Blog

Acu ceva vreme eram pe hol la o instanţă, aşteptând să se reia o şedinţă, când o picat pe telefoane ştirea că CCR o zis că reducerea pensiilor magistraţilor e ok. Holul ăla, plin de oameni cu procese, o explodat de bucurie. Nu de aia discretă, ci de aia cu „bravo, le-o dat-o”, cu zâmbete largi şi cu satisfacţia omului care simte că, în sfârşit, s-o făcut dreptate cu ăia care îl ţin de doi ani în amânări de pronunţare. Singurii cu mutre mai încurcate erau vreo doi avocaţi, care pricepeau cumva ce înseamnă asta în plan mai larg. Dar şi ăia, dacă erau sinceri, simţeau un mic fior de payback pentru fiecare şedinţă în care or fost umiliţi de vreun zmeu în robă.

Scriu asta de la început ca să nu creadă careva că textul de mai jos vine din dragoste pentru magistraţi sau că şi-or pus ăştia vreo pilă. Am o dragoste enormă pentru justiţie, mai puţin pentru judecători. Susţin în continuare că independenţa s-o confundat de prea multe ori cu iresponsabilitatea. Susţin că ura faţă de judecători nu vine, în cea mai mare parte, din soluţiile cu care nu eşti de acord sau din faptul că pierdut ceva proces. Vine din citarea pe ora 9 şi luarea cauzei la 13.30 (constant, nu ca eveniment excepţional), din 12 amânări pe un căcat de cerere, din comunicarea aia unidirecţională din ciclul „mi se rupe, eu decid”, din isteriile şi exerciţiile de forţă din sală. Realitatea e că dacă 80% din juzi tratează lumea normal, iar 20% se poartă ca trimişii lu’ sfântu Petru pe pământ, imaginea generală o să fie proastă. Nedrept pentru ăia 80%, dar de înţeles. De cele mai multe ori, sistemul de justiţie a fost cel care fost unul dintre ciocanele de belire, nu de protecţie împotriva unor abuzuri ale statului. Şi nu mă refer aici deloc la dosarele penale, ci la cele non-penale. E foarte greu să îi explici unuia să fie solidar cu sistemul de justiţie, pentru ăsta e singurul care îl poate proteja pe el împotriva unui stat care vrea să te fută, cât timp protecţia aia e complet inexistentă.

Dar ce se petrece de doi-trei ani încoace nu este despre asta şi nici despre păcatele sistemului de justiţie sau a unora dintre judecători. E despre altceva. Toată discuţia din ultimii ani o fost redusă la pensii. Şi asta o fost o capcană în care judecătorii or căzut prea uşor. Cât timp atenţia tuturor o fost capturată de cifre, de tabele de calcul şi de grafice cu vârste de pensionare din Belgia, s-a pierdut din vedere fix esenţa. Iar esenţa nu e cuantumul pensiei lu’ unu care a stat 25 de ani la o instanţă.

Pensia la 50 şi ceva de ani o fost o anomalie. O fost muniţie gratis pentru orice campanie de presă şi i-o vulnerabilizat masiv pe magistraţi în faţa opiniei publice. Numa’ că treaba aia o fost tranşată rezonabil acum trei ani. Faptul că azi subiectul e redeschis, cu o agresivitate şi mai mare, îmi spune că miza reală nu o fost niciodată sustenabilitatea casei de pensii.

Acu, peste discuţia despre pensii, o venit proiectul noii legi a salarizării unitare. Şi aici se vede mai clar ce se urmăreşte. Ideea de fond e simplă: băgăm magistratul în aceeaşi grilă cu tot bugetarul, cu valoare de referinţă, coeficient şi un spor stabilit de cine vrea muşchii lui, fără garanţii serioase contra arbitrariului. Îngheţăm, „aliniem”, „corectăm discrepanţele”. Pe scurt, judecătorul ajunge să fie plătit ca un funcţionar de la un minister oarecare, după o grilă pe care i-o umflă sau i-o dezumflă executivul după cum îi convine şi după cât de cuminte o fost.

Nu întâmplător, dintre toţi, fix oamenii din sistem or sesizat că asta e problema, nu cifra de pe ultimul fluturaş. Includerea magistratului în grila unică pentru bugetari nu e o chestiune contabilă. E o coborâre. Îl iei pe judecător de pe soclul lui constituţional şi îl bagi în arena negocierilor sindicale, unde forţa argumentului juridic e strivită de pragmatismul politic şi de majoritatea de moment.

Unii or să spună: bre, da’ ce-mi pasă mie pe cine şi cum plătesc ăştia? Tot un drac, judecătorul tot judecă, fie că ia salariu mare, fie mic. Ba nu e tot un drac.

Independenţa justiţiei nu e un privilegiu de castă al judecătorului. Am mai scris asta şi o repet, că pare că tot nu pricepem. Independenţa aia e un drept fundamental. Al meu, al tău, al oricărui bou din ţara asta care ajunge vreodată suspect, inculpat, reclamant, pârât sau pur şi simplu om care s-o pus de-a curmezişul intereselor statului. Judecătorul, cât timp poartă roba, nu are dreptul la o justiţie independentă, are obligaţia să fie el ăla independent. Independenţa e dreptul fraierului din faţa lui.

Or, un judecător a cărui pâine atârnă, an de an, de puterea pe care o judecă a încetat de mult să mai fie independent, chiar dacă încă poartă roba. Nu trebuie să-l şi sune cineva să-i spună cum să dea soluţia. E suficient să ştie că, dacă supără pe cine nu trebuie, anul viitor i se „recalibrează” grila, i se „revizuieşte” sporul, i se mai taie o felie din pensie peste noapte. Frica funcţionează. Iar prima victimă a fricii ăleia nu e judecătorul. Sunt eu şi orice alt bou din ţară, pe care nu-l mai apără nimeni de stat, pentru că ăla care ar trebui să-l apere stă cu ochii pe fluturaşul lui şi pe ce mai zice guvernul mâine.

