Nu ştiu dacă am permisiunea să îi scriu numele, aşa că o să îi spun dl. A. L-am cunoscut în ianuarie 2016, atunci când DNA Tg. Mureş i-a cerut arestarea preventivă alături de cea a altor două persoane, clienţi ai mei. Era director la o regie autonomă şi era acuzat că alături de clienţii mei a decis să înlocuiască o conductă de gaz cu durata de viaţă expirată de vreo 10 ani cu una nouă. În regie proprie, cu ţeava lor proprie, nu vă gândiţi la licitaţii pentru prieteni. Nu insist, că nu are relevanţă. M-a impresionat în acea şedinţă de judecată care a început la ora 14 şi s-a terminat noaptea târziu. Vinerea, evident, că aşa era moda. După 24 de ore fără şireturi la pantofi, a fost unul dintre singurii oameni pe care i-am văzut ameninţaţi cu arestarea şi care s-a comportat ca un lider real. I-a spus judecătoarei că el a decis înlocuirea acelei ţevi pentru că aşa a crezut e bine şi că restul din sală nu au nicio culpă, dacă se decide că înlocuirea ar fi fost abuzivă.

În ianuarie 2016, anticorupţia rupea norii, iar cătuşele zburau în stânga şi dreapta ca butoanele la păcănele. Respingerea arestării de atunci am perceput-o ca un miracol, deşi acuzaţia era stupidă. A doua zi, omul şi-a dat demisia, pentru că nu a vrut să târască compania în ceea ce urma. A urmat un an de control judiciar şi de prezenţă săptămânală la poliţie alături de violatori şi criminali, ca să folosesc clişelee moderne, la “semnat”. Judecătorul de fond le tot ridica controlul, luptătorii anticorupţie de la curtea de apel îi tot întorceau soluţiile. După vreun an, o dat domnul (judecător) şi au scăpat de controlul judiciar.

Au fost doi ani şi jumătate de proces în fond. În urma cu vreo lună, judecătorul de fond i-a achitat pe toţi inculpaţii (nu pe decizia CCR, ca să nu avem discuţia). În motivare, scrie că nu are cum să fie infracţiune că ai schimbat o conductă de gaz veche cu una nouă. DNA consideră în continuare că e infracţiune şi că prima dată trebuie să o laşi explodeze şi apoi să o schimbi, astfel că au făcut apel. Urma să mă reîntâlnesc cu dl. A undeva prin mai la Curtea de Apel Mureş. Să aud cum se vor readministra vreme de 2 ani toate probele, pentru că parchetul mai are dreptul să tragă un loz, dacă nu iese din prima ăla câştigător.

Pe parcursul procesului, l-am reîntâlnit. Trimis din nou judecată alături de un alt client al meu, tot pentru abuz în serviciu. Era acuzat tot de o prostie pe care nu are sens să o mai povestesc. Acum vreo 2 luni, în cameră preliminară, judecătorul de fond a dispus restituirea cauzei la parchet, de bine ce era făcut rechizitoriul şi de legale ce erau probele. Evident DNA a făcut contestaţie. Acum câteva zile, s-a judecat acea contestaţie. Din atitudinea în sală şi comentariile făcute de completul de judecată rezulta soluţia ce urmează să fie pronunţată săptămâna viitoare şi nu era una bună pentru inculpaţi. Dl. A a avut ultimul cuvânt, a spus din nou cu demnitate ce avea de spus, a ieşit pe uşa instanţei şi s-a prăbuşit. SMURD, AVC, comă.

Azi dimineaţă a murit. Nu o apucat nici ca achitarea din primul dosar să rămână definitivă (sper), nici să se dispună judecata în al doilea dosar şi peste încă vreo 3 ani să vină şi achitarea. Nu cred că l-ar fi încălzit oricum prea mult. Cariera şi-a pierdut-o, puterea de a te uita în ochii oamenilor la fel etc. A murit ca un “penal”, urmând să se dispună încetarea procesului penal.

