilo şi Fane Grossman. Nu că alea nu ar fi importante, dar istoria e importantă pentru a înţelege lumea şi pentru a nu repeta greşeli şi cred că e mai important să învăţăm să nu repetăm greşeleli de acum 30 de ani decât pe alea a lui Diocleţian. Revin, în 1995 încep facultatea de drept şi încep să descopăr statul şi cum dracu ar trebui el să funcţioneze. Încep să fiu atent şi la ce se întâmplă în jurul meu din punctul ăsta de vedere. Mai jos e povestea pe care mi-o amintesc eu. Posibil să nu fie 100% corectă cu date şi nume, dar mi-e lene să mă verific pe Google.

În 1996, CDR un fel de USR al acelor timpuri – 15.000 de specialişti, oameni noi, anticorupţie, muie pedesere, ciuma roşie etc. – câştigă alegerile fără să existe Facebook, ceea ce e absolut remarcabil. Împreună cu (zeci de) mii de oameni ies şi io în stradă să mă bucur că ţara mea va deveni un loc respirabil. După vreun an-doi, mă duc să îmi cumpăr aparat de respirat cu oxigen. Celelalte zeci de mii de omeni se pun la coadă la ambasada Canadei. Jumate din oamenii pe care îi cunosc pleacă din ţară. Nici azi nu ştiu exact de ce nu am plecat. Cel mai probabil, de prost. În 1996, a fost ultima oară când am votat, fără ca votul să fie negativ. Flegma în faţă luată atunci m-a făcut ca aproape de fiecare când o fost vorba de votat să nu mă duc sau să mă duc şi să îi votez pe toţi.

Între timp, Uniunea Europeană şi NATO încearcă să profite de momentul temporar de dispariţie a URSS-ului şi de faptul că ruşii sunt prea ocupaţi să se ocupe cu ocuparea (sună fain) Ceceniei, Transnistriei, Georgiei etc. şi se decid să se împingă spre Est. Bush vine la un moment dat la Bucureşti. Vine şi Michael Jackson, ceea ce pentru vremurile alea e echivalent cu participarea lui Slayer cu Sepultura în deschidere la Untold. Vine şi Metallica, o fost grozav. Plec şi eu prima dată din ţară şi stau câteva săptămâni în vizită la nişte instituţii unde şpaga o ia doar şeful prin contracte de consultanţă. Ceea ce pentru mine, atunci, nu era şpagă.

Aştia de UE ne spun că trebuie să ne rezolvăm problema cu corupţia, să se ia şi la noi şpaga mai elegant, nu cu plicul sau cu plasa. Ăia de la NATO ne spun că trebe să dăm şpa (ptui, drace) un contract lui Bechtel şi suntem primiţi în clubul celor a căror “securitate e protejată de SUA” (e un joc de cuvinte subtil, dacă nu v-aţi prins). Preşedintele care nu a mai candidat şi în 2000 pentru că “a pierdut lupta cu serviciile secrete” şi prim-ministrul de atunci – nu mai ştiu dacă Ciorbea sau Radu Vasile (ăsta mai există?) – decid să facă totuşi ceva. În consecinţă, se înfiinţează primul DNA, ca secţie în cadrul Parchetului General, unde se face un fel de task force din procurori tineri, mulţi aduşi de la Cluj, care să se apuce de corupţia mare. Bine, pe vremea mea aia corupţia mare nu erau nici şpăgile, că astea erau prea acceptate social ca să fie o problemă, şi nici abuzul în serviciu, că lumea încă nu uitase că era o infracţiune sovietică. Corupţia era devalizarea băncilor, privatizarea etc.