Statul român are nişte obligaţii constituţionale care nu sunt opţionale. Una dintre ele e echilibrul puterilor. Şi echilibrul ăsta nu e o stare de lenevie, în care fiecare stă în banca lui. E o obligaţie activă de a nu lăsa o putere să o sufoce pe alta. Predictibilitatea şi stabilitatea statutului fac parte din asta, nu sunt moft. Regulile jocului nu se schimbă în timpul partidei, mai ales când ăla care le schimbă e şi jucător, şi arbitru, şi proprietar de stadion.

În meciul deceniului dintre puterile statului, ce vedem acuma nu e o ceartă punctuală pe bani. Executivul şi legislativul joacă în acelaşi tricou, în acelaşi bloc compact, şi împing în aceeaşi direcţie: să scoată din teren a treia echipă. Pensiile o fost prima repriză. Salariile sunt a doua. Iar la pauză nu se discută despre cât costă justiţia, ci despre dacă justiţia mai are voie să fie o putere sau devine un departament.

Pentru că asta se încearcă, dacă punem cap la cap toate piesele. Nu o reformă a pensiilor şi nu o aliniere salarială. Ci transformarea puterii a treia într-o anexă administrativă. Un fel de ANAF cu robă. O direcţie în subordinea de facto a guvernului, cu oameni plătiţi pe grilă, evaluaţi de sus, ţinuţi în frică prin buget şi cuminţiţi prin imprevizibilitate. Constituţional, mai scrie acolo că sunt trei puteri. În fapt, se lucrează intens la varianta cu două puteri şi un ghişeu.

Şi ca să meargă treaba, s-o turnat doi ani de discurs populist peste o frustrare reală care era oricum acolo. „Pensii nesimţite”, „caste”, „privilegiaţi”. Repetat obsesiv, până când oricine din ţara asta ştie că magistraţii sunt o castă. Discursul ăsta o prins fix pentru că frustrarea era reală. Băgaţi acelaşi discurs despre pensiile militarilor, ale poliţiştilor sau ale securiştilor care ies la 50 de ani şi care sunt de zece ori mai mulţi, şi n-o să prindă, că acolo nu e nimeni supărat. La judecători o prins, pentru că terenul era pregătit. Faptul că terenul ăla a fost arat de judecători prin ani de aroganţe e irelevant.

Poate unii dintre ei merită ceea ce păţesc acum, o fi de discutat. Unii sigur nu merită. Ceea ce e sigur este că noi, restul nu merităm o justiţie în genunchi. O justiţie cu defecte se poate repara. Poţi să schimbi rolul CSM-ului, aşa cum zicea şi doamna Chiş. Poţi să-i scoţi pe ăia 20% care fac de râs roba. Poţi să tai din amânări, din detaşări, din aroganţă. Poţi să faci educaţie juridică, să nu mai credem toţi ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi că, dacă nu-l condamnă, judecătorul l-o „scăpat”. Astea toate se pot discuta şi se pot face. Sunt sănătoase, chiar.

Ce nu se mai repară uşor e o justiţie care a încetat să mai fie o putere. Pentru că, în ziua în care a treia putere devine un ghişeu al guvernului, nu mai există nimeni între tine şi stat. În ziua aia, când statul vrea să-ţi ia casa, copilul, libertatea sau dreptatea, te duci în faţa unui funcţionar care se gândeşte, înainte să semneze, ce-o să zică şefii lui de la Victoriei despre grila lui de anul viitor. Aia nu mai e o instanţă. E o vamă. Defectele justiţiei trebuie corectate cu justiţia rămasă la locul ei în arhitectura constituţională, nu prin închiderea prăvăliei. Nu repari o casă dărâmând zidul de rezistenţă pentru că are el o fisură. Or, exact asta se face acum: sub pretextul că peretele e crăpat (şi e crăpat pe alocuri), se umblă la structura de rezistenţă a statului de drept.

Zic unii că toate astea sunt „reformă”, că aşa curăţăm sistemul. E un discurs seducător, pentru că, da, sistemul are nevoie de curăţenie. Numa’ că, atunci când „reforma” înseamnă să readucem justiţia sub controlul de fapt al executivului, ăia nu mai sunt reformişti. Sunt conservatori, tati. Vor înapoi la cum o fost. Iar „cum o fost” nu e o ţară de basm. „Cum o fost” era atunci când se ascultau preventiv judecătorii cu zecile, când unii mergeau la servicii să-şi facă studii de securitate, când candidaţi erau acuzaţi penal cât să piardă alegerile şi apoi achitaţi în linişte, fără ca cineva să răspundă vreodată la vreo întrebare.

Aia e cealaltă variantă pe care ţi-o vinde restauraţia asta agresivă. Nu o justiţie mai bună. O justiţie ascultătoare. Şi între o justiţie cu defecte şi o justiţie ascultătoare, eu o aleg, fără ezitare, pe prima. Defectele le pot critica, le pot da în judecată, pot scrie despre ele, pot pierde procese şi mă pot enerva pe blog. Cu o justiţie ascultătoare nu mai am ce discuta, pentru că nu mai am cu cine.