Nu am scris povestea asta ca să strig că cineva trebuie să răspundă pentru moartea lui. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă AVC-ul are vreo legătură cu cele două dosare penale şi cu faptul că viaţa i-a fugit din faţă la 60 de ani. Nimeni nu va ştii, dar… Repet, nu am vrut să spun asta. Am vrut doar să spun o poveste despre un infractor pe care, deşi l-am cunoscut doar pe holurile instanţei, deşi nu am vorbit niciodată cu el mai mult de 5 minute, deşi nu mi-a fost client, l-am respectat.

M-am tot abţinut să comentez suita de evenimente (zilnice) care macină justiţia română. Dar interviul dat de unul dintre magistraţii care s-or dus cu jalba-n proţap la Bruxelles m-o terminat psihic atât de tare, încât trebuie să mă descarc aici. Zicea doamna procuror acolo că cei care or mers acolo sunt cei 300 de la Termopile. Io înţeleg că o fi fost o figură de stil sau o metaforă, dar nu pot să nu mă gândesc la câteva chestii. Pricep din interviu că Persia este pesedeul, Xerxes este Dragnea, însă nu ştiu cine e Leonidas.

Mă rog, astea sunt detalii. Ce e important este ce apărau spartanii acolo. Scrie în interviu că tot felul de principii. Gen independenţa justiţiei şi altele cu care nu ai cum să nu fii de acord. E drept că, din punctul meu de vedere, spartanii confundă independenţa cu iresponsabilitatea, dar susţin şi voi susţine veşnic dreptul oricui de a crede altceva decât mine şi, dacă are chef, de a protesta pentru a-şi apăra crezurile, indiferent dacă eu sunt de acord cu ele sau nu.

Ce nu pot să accept însă este ipocrizia şi dubla măsură. Mă disperă la maxim protejarea unor prinţupuri doar când ne convin sau doar pentru alţii. Şi mă disperă memoria extrem de scurtă a multor oameni. E drept că trăim în epoca în memoria durează cam cât newsfeed-ul lui Facebook, adică vreo 2-3 zile. Tot ce e mai vechi de 2-3 zile nu mai există pe Facebook, iar ceea ce nu e pe Facebook nu există. Logic, cam atât mai durează memoria. Şi, de multe ori, şi principiile. Defectul meu e că sunt chestii pe care refuz să le uit. Dau şi eu un exemplu mai jos, doar cu scopul de a mai aduce în memoria pe termen scurt o doză de lecitină. Precizez că aş putea scrie despre astea o carte, dar nu am timp. Plus că pe Facebook nu există cărţi, ceea ce înseamnă că nu există cărţi.

Acum 2 zile, eram anunţaţi cu emfază că s-a finalizat urmărirea penală în dosarul Revoluţiei. Tergiversarea acestui dosar vreme de 30 de ani este una din marile ruşini ale Ministerului Public, un sictir masiv la adresa a mii de oameni cărora le-au murit copii, părinţii, iubiţii în decembrie 1989. E o ruşine pe care scuzele instituţionale de acum 2 zile (de apreciat, oricum) nu o pot şterge. Să vezi vreme de 30 de ani oameni responsabili pentru moartea altora rânjind pe la teve este îngrozitor. Ce a omis însă să spună procurorul general şi ceea ce pare să fi uitat Leonidas cu ai lui este cine e responsabil de această ruşine. Între alţii, unul dintre cei pentru care s-au organizat proteste, s-a ieşit pe scări, s-a înjurat pesedeul şi ciuma roşie etc. Pentru cine nu mai ţine minte, acum 12 ani (oricum extrem de târziu) se începuse urmărirea penală împotriva lui Iliescu şi părea că, în sfârşit, se mişcă acel dosar. Rezoluţia de începere a urmăririi penale a fost însă infirmată, iar dosarul închis ani buni, până când ne-a obligat CEDO să îl redeschidem. Infirmarea a fost dispusă de un procuror general independent politic. Numele în poza de mai jos, pe care am găsit-o pe net, pe profilul de Facebook al unui jurnalist, de unde am furat-o.

În 2012 am fost contactat de o persoană – domnul C. – care tocmai ce umflase 5 ani de închisoare pentru invariabilul abuz în serviciu. Dorea să-i fac o plângere la CEDO. Concret care o fost acuzaţia nu am înţeles niciodată, deşi or trecut vreo 7 ani de atunci şi nici nu este foarte relevant pentru povestea de mai jos.

