
Scriam în 2018 un text pe blogul ăsta, care stă să moară, despre un dosar care se finalizase în apel atunci. A fost unul dintre puţinele texte scrise pe blog în alte momente decât cele de frustrare. A fost una dintre singurele situaţii în care am scris despre dosare care erau pe rol. Meseria asta te face extrem de rece la dramele pe care le veţi prea des în jurul tău şi probabil că în capul său, orice avocat îşi creează o barieră de non-empatie ca să nu o ia razna. Unele drame trec însă de bariera aia, iar cea despre care am scris atunci m-a marcat. Cred că din 2018 am vorbit studenţilor din fiecare an despre acest dosar. Nu mai reiau ce am scris atunci, vă rog să citiţi ce am scris atunci, ca să aibă sens ceea ce urmează.
Dacă aţi citit (sper, că altfel nu se pricepe nimic din ceea ce urmează) bănuiesc că intuiţi că povestea nu s-a terminat atunci. Nu, s-a terminat acum vreo două săptămâni la peste 8 ani de la evenimente. Un copil şi-a pierdut mama, ucisă de un dement în timp ce instituţiile statului se uitau în altă parte. Avea vreo patru ani atunci, acum nici măcar nu şi-o mai aduce aminte. Tatăl lui e închis pe viaţă şi sper că nu o să îl vadă niciodată. Trauma pe care o duce copilul ăla este greu de priceput de orice care crede că e o dramă când ţi se taie alocaţia de hrană şi sporul de calculator.
Acum două zile, un alt dement şi-a ucis fosta parteneră. De faţă cu copilul ei de 3 ani. Nici măcar nu a avut curajul de a înfrunta puşcăria pe viaţă, ci şi-a zburat creieru. Popa o să aibă anumite chakre negative când o fi să îl îngroape, pentru că s-a sinucis, nu pentru că a ucis o femeie însărcinată, vinovată pentru că nu îl mai dorea. În fine, săr peste păcate şi iertarea lor, şi revin la poveste. Din ce văd în ziare, povestea asta seamănă cu cea din 2017 de la Mureş. De fapt, statisticile spun că în ultimii 10 ani povestea asta s-a repetat de vreo 500 de ori. O dată pe săptămână o femeie este ucisă în România de soţ sau de partener. Numărul nu scade, e relativ constant. Nici dracu nu ştie câte sunt bătute, violate sau ameninţate, că nu facem statistici despre asta şi, în general, ne doare în cur, ni se pare o chestie care intră în normalitatea enervantă a vieţii, precum muştele, oamenii care put în autobuz şi amânările de pronunţare timp de juma de an.
N-am io puterea să schimb asta. Scriu doar ce s-a întâmplat mai departe de data la care am scris în 2018 şi fiecare trage ce concluzie vrea. O să-mi zic şi eu părerea, dar poate greşesc, dat fiind că de trei ori mi-a spus instanţa supremă că sunt beat şi să mă duc la somn.
Deci, scriam atunci fericit că în faţa unei drame, Curtea de Apel Mureş a reacţionat normal şi a sancţionat pasivitatea şi nesimţirea instituţiilor statului. Haideţi să vedem ce s-o întâmplat mai departe. Terminam atunci textul aşa:
„Nu ştiu motivele instanţei, dar bănuiesc că sunt cele pe care ne-am fondat apelul atunci când am cerut instanţei să constate că toată lumea a tratat situaţia ca fiind “încă o femeie pe care o bate soţul” şi au ignorat-o. Sunt convins că statul va face recurs şi habar nu am dacă hotărârea va rămâne aşa sau nu. Indiferent de asta, soluţia îmi dă speranţă.
Cred că este una dintre cele mai importante soluţii obţinute de firma pe care o conduc, dacă nu cea mai importantă. Am obţinut o grămadă de achitări, am cîştigat la CEDO tot felul, am câştigat la CCR tot felul, am căştigat procese în care era vorba despre foarte mulţi bani etc. Totuşi, parcă niciodată nu m-am bucurat mai mult decât ieri, gândindu-mă că acel copil – care are acum 6 ani – are poate o şansă în viaţă. Nu ştiu dacă îşi va mai aduce aminte vreodată de mama sa, nu ştiu dacă va vorbi vreodată cu tatăl său, nu cred că banii pe care îi va primi de la stat o să îi schimbe viaţa cu totul. Dar ştiu că măcar, prin hotărârea Curţii de Apel Tg. Mureş, statul român şi-a cerut scuze. I-a oferit o sumă de bani care să îi ajute pe bunicii care îl cresc şi i-a oferit speranţă că poate va ajunge într-o ţară în care instituţiile se comportă responsabil.