Nu spun că justiţia e bine cum e. Nu spun că nu sunt judecători care n-ar trebui să fie acolo. Nu spun că nu e nimic de corectat, din contră, e foarte mult. Spun doar atât: ceea ce se petrece acum, pensiile plus legea asta de salarizare luate împreună, nu e o corecţie a defectelor. E o tentativă, după mine destul de limpede, de a muta România de la trei puteri la două, transformând a treia într-un fel de ANAF sau de vamă în subordinea de facto a guvernului. Iar asta e mult mai periculos decât o justiţie cu defecte. Defectele le-am dus cumva în spate până acum şi le-am mai dus. O justiţie care nu mai e o putere o ducem mult mai greu, pentru că, în ziua în care nu mai e, ne trezim noi, restu’, fix ăia care azi exultam pe holurile instanţelor că „le-or dat-o”, singuri în faţa statului. Şi atunci n-o să mai aibă cine să ne dea nouă dreptate, oricât de tare am bate cu pumnul în masă.

Ştiu că textul ăsta n-o să-l dea Recorder pe primetime şi nici n-o să mă pună zeu’ Ţuc pe algoritmi. Şi mai ştiu că imensa parte a celor care îl citesc tot or să zică „bine le face nesimţiţilor”. Pricep. Numa’ respiraţi de două ori înainte. Holul ăla pe care eram, cu toţi oamenii bucuroşi, e fix holul pe care o să stăm tot noi, peste câţiva ani, când o să avem nevoie ca cineva să ne apere de stat şi n-o să mai fie nimeni acolo, în afară de un funcţionar cu grilă, care se uită la noi de după ghişeu.

Normal că m-am uitat şi io la filmul lu’ Recorder. O să încep cu laudele. Bre, foarte bine făcut filmul, regizoarea (chiar, di ce nu îi apare numele la generic?) îi foarte bună! Oliver Stone ar fi chiar invidios. Are şi muzică, imagini bine alese, unghiurile bune, montajul grozav, fain făcut. Te bagă în poveste, trăieşti cu personajele, iar la final obţine emoţia pe care şi-a propus-o. Foarte fain făcut, sincere felicitări, fără mişto. E un progres uriaş de la „am găsim o valiză cu documente ale Tel Drum pe un câmp lângă Bucureşti” la filmul difuzat ieri. Bravo, tati!

Păcat că e ficţiune, bazat pe anumite fapte reale. Dacă l-ar fi prezentat ca film de ficţiune, era de Oscar. Dacă l-ar fi prezentat ca film de propagandă, era de premiul Gopo. Dacă l-am prezentat ca jurnalism, e o mizerie. Jurnalismul trebuie să caute adevărul sau, în cazul interviurilor, să prezinte viziunea unei persoane. Atunci când însă jurnalismul face propagandă sau lucrează pe „proiect”, ăla nu e jurnalism, e o mizerie, oricât de reuşită ar fi tehnic.

Filmul ăla a provocat o reală emoţie unei mulţimi uriaşe de oameni de bună credinţă, care nu aveau cum să îl rateze. Din senin, odată ce a fost publicat filmul, a fost distribuit cu o viteză ameţitoare, pus pe site-urile de ştiri (teoretic concurente, care nu ar trebui să promoveze produsul altuia), dat la televizor (WTF) etc. În 24 de ore l-a văzut şi ăla pe care toate rahaturile pe care le folosim îl targhetează doar pe păcănele, poze cu căţei şi pariuri. Toţi l-au văzut şi, cum imensa lor parte nu ştiu nimic despre cum funcţionează lucrurile, toţi au luat concluziile de bune, toţi cred că Panioglu e victima torţionarilor, nu cea mai isterică judecătoare pe care a văzut-o vreodată o sală de judecată. Toţi cred că Bologa e urmaşul lui Vlad Tepeş pe acest pământ sfânt, nu procurorul dat afară de la DNA Cluj şi trimis la Zalău pentru că nu era în stare de nimic, în afară de legendara „Bună dimineaţa, votca taie greaţa!”. Toţi cred că Savonea e Satana, nu omul care a făcut cât de ordine în ceea ce era cea mai dementă instanţă din ţară, Curtea de Apel Bucureşti.

Ăia de bună credinţă care o să citiţi ce scriu eu mai jos – deşi nu cred că o să mă dea TVR pe primetime şi nici Hornews – respiraţi de două ori şi gândiţi. Dincolo de întrebările evidente, di ce apare fix acu un film care era gata de acum câteva luni, cum dracu o ajuns să fie atât de difuzat cu viteza asta uluitoare, peste filme la fel de bine făcute, unele de la aceeaşi casă de producţie etc., mai sunt câteva mai greu de sesizat.

Prima este e simplă: bre, voi aţi văzut că ăştia nu or intervievat deloc pe nimeni „din partea aialaltă”? Înţeleg că Savonea a refuzat să vorbească cu ei, dar dacă chiar vroiau sigur găseau vreunul să apară cu gluga în cap să spună că nu e chiar aşa. Şi să laşi spectatorul să decidă pe cine crede. Atunci când prezinţi doar o parte a unei poveşti, se numeşte propagandă greţoasă, nu jurnalism. Când prezinţi doar o parte a poveştii, pe care o repeţi obsesiv, nu faci decât să urmezi sfaturile maeştrilor Hermann Goering sau Ilia Ehrenburg. Bre, şi presa rusă face fix acelaşi lucru pe care l-a făcut Recorder, e fix acelaşi mod de operare.

A doua: voi aţi văzut pe declaraţiile cui se bazează concluzia că Savonea o furat justiţia şi o vândut-o la pesedeu? Hai să vedem, în ordinea agresivităţii.