În 2006, când o fost trimis în judecată domnul C. era deputat PSD (ştiu: huooo, m…, hoţii etc.), astfel încât cauza se duce la ICCJ, unde omul este ascultat şi se audiază o gramădă de martori. Înainte să apuce să se judece, la alegerile din 2008 omul nu mai obţine un nou mandat de deputat, deşi candidează. În consecinţă, ICCJ îşi pierde competenţa de judecată şi trimite cauza la Judecătoria sectorului 1. Judecătorul de acolo nu mai administrează nicio probă, respinge cererea domnului C. de a da declaraţia şi îi puşcă 5 ani cu un backhand în lung de linie. O uitat să îi mai dea ultimul cuvânt, că avea mâncarea pe foc şi… Geniul magistraturii care i-a dat 5 ani unei persoane în urma unui proces în care nu a audiat niciun martor şi în care a refuzat expres să îl asculte pe inculpat are o carieră frumoasă în anii ce au urmat. Sigur o protestat în ultimele zile cu hârtiuţa în mână şi cu independenţa în suflet.

Trecând mai departe, domnul C. face apel. Cere din nou să fie audiat, la fel cum cere să fie reaudiaţi martorii. Dumnezeii de la Tribunalul Bucureşti nu par impresionaţi. Îi spun omului că nu au chef de martori, că el poate să spună ce vrea la ultimul cuvânt şi îi resping apelul. Tura asta i se ultimul cuvânt, cei de la tribunal fiind foarte respectuoşi cu drepturile inculpatului. Pe vremea aia, era cu recurs la curtea de apel, aşa că omul face recurs. Le zice frumos la cei trei zei de la CAB că e un pic absurd să fie condamnat de 2 instanţe care au refuzat să îi ia declaraţia şi care nu or audiat absolut niciunul dintre martorii pe ale căror declaraţii şi-au fondat condamnarea. După o şedinţă de judecată care o durat vreo 15 minute, în cursul căreia domnului C. i se refuză a treia oară expres dreptul de a da declaraţii în faţa instanţei, recursul e respins scurt şi la obiect. Direcţia Jilava, cu un popas la Rahova.

Îi fac omului plângere la CEDO undeva prin primăvara lui 2012. Ăia se mişcă extrem de rapid faţă de stilul lor clasic şi în decembrie 2014 CEDO constată evidenţa: omului i s-a încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. Între timp, domnul C. este, evident, la ţuhaus. Aşteptăm cuminţi ca hotărârea să devină definitivă şi facem cerere de revizuire şi cerere de suspendare a executării sentinţei suspendate.

În lege scria că revizuirea se cere la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută. Io, de aici, am înţeles că trebuie să mă duc cu cererea la judecătorie că sentinţa lor se executa, după respingerea apelului şi a recursului împotriva ei. Judecătoria înţelege altceva şi îşi declină competenţa la curtea de apel, că cică nu poate să desfiinţeze ei de la judecătorie o hotărâre a curţii de apel, că îs zei de calibru superior. Deşi ceream desfiinţarea unei sentinţe a judecătoriei… Mă rog, era foarte fierbinte cartoful. Curtea de apel îşi declină competenţa la tribunal pentru că între timp competenţa în fond pe cauzele DNA se dusese la tribunal. Nu că ne-am fi judecat în fond la acel moment, dar cartoful frigea destul de tare.

Între timp, omul tot la ţuhaus. Tribunalul îşi declină competenţa la judecătorie, după o pledoarie din ciclu: “judecaţi oricare dintre voi cererea asta de revizuire, numa’ judecaţi-o odată, că ăsta stă la puşcărie cu lunile după ce CEDO o constatat că i-aţi violat dreptul la un proces echitabil”. Normal, cauza se duce la ICCJ pentru regulatorul (ăştia, nejurişti, nu râdeţi, aşa îi spune) de competenţă. Între timp, omul este eliberat condiţionat că împlinise fracţia legală după ce a executat fix 3 ani şi 60 de zile. ICCJ se scarpină adânc în cap şi trimite cauza la curtea de apel, cu indicaţii ca ăia de acolo să admită cererea de revizuire, să dispună rejudecarea cauzei şi să o trimită pentru rejudecare la tribunal. Ceea ce şi fac.