O ţară în care poliţia nu mai susţine că nu o avut timp o săptămână să proteje viaţa unei persoane. În care poliţia nu mai susţine că violenţa domestică nu este o infracţiunea gravă, care să necesite o reacţie rapidă. În care STS nu va mai afirma că ei nu răspund de ceea ce spun operatorii 112, deşi şi unii şi alţii vor susţine asta în recurs. Sper că, poate, văzând hotărârea instanţei, vor ajunge totuşi în al 15-lea ceas la concluzia că au greşit. Şi data viitoare când o femeie mai este ameninţată cu moartea şi bătută, poliţia, STS şi statul român vor face ceva pentru a-i proteja viaţa. Dacă la anul vom avea mai puţine femei ucise în violenţe domestice, poate că asta se va datora şi hotărârii pe care o laud acum. Pentru toate astea, ca om, nu ca avocat implicat în dosar, mulţumesc celor două doamne din completul Curţii de Apel.”
Eram convins că statul va face recurs. O făcut. Şi statul, şi IGPR, şi MAI, şi IPJ şi STS-ul. Toţi au făcut recurs. Au continuat să susţină că poliţia nu avea ce face, că operatorul de la 112 e un fel de băiat de la informaţii care nu răspunde orice face etc. Ne-am dus frumos la supremă. În sala a venit un tip care s-a prezentat ca şeful de la legal de la MAI şi care s-a apucat să întrebe extrem de supărat Înalta că el ce trebe să facă? De fiecare dată când un cretin îşi ameninţă şi bate partenera trebuie să intervină? Cu ce o greşit el? Că el acceptă să plătească, dar nu ştie ce să facă mai departe. Niciun cuvânt despre îmi pare rău, despre cum că poliştii şi politicile noastre tolerează astfel de acte. Niciun cuvânt despre faptul că au pierdut fizic a doua plângere penală. Niciun cuvânt despre faptul că nici măcar post factum nu le-au spus poliştilor că trebuiau să intervină mai ferm. Nimic. După şedinţă, pe hol, mi-a şi spus superior că nu am nicio şansă, că acţiunea e prost scrisă şi că dacă era mai bună poate aveam vreo şansă. Doamna de la STS o spus că operatoarea ce să facă dacă nu i s-o dat adresa. Statul nu a binevoit să se prezinte, o scris ceva rahaturi în recurs din care nu o înţeles nimeni nimic.
Am pierdut. Curtea supremă a spus că instanţa de apel a stabilit greşit obligaţia de plată în solidar în sarcina acelor instituţii şi că nu a individualizat la fiecare ce o făcut şi cât are de plată fiecare. Tehnic, probabil că avea dreptate. Dar de aia nu trebuie să ne judece AI-ul sau alţi roboţi cu sau fără inimă ori sânge. Eroarea tehnică a instanţei de apel nu putea să conducă la rejudecarea cauzei decât dacă dosarul era unul tehnic. Nu era, era despre cum tratează statul situaţii de acest gen. Sistemul de justiţie, prin cel mai înalt reprezentant l-a tratat prin a-i cere să mai tragă un loz. Nu ştiu dacă instanţa a fost de rea credinţă sau nu, dar cred că empatia a lipsit cu totul. Când trimiţi o cauză la rejudecare pe motive din astea de ordin tehnic, semnalul pe care îl transmiţi este că soluţia în sine nu e bună. Plus că mai adaugi măcar doi ani la trama unui copil.
După luni în care am aşteptat redactarea deciziei, ne-am dus înapoi la Curtea de Apel Mureş. Noi cu aceeaşi revoltă împotriva statului şi a instituţiilor sale care ignoră un fenomen oribil, cu Convenţia de la Istanbul pe care nu o citit-o nimeni etc. Poliţia cu aceeaşi poveste că ei nu pot să ia măsuri preventive decât la fapte grave, iar faptul că unul îşi bate în stradă fosta parteneră de faţă cu copilul, o ameninţă cu moartea de 3 ori în 4 zile, nu e o faptă gravă. L-am întrebat pe băiatul ăla de la IPJ dacă era la fel dacă cretinul ăla plesnea pe stradă un poliţist, nu o femeie din straturile de jos ale societăţii, dar nu mi-o răspuns. S-o uitat la mine cu faţa de „aia e faptă gravă, nu asta…” dar o tăcut. O continuat să susţină că e perfect normal că durează ca o plângere penală să facă 7 zile de la poliţie până la parchet.
Am câştigat din nou. Doi judecători cu mai mult curaj decât i-am bănuit eu am admis din nou apelul. Au scris cu ce o greşit fiecare dintre instituţii şi or stabilit individual cât are de plătit fiecare, dând astfel satisfacţie supremei. Normal, că iar or făcut toţi recurs.
La fel de normal, precum democraţia pe care o apărăm doar odată la 5 ani şi rest o ignorăm, iar am pierdut la supremă. Am citit de zece ori decizia aia şi nici azi nu ştiu de ce am pierdut. E acolo o însăilare de argumente din care nu se pricepe absolut nimic. Singurul lucru care se pricepe cât de cât e faptul că instanţa de apel nu o scris nimic raportul de cauzalitate. S-a trimis din nou cauza la rejudecare, deşi în lege scrie că nu o poţi trimite de două ori la rejudecare. Dar nu legea e importantă, aia e importantă pentru ciuri-buri care sunt detinatarii său, nu pentru MAI, IGPR, STS şi alte consoane care sunt autorii ei. Asumare de răspundere la ICCJ la nivelul Mării Moarte.