Cea mai vehementă e doamna Panioglu. Dacă Recorder vrea să facă un film de groază, se poate apuca să facă interviuri cu orice persoană care a avut procese la judecătoarea asta. Nu zic de soluţii, zic de atitudinea din sală, de isteriile constante, de lipsa echilibrului şi a lucidităţii. Io am văzut foarte multe în sălile de judecată, dar atitudine ca la şedinţele acestei doamne, nu am văzut. La un dosar am renunţat după o singură şedinţă de judecată, că nu avea niciun rost. Nu mă credeţi pe mine pe cuvânt, întrebaţi pe oricine, că nu cred că vă spune altceva. Aia merita să fie exclusă din magistratură doar pentru asta. Uneori, ura asta a ei faţă de lume răbufnea şi în hotărâri, nu doar în comportamentul din sală. Nu dau exemple, că lungesc textul ăsta prea mult, şi nu am talentul regizorului de la Recorder să ţin omul lipit în scaun două ore. Poate altădată, când o să scriu o carte. Oricum, e o judecătoare dată afară de mai multe ori. Normal că e frustrată.

Al doilea e Bologa. Şi pe el l-au dat afară. De două ori. Odată de la DNA Cluj şi apoi, întors dracu ştie cum în funcţie de şef, prin neprelungirea mandatului. Normal că e supărat. La fel e şi procurorul militar de la Cluj, ăla pe care l-au trimis de acolo după ce făcuse percheziţii la DNA. Nu ştiu de ce, al şaselea simţ, pe ăsta îl cred. Nici nu o zis alte mizerii, numa că o fost uşuit aiurea de acolo pentru că o supărat ceva băieţi, ceea ce pare să fie adevărat.

Vine apoi dl. procuror Sandu. Ăsta e ăla care când a fost condamnat Robert Roşu punea pe net glumiţe cu avocaţi în cătuşe, omul e un simbol al echitabilităţii procedurii. El se lăuda acum ceva vreme că a ţinut arestat un om 5 luni, deşi nu avea probe, până i-a dat clasare. Problema nu e că s-a întâmplat asta, se mai întâmplă, problema mea e că se laudă cu asta. Tot el spunea, atunci când a apărut înregistrarea cu Ardelean şi ceilalţi în timp ce discutau despre cum să pună ei presiune pe judecători, că nu vede nicio problemă în asta (apropos, ăştia de la Recorder pe Ardelean sau Man cum de i-aţi ratat la interviuri?).

Mai este judecătorul ăla de la Giurgiu, am uitat cum îl cheamă. Ăla se plânge că a fost detaşat, deşi a fost de acord cu detaşarea, că altfel nu se poate, şi apoi se plânge că nu s-a prelungit detaşarea, deşi ştia că e pe 6 luni. Ştiu că de regulă detaşările astea sunt urmate de transfer, dar nu chiar de fiecare dată, mi se pare că cam multă victimizare pentru că nu ţi-a prelungit cineva o detaşare, că nu o fost transfer. Omul o spus şi o chestie care nu ştiu cum o scăpat la montaj şi care e adevărată „până la urmă independenţa ţine de tine”. Deja o sărit CAB să ne sugereze că omul e acoperit de la doişunsfert. Un pic ca jegoasă replica, după gustul meu.

Să ne înţelegem. Nu am nimic cu acei oameni, poate cu excepţia doamnei judecător pensionar. E dreptul lor să îşi spună o părere, o experienţă etc. Dar ea este subiectivă, marcată de evenimente care nu le-au convenit. Am ceva cu cei care au făcut filmul. Dacă vrei să faci documentar, atunci arată şi cealaltă parte, pentru ca spectatorul să îşi facă o părere a lui, nu îi băga pe gât o părere.

Cea mai aspră este dna. Şerban, cică expert anticorupţie. Io de câte ori văd brandingul ăsta, mă tot întreb, cum dracu ajungi expert în anticorupţie? Ce faci pentru asta, să primeşti titlul ăsta? Că io numa pe doamna asta o ştiu de expert în domeniul ăsta şi pe Ceaşescu (salut, boss, toate bune?) care e numa pe anticorupţie, nu cred că e expert, că nu are vocabular de expert. Serios, cine dracu e doamna asta şi ce slujbă a avut ea înainte să fie expert, că jur că nu ştiu? În fine, doamna expert le bagă la greu, cu aer sfătos, şi se aşteaptă ca toţi să o credem pe cuvânt. E ca şi ăia care se uită doct la noi de pe ecranul teveului şi ne explică cum Trump, Putin, Macron sau alţii confiscă America, Rusia sau Europa. Pe vremea mea le spunea băgători în seamă, iar părerea lor avea valoarea unei înghetaţe la Polul Nord.

Mai sunt ăia doi anonimi, care nici măcar nu spun nimic senzaţional. Sau spun unele chestii normale cu vocea ca şi cum ar fi senzaţional. Gen că ăsta de e şef de la DNA vrea să ştie ce dosare sunt pe punctul să înceapă. Ce dracu e ilegal aici nu-mi dau seama? Că cică aşa ceva nu s-a mai văzut… Frate, pe vremurile de aur la care se face trimitere cu nostalgie, ştia nu doar doamna procuror şef, ci şi femeia de serviciu de la serei când se cereau mandate. Pare că e atât de puternică doamna de la DNA că dacă nu îi dă şefu număr de dosar repede, ea înţelege să o lase moartă şi o chiar lasă moartă.

Cam atât. Pe doamna Chiş nu o mai bag în discuţie, că ea nu zice nimic de rău. Spune doar o părere despre cum ar trebuit reformat CSM-ul, chestia care ar putea fi discutată. Mă mir că lipseşte Dănileţ, care chiar se putea plânge că l-or dat afară aiurea numa că era karatist pe Tik Tok, ceea ce o fost naşpa.

Pe scurt, reţeta o fost simplă: se iau 5 oameni supăraţi că sunt daţi afară, care vor spune inevitabil mizerii, se mai pun doi cu cagulă care nu spun de fapt nimic dar faptul că au cagulă şi voce schimbată indică că spun chestii grave, plus un băgător de seamă şi iese Oscarul. Repet, se putea mai bine, puteau fi ascultaţi şi Deca, Man, Ardelean, Portocală, alţi eroi.