Tot acest tămbălău a durat aproape 2 ani, până s-a îndurat cineva să admită o cerere de revizuire pe un dosar DNA formulată de un pesedist (da, ştiu: m… pesede, ce le mai trebuie procese, direct la puşcărie cu ăştia, toţi pentru justiţie, independenţă, denea să va ia etc.). Ok, ne apucăm să ne rejudecăm prin 2017. Instanţa îl audiază în sfârşit şi pe domnul C., audiază martorii, administrează alte probe, iar în februarie 2018 îl achită. Nu pe decizia CCR cu abuzul în serviciu, ca să fie clar. DNA face apel şi mergem la Curtea de Apel Bucureşti. Politicoşi de data asta, judecătorii sunt de acord ca omul să dea declaraţie. Reaudiază şi martorii la cererea DNA, ca aşa zice legea. În paranteză fie spus, e foarte bună legea asta: dacă te achită în fond, readministrarea probelor în apel e obligatorie; dacă te condamnă în fond, readministrarea probelor în apel e extrem de facultativă (la majoritatea completelor e atât de facultativă, încât se respinge de fiecare dată). Normal, scopul procesului penal este condamnarea inculpatului, aşa că dacă nu o ieşit din prima, mai tragem un loz. Am uitat să precizez, că omul o rămas membru la pesedeu

În 22 februarie 2019, judecători şi procurori protestează împreună pe scări pentru separarea carierelor lor. Un fel de divorţez, dar rămân cu tine. Protestul este îndreptat împotriva guvernului, adică împotriva lui pesedeu. Nu sunt 100% sigur, că nu erau în primul rând, dar cred că judecătorii din completul domnului C. erau acolo cu hârtiuţe în mână împotriva lui pesedeu. Cinci zile mai târziu, revin în sală şi pronunţă decizia definitivă contra la un pesedeu: admite apelul DNA şi îl condamnă pe domnul C. la 3 ani şi 60 de zile de închisoare. Constată că pedeapsa a fost executată integral prin 2015.

E important de subliniat că au dat 3 ani şi 60 de zile, nu 3 ani şi 2 luni. Fix cât scria în fişa de executare a pedepsei. Nu cumva ăsta să ceară ceva desopgubiri pentru că o stat aiurea în puşcărie şi nu cumva careva din cei 6 eroi ai dreptăţii care au refuzat să îl audieze şi au condamnat un om fără să le pese ce au de spus să păţească ceva. Pentru cei care au ceva experienţă şi se gândesc că 3 ani şi 60 de zile este rezultatul vreunei contopiri pe codul nou, răspunsul este: nţţ, e pentru o unică infracţiune.

Restul e extrem de multă tăcere şi o întrebare: ştie careva dacă au loteria vizelor în Tanzania, că poate mă bag? Plus o concluzie: domnilor şi doamnelor procurori şi judecători, oricât aş vrea, nu pot să fiu solidar cu protestele voastre legate de ordonanţe peste noapte etc. Aveţi parţial dreptate (nu cu toate chestiile, că nu pare să vă fi deranjat secţia lui Mirică, scoasă de sub autoritatea procurorului general, şi nici faptul că aproape toţi aţi avut dosare acolo, dar poate revin cu astea), iar mulţi dintre voi aţi picat aiurea în lupta între Satana şi Sauron, dar nu pot. Credeţi că nasol să ai dreptate şi, cu toate astea, să o iei peste bot? Welcome to my world. Domnul C. şi F. Caftescu vă aşteaptă în lumea absurdului pe care voi aţi creat-o, unii cu rea credinţă, alţii cu indiferenţă, iar alţii tolerând reau-credinţă şi indiferenţa cu ochii în propriile dosare şi cu mare atenţie să nu îi ridice de acolo. Fiat justitia!

De zeci de ani lumea întreagă stă pe un butoi de pulbere din cauza a ceea ce se numeşte în presă “situaţia din Orientul Mijlociu”. Or găsit formula asta cu “situaţia” pentru nimeni nu ştie cum să îi spună altfel unui război în care sunt implicate când pe faţă, când prin spate, toate statele relevante ale lumii. Cea mai mare problemă e că durează de atât de multă vreme încât e greu de găsit o soluţie pentru această “situaţie”. Oricum, nici dracu nu mai ştie exact când şi cum o început. Şi nici cine cu cine se bate, cine cu cine e prieten, cine dă bani şi cui.