Îi pun şefi pe Ovidiu Buduşan care avea sub 30 de ani (dacă citeşti chestia asta, te salut şi sper că nu am greşit vârsta) şi pe Doru Dobocan (vă salut, domnu’ procuror). Ambii tineri, made in Cluj, cazaţi la un cămin din fundul Bucureştiului. Le dau ăstora 2 birouri, încă vreo 10 procurori care nu ştiau nici ei exact de ce nu plecaseră încă din ţară, niciun calculator şi le urează spor la combaterea corupţiei. Buduşan se apucă de ceva dosar cu unu’ Costea (nici ăsta nu ştiu dacă mai există) care plimba bani prin Franţa şi îl sponsoriza pe Iliescu. Din Franţa vine ceva judecător de instrucţie să îi ajute pe oameni în anchetă. Ăla spune că ar trebui audiat Iliescu (cred că în calitate de martor, dacă mă mai ajută memoria). Buduşan îşi aprinde o ţigară şi apoi îl citează pe fostul şi vitorul preşedinte. Pentru că Mahomed nu se deplasează la munte de vreo două ori, iar ăla din Franţa se plângea că pierde vremea aiurea pe aici, se deplasează muntele cu mandat de aducere. Mahomed dă o declaraţie privitoare la faptele anchetate după modelul “O să vezi ce păţeşti tu, te fac, te sparg, cine te crezi, tovarăşe?”.

La scurt timp, vin alegerile din 2000. Vidul creat de efectul deziluziei CDR e atât de mare, încât PSD câştigă parlamentare la scor de neprezentare, iar la prezindenţiale în turul doi ajung Vadim cu Iliescu. O fost spectacol. Nu m-am dus la vot. Nu ştiu dacă Buduşan cu Dobocan s-or dus, dar odată ajuns pentru a patra oară preşedinte, Iliescu a stabilit că nu aşa se face anticorupţie. Îl pune pe Joiţa procuror general, care îi zboară din parchetul general şi pe Buduşan şi pe Dobocan. Alt procuror care încercase să facă ceva, se sinucide când începe să fie anchetat. După o anchetă în care sunt acuzaţi că l-au omorât pe JFK, Dobocan se întoarce la Cluj, iar Buduşan e dat afară din magistratură. Atacă în contencios decizia, câştigă şi merge o zi înapoi la parchet doar pentru a-şi scrie demisia.

Năstase, care e prim ministru, ştie că trebuie să le spună ceva celor de la Bruxelles, nu le poate spune că am învins corupţia. Apucase să scrie o strategie naţională de combatere a corupţiei în care băgase aburelile obişnuite, dar UE nu era deosebit de încântată. În egală măsură, ştie că trebuie să ridice controlul asupra procurorilor şi că nu îi poate controla pe toţi cei 1.500 de procurori din ţară. În consecinţă, îi vine o idee de geniu: să înfiinţeze un parchet separat. Ideea era absolut genială. Ălora de la Bruxelles le arată ca România e pe drumul cel bun, că se bate cu balaurul etc. Or fost atât de încântaţi, încât nici azi încă nu s-or prins ce ţeapă or luat. În egală măsură, astfel puteai să scoţi faptele de corupţie (şi ce mai vrei tu că înşelăciunea sau evaziune sunt fapte de corupţie cum sunt eu turc) din competenţa procurorilor obişnuiţi şi te protejai ca nu cumva să se mai treazască vreun Buduşan că e Zorro. Alegeai prin interviu 100 dintre ei sub comanda unuia pe care îl numeşti tu şi controlezi lupta cu corupţia. Astfel, dl. Năstase înfiinţează DNA, îl pune şef pe Amariei care alege pe sprânceană vreo 100 de procurori şi încep să lupte cu corupţii. Sigur, cu corupţii lor, nu cu ai noştrii.

Ăia de la Bruxelles aplaudă cu labele din spate şi semnăn acordul de aderare la UE. Ăia de la Washington ne bagă în NATO şi ne construiesc 50 de km de autostradă pentru doar 2 miliarde de dolari. Toţi sunt fericiţi.

Constat acum că textul ăsta iese prea lung şi am citit pe net că nu trebuie să scrii mult pe net că oamenii nu au răbdare să citească texte prea lungi. Nu ştiu cât de lungi, că nu am citit până la sfărşit articolul ăla, aşa că mă opresc acum aici. Va continua…