Ne-am dus a treia oară la rejudecare. Deja trecuseră 6 ani de la evenimente. Am vrut să renunţ, trecuse prea mult de la tragedie ca să mai aibă vreun sens şi părea că oricum pierdem. La primul termen, doamna care conducea completul m-a întrebat ce am înţeles eu din decizia de trimitere la rejudecare. I-am spus că nu am priceput nimic. Ne-a dat la toţi termen să scriem ce dracu am priceput din decizia aia. Probabil că a treia oară mesajul transmis de pe Batiştei a fost într-un final priceput. Curtea de Apel Mureş a constatat că nici MAI, nici IGPR, nici IPJ şi nici nu au greşit cu nimic. Că au funcţionat impecabil şi că nu aveau ce să facă mai mult. Cred că mai mult în compensaţie, au admis acţiunea contra statului şi l-au obligat la plata unor despăgubiri de 60.000 euro către copilul orfan şi părinţii care şi-au îngropat fiica.
Strategia Curţii de Apel Mureş care nu a vrut să intre în analele istoriei cu o decizie casată de trei ori a funcţionat. Văzând că nu mai răspunde nici poliţia, nici STS-ul, instanţa supremă s-a declarat fericită şi mi-a respins recursul. A lăsat impersonalul stat, prin MF, să răspundă, numa cât să nu mă lase să merg la CEDO. Iar povestea s-a terminat. Decizia e cu opinie separată, dar nu scrie în minută dacă opinia minoritară era în sensul admiterii recursul meu ori în sensul admiterii apelului statului.
La final, după opt ani, trei cicluri procesuale, trei tone de hârtii scrise, câteva ore de susţinut în faţa instanţei, iată concluziile acestui proces:
- Copilul primeşte de la stat 30.000 euro, iar părinţii câte 15.000 euro. Fără dobândă. Să compar daunele astea cu cele de la accidentele auto? Nu cred că are sens, că numa iar îmi creşte tensiunea. Desigur că e mai mare prejudiciul când îţi moare mama în accident auto decât atunci când un stat tolerează un cretin şi nu face nimic până când îţi împuşcă mama în cap.
- Poliţia nu a greşit cu nimic. Femeia a chemat poliţia după ce a fost bătută în stradă. A făcut plângere penală. A chemat poliţia când cretinul a venit la barul unde era chelneriţă şi l-a făcut praf. A făcut a doua plângere penală. Toate în interval de 5 zile. După încă două zile, a omorât-o în acelaşi bar. A doua zi, prima plângere penală a primit număr de dosar penal. A doua plângere penală a fost pierdută timp de 2 ani, în care poliţia a negat că a existat. Poliţistul care s-a dus unde femeia a fost bătută în stradă i-a spus că nu are ce să facă. Acelaşi lucru l-a spus şi şeful de la legal la ICCJ de trei ori. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.
- STS nu a greşit cu nimic. Faptul că sună cineva la 112 să spună că 4 cretini fac praf un bar şi ameninţă o femeie cu moartea nu e suficient de serios pentru a trimite un echipaj atunci când cel care sună nu ştie să spună adresa exactă. Acelaşi lucru l-a spus şi şeful de la legal la ICCJ de trei ori. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.
- MAI şi IGPR nu au greşit cu nimic. Faptul că nu au instruit poliţiştii, faptul că după ei violenţa domestică e undeva la limita de a nu fi infracţiune, pentru că dacă îl prind pe unul că o băut 2 beri şi o condus îl reţin 24 de ore, dar dacă careva îşi bate fosta în stradă nu au ce face. Repet, asta o spus şeful de la legal de la MAI în instanţa supremă. De trei ori, explicit sau implicit, ICCJ a spus că aşa e.
După ce citiţi concluziile astea, mai uitaţi-vă odată la ştiri cu crima de sâmbătă. Şi întrebaţi-vă cine, ce trebuie să facă. Şi gândiţi-vă că asta se întâmplă de vreo 50 de ori pe an. Nu e odată la ani, nu e doar sâmbăta asta, la Bucureşti. Ştirea aia a apărut pentru că a fost cu arme de foc, a fost în Bucureşti, iar femeia omorâtă fusese la teve. Săptămâna ce vine va fi o femeie dintr-un sat uitat de domnu din Suceava, cu pumnii sau cuţitul, nu cu armă de foc. Aia nu va fi la teve, iar poliţia, STS şi domnu de la MAI vor spune că nu aveau ce face.
Probabil că de multe ori aşa este.
Dar la Tg. Mureş în 2017 aveau ce face. Continui să susţin asta, indiferent de ceea ce îmi spun instanţele. În rest, am mai pierdut un proces (nu cred că e un succes soluţia asta de obligare a statului la sumele alea ridicole, cam cât o garsonieră infectă în Gilău, că de Floreşti nu ajung banii). Poliţia a mai câştigat un proces. Peste un an, o să avem 50 de femei mai puţin în ţară, iar sistemul de justiţie va fi împăcat că va condamna 50 de cretini la puşcărie, spunând “Atâta s-a putut”.