Exceptând producătorii de arme, traficanţii de arme şi băieţii din juma’ din serviciile de informaţii din lume care au de lucru nu o cîştigat nimeni nimic. Evreilor le sare periodic în aer câte un autobuz şi merg în vacanţe păziţi de nişte băieţi mai înarmaţi ca Rambo, palestinienii stau în muşuroaie umane după ziduri şi sapă tuneluri, sirienii nu mai au ţară, irakienii nu mai au stat, iar saudiţii şi emirii sparg banii pe războaie în loc să cumpere cluburi de fotbal. Americanii cară mii de sicrie cu drapelul pus pe ele către casă, în timp ce fac concurs de tehnică militară cu ruşii. Pe net scrie că banii băgaţi în această “situaţie” în ultimii 20 de ani de către toate statele implicate sunt vreo 15 trilioane de dolari. Doar Statele Unite au băgat acolo din 2001 încoace vreo 7 trilioane de dolari. Făcând o socoteală simplă, puteau să dea fiecărui locuitor al planetei vreo 2.000 de dolari de căciulă. Mâncau ăia din Africa 2 ani de banii ăia, iar noi mergeam toţi în vacanţă în Maldive.

Na, să nu o mai lungesc, “Situaţia” aia e atât de stupidă încât toţi au încetat să o mai explice. În realitate, toţi sunt ipocriţi şi invocă diverse “motivaţii” pentru această luptă, când scopul este unul singur: controlul. Tărâmul făgăduinţei. Ăla care o să controleze Jerusalimul şi Orientul Mijlociu o să aibă parte doar de lapte şi miere, o să trăiască 1000 de ani şi o să îi iasă toate biletele la pariuri.

Scriu despre asta, pentru că avem şi noi o “situaţie” în justiţie. Sigur că nu e atât de gravă ca şi cea de la Tel Aviv şi Teheran, dar păstrând proporţiile şi mutând situaţia, acolo suntem. La fel ca şi acolo, avem o luptă crâncenă pentru control. La fel ca şi acolo, nu mai ştim cine cu cine se bate, pentru că alianţele se schimbă constant. La fel ca şi acolo, nu există neutrii, fiecare e cu cineva la un moment dat, chiar dacă “cineva” se tot schimbă. La fel ca şi acolo iau “premiul Nobel pentru pace” oamenii care au ordonat uciderea a sute sau mii de oameni. La fel ca şi acolo lupta pentru pace se duce cu rachete şi grenade. La fel ca şi acolo, vedem constant “poze cu copii ucişi în bombardamente”. La fel ca şi acolo, tot felul de state se luptă prin intermediari. La fel ca şi acolo, e linişte măcar aparentă doar atunci când cineva reuşeste să obţină controlul total. Evident că nu durează prea mult, pentru asta e natura situaţiei.

La fel ca şi acolo, singurii care pierd sunt ăia care nu mai ştiu de unde a început şi care este scopul. La fel ca şi acolo, singura şansă de a se termina totul şi ca lumea să redevină un loc normal, este adevărul. Aici apare însă problema mare: în istorie cel mai imprevizibil lucru este trecutul. Avem nevoie de adevăr, ăla real, brutal, urât, extrem de greţos pe alocuri. Avem nevoie să ştim tot ce a presupus “situaţia” sau “reforma” justiţiei române din ultimii aproape 30 ani. Acum, nu peste 50 de ani, dacă mai vreo să avem vreo şansă pentru o justiţie normală. Fără o justiţie normală, o ţară nu este normală. Iar fără adevăr, o să avem doar atentate, riposte, bombe, rachete şi demenţă. Lista întrebărilor începe probabil cu numele procurorilor care au ascuns juridic mineriadele şi care, atunci, au arestat oameni pentru vina de a fi avut ochelari şi se termină cu motivul real pentru care CEDO comunică o plângere mai mult decât vădit inadmisibilă la câteva zile de introducerea ei, doar pentru că petentul este una dintre rachete. Sau se termină, ca să mă refer la ceva de azi cu motivul real pentru care avizul pentru procurori şefi trebuie să vină de la plen, nu de la secţie. La fel cum vreaun să ştiu de ce ăia care apărau cu pieptul gol transformarea procurorilor în judecători de înaltă curte sunt consternaţi pă facebook de transformarea juzilor în şefi de procurori. Poate o să fac odată lista întrebărilor la care vreau răspuns, deşi îmi trebui juma de an ca să lucrez la ea.