La asta se adaugă nişte ştiri gen X a fost achitat, X s-a prescris etc. Singura chestie care pare să fie cumva dubioasă acolo e parcursul dosarului lui Vanghelie, dar am văzut acelaşi parcurs în zeci de dosare, care nu aveau niciun impact. Pur şi simplu, din cauza pensionărilor şi a promovărilor repetate, completele se schimbă ca şosetele. Şi la Vanghelie însă, să mă ierte Dzeu…. Aia prescrisă cred că era din 2007, iar dosarul a ajuns la CAB în 2021. Pe restul l-au achitat.

În rest, o grămadă de aberaţii. Tot zice de Popoviciu… Frate, Curtea Supremă din UK (repet, curtea supremă din ţara care a inventat justiţia) a spus că procesul omului din România a fost inechitabil. Că a fost judecat de un judecător care juca poker cu denunţătorii. Dar, da, desfiinţarea acelei hotărâri este un abuz a lui Savonea. E de manual de dezinformare. Când faci jurnalism real, te uiţi şi de sunt unii achitaţi etc.

Filmul ăla însă nu face decât să ventileze maxim cea mai naşpa idee: orice om acuzat este vinovat. Dacă nu este condamnat, este pentru că a „scăpat” fie prin corupţie a instanţelor, fie că a avut noroc, fie pe „chichiţe avocăţeşti”. Întărirea acestei idei în mintea publicului este cea mai sovietică chestie din lume, iar faptul că se tot ventilează e oribil.

Ăsta e un atac grav şi masiv la independenţa justiţiei penale, nu faptul că şefu de la DNA vrea să ştie pe cine ascultă procurorii lui. Şi mă tem că e parte a unui proiect mai amplu. De ceva vreme, volumul şi intensitatea atacurilor la adresa achitărilor a crescut, de ceva vreme Savonea e prezentată ca inamicul public număr unu, de ceva vreme se forţează proteste la ICCJ pentru ceva ce nimeni nu pricepe foarte exact. În esenţă, pentru că judecătorii din “presa reformistă”, cei care ştiu drept cam câtă botanică ştiu eu, care ştiu ce este în dosar, care au audiat martorii, care au citit mii de hotărâri judecătoreşti, au decis că unu e vinovat, iar instanţa lui Savonea a decis altfel. Iar mizeria aia de film nu face decât să pună cireaşa pe tortul ăsta şi să confirme că toţi ăia sunt vinovaţi, toţi judecătorii care nu dau soluţiile care trebe sunt corupţi, puşi de Savonea judecători în completul C3 de la Tribunalul Brăila să îl achite pe X.

Chestia asta e o bombă în sistemul de justiţie. Nu spun că nu are probleme, unele mari. Nu spun că nu există corupţie. Nu spun că anchetarea corupţiei merge bine, pentru că merge prost. Nu spun că uneori CSM-ul nu o dă de gard. Cred că trebuie o discuţie serioasă despre lucrurile care nu merg sau care merg prost. Dar filmul ăsta nu deschide o discuţie, filmul ăsta închide o discuţie care nu a existat. Filmul ăsta pune o presiune uriaşă pe judecători. Ştiu că dna Savonea o să reziste la ea, că o trecut prin altele, dar nu ştiu dacă sute de judecători vor rezista la presiunea asta.

Sper că da. Sper că nu vor uita opţiunea pe care o transmite filmul: înainte de 2015 era mai bine. Era atunci când DNA asculta 70% din judecători preventiv. Era atunci când judecători mergeau la SRI să facă ştudii de securitate. Era atunci când Dumbravă mergea să dea consultanţă judecătorilor de la ICCJ. Era atunci când avocaţi de oficii eşuaţi, intrau în magistratură făcea rutiere trei ani şi apoi ajungeau şefi la decapat oameni la DNA Braşov sau Oradea. Era atunci când candidaţi la prezidenţiale erau acuzaţi penal şi pierdeau alegerile, iar apoi erau achitaţi fără ca cineva să răspundă la vreo întrebare.

Aia e cealaltă opţiune pe care ţi-o oferă filmul ăla. Realitatea de azi nu e roză şi nu e perfectă. Dacă vrem să progresăm ca societate, unele chestii trebuie corectate. Poate rolul CSM-ului trebuie regândit, aşa cum spunea dna. Chiş. Poate detaşările trebuie limitate sau oprite. Poate şef la DNA trebuie să fi altul. Astea se pot discuta.

Altele nu. „Confiscarea” justiţiei de către dna. Savonea e însă o aberaţie. Demiterea unor şefi de instanţe pe motiv că unele din hotărârile acelei instanţe nu sunt populare e un cretinism. Analiza unor sentinţe date de ICCJ de către oameni care nu ştiu drept e un cretinism social. Reformiştii care vor să fie cum o fost, sunt conservatori, nu reformişti, dă-o dracu…

Aş mai avea de scris o grămadă. Aştept ca Recorder să facă filmul de propadandă inversă. Până atunci, hai mai bine să ne întoarcem la dezbateri despre fotbal. Iar ca societate să discutăm despre justiţie ca sistem şi, dacă ajungem la concluzia că sunt chestii de schimbat, să o facem. Dar nu pentru că nişte băieţi au făcut un film.

PS. Acum văd că este o conferinţa de presă la CAB, în care se exprimă şi opinii de susţinere a filmului. Mi se pare foarte bine, măcar să începem să discutăm real şi nu pe bază de propagandă. Felicitări tuturor celor au avut sângele să vorbească acolo, indiferent dacă eu sunt de acord cu ei sau nu.

Iară scriu despre protest. Scriam acu ceva vreme că mie mi se pare că prin raportare la motivele din spatele lui dreptatea e pe jumate. Azi vreau să scriu nu despre acelaşi lucru, ci doar despre protest şi efectele lui.