În general, cea mai rea poziţie în care te poţi afla în vremuri de război este între linii inamice, în no man’s land. Dacă eşti acolo, fiecare din tabere crede că eşti de la ceilalţi şi cum te zăreşte careva o să tragă ca disperatul. E mult mai bine să fii într-una dintre armatele ce se confruntă: ai o gramadă de camarazi cu tine, inamicul e tot timpul în faţă şi ai spatele asigurat, iar când atacă inamicul sunt nişte băieţi cu o goarnă care te anunţă înainte. Mult mai bine decât între linii unde eşti singur cuc. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar nu prea ai cum să dai de ei, ca dacă mişti trag ăia ca disperaţii, uneori din ambele părţi.

Atunci când asta se întâmplă într-un război civil e şi mai nasol. Vrând, nevrând cunoşti soldaţi şi dintr-o parte şi din cealalta şi vrând, nevrând cunoşti şi motivele care îi mână în luptă. Iar, ca să prezint imaginea completă, trebuie luat în calcul şi faptul că la mai toate războaiele moderne, mai ales la cele civile, apar şi trupele străine de menţinere a păcii prin rachete balistice şi avioane cu bombe. Iar când stai între linii, inevitabil ceva bombe pacificatoare americane, ruseşti, franţuzeşti sau ale altor naţii iubitoare de pace mondială, îţi pică în cap.

Pe scurt, o poziţie destul de nasoală din care e greu să scapi cu toate componentele la locul lor. De la un moment încolo, nu poţi decât să aştepţi să se termine războiul, să câştige dracu’ cineva şi să te adaptezi la noua situaţie. Să te aştepţi să piardă amândoi râzboiul e utopic, exceptând primul război mondial, nu prea s-au întâmplat din astea. Nu că cele de mai sus ar fi vreo metaforă, dar trăiesc sentimentul fraierului din no man’s land de prea multă vreme încoace.

Avem de o parte talibanii treselor galbene de pe umăr şi de pe chipiu. Sunt înmarmaţi cu dosare galbene cu rază lungă (din 2009 încoace) de acţiune, (foarte) mulţi generali, o gramadă de portavoci umane şi o armată impresionantă de soldaţi credincioşi, IYI summa cum laude. Plus o armă nouă (Facebook) care permite multiplicarea impresionantă a oricărei salve de tun. Tragi un proiectil şi anterizează câteva mii. Beneficiază de sprijin aerian masiv de la baza aeriană de la Bruxelles, de unde generali ai trupelor de menţinere bagă aeriene la greu. În partea cealaltă, sunt cei care nu or vrut să îşi lase bărbile pe model taliban, întrucât merg pe modelul cu mustaţă. Nu au nici logistica, nici organizarea militară a talibanilor şi nici sprijinul aerian al celorlalţi, dar nici ei nu sunt veniţi pe lume cu ploaia de ieri. Au banii, o parte (mare) din aparatul de stat şi o grămadă de victime nevinovate ale shariei. Nici unii, nici alţii nu iau prizonieri şi aplică cu sârguinţă tactica “cine nu e noi, e împotriva noastră”.

De ceva vreme războiul se dă pentru un deal. Rând pe rând, fiecare mai urcă către vârf până este împins în jos de armata inamică şi apoi o iau de la capăt. Ehhh, în vârful dealului este un platou unde am eu plantaţia, casa şi viaţa. Plus o grămadă de alţii. Şi m-am săturat să fiu între liniile inamice. Oricum se termină războiul ăsta nu e bine. Şi dacă mai continuă mult nu e bine. Iar varianta ca toţi ăia dintre linii să se adune şi să încheie războiul prin înfrângerea ambelor tabere e la fel de probabilă ca şi câştigul la 6/49 când nu joci.