Înainte de asta însă o să fac o paranteză. În ultimii 3-4 ani am scris foarte puţin pe blogul ăsta, în cea mai mare parte de lene şi de lipsă de timp. Mi-am propus să îl aduc mai la viaţă şi să scriu mai des. Singura metodă pe care o am să îi asigur vizibilitatea este să pun articolul pe facebook şi apoi să mă rog la zeii lu Ţuc să îl pună pe algoritmi. Din ceva motive pe care nu le cunosc şi nici nu am chef să le cunosc, nu prea se întâmplă asta. Lu zeu algortimu nu îi place ce scriu eu, aşa că difuzarea este minimă, mult sub ce se difuza mai demult. E adevărat că probabil există o oarecare supărare pe profilul meu, că nu prea folosesc facebook-ul, şi probabil că merge pe ideea că dacă eu îl ignor, mă ignoră şi el pe mine. Pe alte platforme nu am cont şi nici nu am de gând să am. De aceea, pentru cei care vor să citească ce dracu de gânduri mai am eu din când în când, am pus un rahat unde oamenii se pot abona şi primesc un mail când scriu eu ceva. Promit solemn că nu voi trimite nimic altceva, niciodată. Eu urăsc să primesc spamuri şi mailuri pe care nu le vreau, aşa că nu voi trimite nimic altceva vreodată. Am setat rahatul ăla să nu o facă, sper că nu am apăsat nimic greşit pe acolo. Jos, după ce terminaţi textul ăsta de citit, dacă nu vă enervaţi la maxim până acolo, este un formular unde se poate face.

Bun, revin la hot topicul momentului de pe câmpul tactic al justiţiei şi bag 2-3 gânduri despre protest sau ce dracu o fi forma asta bizară de vacanţă judecătorească prelungită pe care o trăim.

Primul gând este pentru şefii de la unereu. În avocatură sunt păreri diferite despre motivele din spatele refuzului magistraţilor de a bagă cărbuni în cuptoarele justiţiei. Unii cred că au dreptate, alţii cred se alintă prea mult, iar alţii (ca mine) cred că au un pic de dreptate, dar şi că or sărit calul cu pretenţiile. Există însă aproape unanimitate că modul lor de a-şi rezolva problemele reale nu este nici legal, nici etic şi nici moral. UNBR tace asurzitor, deşi imensa parte a avocaţilor comentează, iar multe dintre barouri au comentat mai mult sau mai puţin apăsat. UNBR zice că: „se impune o colaborare reală și responsabilă între toate instituțiile și profesiile juridice, prin care se pot identifica soluții durabile, capabile să redea cetățenilor încrederea în funcționarea justiției”. Bă, jos pălăria! Atâta curaj şi asumare a unei poziţii nu s-a mai văzut în istorie de la Chamberlain încoace.

Ce aş face io dacă aş fi dictator la unebereu? În primul rând scandal. În al doilea rând, aş încerca să am o întâlnire cu liderii informali sau formali ai magistraţilor să le spun ce este în afara bulei lor şi să le spun că se războiesc cu cine nu trebuie şi că pe Bolo îl doare în cur de protestul lor. În al treilea rând, aş vorbi cu ministrul justiţiei, că e membru de unebere la bază, să îi spun că îi poate sugera lui Bolo că poate ar fi înţelept să facă o sesizare la CCR cu un conflict între puterile statului, să spună ăia dacă protestul ăsta e legal sau nu. Că sper (oarecum) că dacă CCR le spune la magistraţi că protestul lor e neconstituţional poate totuşi se întorc la lucru şi apelează la mijloace legale să îşi rezolve problemele. Sau dacă pe Bolo îl doare în cur la maxim şi îi e lene să sesizeze CCR cu asta, poate pune careva o pilă la preşedintele Senatului sau al Camerei, că şi ăla poate face o hârtie la CCR pe subiectul ăsta. Şi o poate scrie şi susţine pro bono careva de la corpul avocaţilor, aflaţi oricum în semi-şomaj tehnic.

Al doilea gând este pentru magistraţi. Eu cred că, în bula lor îndârjită din care nu vor să iasă, nu realizează ce au obţinut prin protestul ăsta. În planul rezolvării necazurilor lor cu pensii şi cu banii, nu or rezolvat nimic. Eu sunt destul de convins că CCR va admite obiecţia aia de neconstituţionalitate. Ar fi admis-o cu sau fără protest. Oricum, presupunând că o să o respingă şi legea aia va intra în vigoare, care e planul mai departe? Ce aveţi de gând să faceţi? Că io nu cred că aveţi vreo idee coerentă. Presiunea pe care aţi pus-o prin ceea ce aţi făcut nu este nici pe Guvern, nici pe Parlament (că ălora nu le pasă, că nu au procese semnificative pe rol) şi sigur nici pe CCR. La CCR puteaţi să puneţi presiune şi fără să refuzaţi să prelungiţi un drept de circulaţie sau să divorţaţi doi oameni care nu se mai suportă. Aveţi suficiente pârghii pentru asta şi le ştiţi. La ora asta sunteţi într-o zonă tâmpită în care v-aţi băgat singuri: fie CCR va admite obiecţia şi atunci aţi protestat degeaba, fie o respinge şi va trebui să vă opriţi că nu mai aveţi ce face, în afară de a vă da demisia şi de a renunţa la pensiile astea reduse pentru alea normale. Nu aveţi opţiune, după mine.

Spuneţi (iar la asta cred că chiar aveţi dreptate) că e de căcat că toată societatea vă dă cu hate pentru multe chestii nejustificate şi că există o campania publică de denigrare la adresa voastră. Da, există. O parte din motive sunt nejustificate şi sunt rahaturi vânturate public aiurea. O altă parte…. Dar nu discut acuma despre cât de justificată e opinia asta publică. E suficient să constat că există şi pricep că e naşpa. Sunt de acord că nu ar trebui să fie, sunt de acord că lumea politică nu ar trebui să o alimenteze şi să o încurajeze, ci din contră.

Dar ceea ce aţi rezolvat prin protestul ăsta nu este să înceteze campania asta. Ceea ce aţi obţinut din partea societăţii, a oamenilor obişnuiţi oscilează între dezgust şi ură. Aţi estimat (dacă aţi făcut-o, că am senzaţia că nu aţi gândit deloc) complet greşit efectele protestului. Voi chiar aţi crezut că opinia publică, că lumea din afara bulei voastre din palate de justiţie şi de forumuri pe care scrieţi şi vă alimentaţi singuri, o să susţină acest protest? Probabil că unii v-ar fi susţinut dacă o făceaţi prin mijloace legale şi afectând interesele celor cu care sunteţi în râzboi, adică guvernul, parlamentul etc. Eu cred că aş fi susţinut acţiuni sau alte acte prin care v-aţi fi luptat cu cine trebuie, legal.

Vă comportaţi ca şi cum sunteţi în război cu toată lumea, cu toată opinia publică, care se simte sfidată. Nu atât de cuantumul pensiilor, ci de atitudinea pe care o transmiteţi. Aţi suspendat fără temei legal (actele alea administrative nu sunt temei, să nu ne minţim) sau amânat aiurea sute de mii de cauze, în care sunt implicate sute de mii de oameni. 99% dintre ei urăsc asta şi, în cel bun caz, sunt dezgustaţi de protestul ăsta. Nu veţi câştiga războiul cu oamenii, că nu aveţi cum. Oamenii ăia nu v-or făcut nimic, nu v-or tăiat din pensiile alea. Că ei nu pricep neapărat de ce pensia de serviciu la 55 de ani este de zece ori mai mare decât pensia medie la 65 de ani e adevărat. Explicaţia aia că voi nu puteţi cumpăra acţiuni la Nvidia (interdicţie pe care singuri v-aţi pus-o) nu stă în picioare la nimeni, că aia nu poate justifica să aveţi pensii de 10 ori peste oamenii care pot cumpăra acţiuni la Nvidia şi se alătură astfel celorlaţi 5 milioane de pensionari români care cumpără opţiuni futures pe bursa din Hong Kong.

Revin, că am zis că nu vorbesc despre motivele de la fond, ci doar despre formă. Pe scurt, v-aţi supărat pe Guvern că o tăiat ceva din pensii (not much, să nu ne alintăm), că o lungit brusc ăia 25 de ani (aici e cam de căcat), că o discutat cu voi de pe poziţii obtuze atunci când o făcut-o şi pe Parlamant şi politicieni că vă dau cu hate la televizor. Aţi decis să ieşiţi la război şi aţi belit până acum numa victimele colaterale. Orice război are şi din astea, dar suntem în epoca războaielor chirugicale, cu cât mai puţini civili omorâţi. Voi aţi omorât doar victime colaterale, pe ăia cu care sunteţi în război i-aţi deranjat doar cu vreo 2-3 comunicate scrise în termeni atât de lemnoşi şi de academici că o adormit ăla de la usere cu spume la gură până o ajuns la jumate din comunicat.

Credeţi că ăla de la Guvern nu mai doarme de stres că acum vreo juma de oră tocmai aţi suspendat o cauză în care eu am dat în judecată statul în numele unei client? Sau că tocmai ce s-a amînat pentru a 12-a oară pronunţarea (din februarie) într-o cauză în care cer pentru un client cheltuielile de judecată pe cale separată? Răspunsul îl ştiţi. Dacă atitudinea vostră este: “ăştia nu mă respectă, nu mai lucrez”, cred că greşiţi fundamental. Nu lucraţi pentru Guvern chiar dacă ăia vă plătesc. Lucraţi pentru oamenii, faceţi un serviciu public.

Daţi-i în judecată pe ăia care vă dau cu hate nejustificat. Beliţi ANAF-ul în cauze (legal, nu aiurea), nu îi mai trataţi altfel decât pe părţile private din cauze, faceţi presiuni la Guvern, mergeţi pe trepte la Bolo să îi spuneţi că e bou, plângeţi la CJUE că v-o lungit brusc timpul până la pensie, faceţi plângere la CEDO. Angajaţi o firmă de PR să explice care e poziţia voastră, că voi nu sunteţi în stare să vorbiţi altfel decât de sus, de la pupitrul de judecător. Probabil mai sunt chestii care pot fi făcute, nu e problema mea şi nu m-am gândit la ea. Nu ştiu, angajaţi-vă cei mai buni avocaţi şi puneţi-i să vă ducă războiul prin mijloace legale. Dar încetaţi idioţenia asta odată! Pierdeţi şi voi, pierd şi oamenii normali. Singurii care nu pierd sunt fix cei cu care trebuie să vă duceţi războiul.

Caut consultant serios, care să mă înveţe cum să fac evaziune fiscală fără să mă prindă nimeni. Big 4, Small 5, ăştia care ştiţi cum să plimb banii pe care îi câştig din avocatură în alte feluri decât alimentarea contului de trezorerie a statului. În ultimii ani, taxarea profesiilor liberale a crescut cu cel puţin 200%, iar asta e aberant.

Io înţeleg că ceea ce vor ei să taxeze sunt, de fapt, contractele de muncă ascunse prin consiliere de la big 4 şi small 5 în profesii liberare, pefeauri şi altele, dar lista celor beliţi include următoarele categorii:

1. Avocaţii, notarii, liber profesioniştii etc. cinstiţi. Ăia care iau onorariile cu factură cu tot tacâmul. Ăia care iau banii total sau parţial la negru nu sunt afectaţi. La ăia pe poţi pune impozite oricât vrei tu, tot nu le vor plăti. Eventual, dacă sunt foarte mici, poate îi convingi să le declare. Sigur nu combaţi evaziunea punând taxe din ce mai ce mai mari. În realitate, o încurajezi.
2. Avocaţii, notarii, liber profesioniştii etc. aflaţi la început de drum. Le transmiţi că nu are sens să se agite, să muncească, să investească pentru că o le plătească tot mai mult şi mai bine îşi vede de treabă sub radar.
3. Avocaţii, notarii, liber profesioniştii etc. care chiar trăiesc din munca asta, extrem de grea, nu cei care o fac de hobby şi care trăiesc din combinaţii şi alte chestii.

Hai să luăm un exemplu oarecum concret. Să zicem că vine la mine un client cu un dosar şi îi spun că dosarul ăla (care va dura ceva ani, termene, hârtii, întâlniri, telefoane etc.) îl costă 10.000 lei. Din banii ăştia, bugetul îmi ia 1.800 lei TVA. Tot de aici îmi ia casa de asigurări sociale a avocaţilor 1.400 lei. Ăştia au plafon, deci nu sunt chiar atâta, hai să spunem că îmi ia 500 de lei. După aia, vine bugetul şi îmi ia 400 lei impozit pe venit, iar casa de sănătate îmi ia alţi vreo 400 lei contribuţii la sistemul public de sănătate la care nu apelez niciodată că e oribil şi merg la medici privaţi. Am calculat că am şi cheltuieli, iar o parte din ele (nu toate, că aşa e viaţa în apostola ANAF către fraieri, sunt deductibile). După ce o păpat bine toată lumea, la mine rămân maxim 7000 lei.

Să nu îşi imagineze cineva că duc toţi banii ăştia acasă şi îi sparg pe ce vreau eu. Am de plătit chiria biroului, calculatorul, softuri, hârtie, secretariat, colaboratori, utilităţi etc. În funcţie de numărul de dosare pe care le, cheltuielile astea care adunate ajung la sume astronomice, se iau din acei bani. Dacă am noroc şi mă descurc cu talent, poate la mine vreo 1/3 din ei. Pentru care o să lucrez ceva ani, o să merg să stau 4 ore pe hol la instanţă că o citat toate cele 50 de cauze pe ora 9 etc.

Deci, la un calcul simplu, din cei 10.000 lei pe care îi plăteşte clientul, cam 30% se duc la stat şi la barou; cam 50% se duc pe cheltuielile dintre care doar o parte sunt deductibile; iar vreo 30% reprezintă munca mea.

Prima întrebare: bă, nu vi se pare că primesc cam puţin pe munca mea? Cum rahat mă încurajaţi să muncesc mai mult, să produc mai mult, să contribui mai mult la societate dacă unicul vostru scop este să îmi luaţi mai mulţi bani fie direct prin taxe, fie indirect prin reguli tâmpite de fiscalitate?

Bănuiesc o parte din replică: domle, la salarii taxele sunt mai mari, ajung undeva în zona de 40%. Aşa e, dar salariatul nu îşi asumă niciun risc. Nu e în concurenţă cu alţii, care poate nu plătesc vreo taxă şi care pot cere pentru acelaşi lucru 8.000 lei, nu 10.000 ca mine şi care duc acasă mai mulţi bani, iar clientul spune că e mai ieftin. Salariatul are protecţie de concediere, de şomaj, de concediu de maternitate, de dreptul muncii, de tot ceea ce îţi dă un stat socialist până în măduva oaselor. Salariatul are pensia pe care i-o garantează statul care, dacă nu are bani pentru acele garanţii, se împrumută şi îmi creşte mie taxele să achite acele împrumuturi. Io nu am vreo garanţie că acea casă de asigurări a avocaţilor nu va intra în colaps la un moment dat.

Nu uitaţi nici de efectul de ricoşeu. Aţi mărit impozitele şi CASS şi la cei care obţin venituri din chirii. Biroul avocaţilor este, de regulă, închiriat. Unde credeţi că se regăsesc acele taxe în plus la proprietari? În chirie, desigur. Aţi crescut salariul minim, cu consecinţa că toate salariile angajaţilor cresc prin ricoşeu. Aţi crescut TVA-ul iar o parte din cheltuielile mele pe care nu vreţi să le deduceţi că spuneţi că hârtia igienică nu este în vederea producţiei de plus valoare (exagerez, dar aţi prins ideea), sunt purtătoare de TVA.

A doua replică este: domnle, la nemţi şi la francezi e mai mult. Aşa e, dar esenţial e altceva: ăia pmiesc ceva de banii ăia mai mulţi. Ăia nu donează bani la CASS ca să meargă apoi la Regina Maria, la maternităţi private şi la dentişti privaţi, iar la sistemul public să ajungă numa dacă au accident de maşină. Ăia primesc posibilitatea de a ajunge de la Marseille la Lyon în 2 ore dacă au cauză acolo, nu ca mine care fac 7 ore până la Iaşi dacă am noroc. Ăia primesc ceva respect de sistemul public, indiferent de tipul lui, de la finanţe până la instanţe. Ăia primesc şcoli publice bune sau foarte bune şi nu trebuie să îşi ducă copiii la şcoală privată sau să îi ia la 11 de la şcoală şi să nu mai lucreze nimic după ora aia. Dacă statul român s-ar agita măcar să rezolve din astea, aş fi de acord să îi dau 30-40 din banii pe care îi câştig. Dar nu primesc nimic din astea şi mă simt furat.

Adică, cred că sunt două tipuri de state:

Realist vorbind, pe calculele de mai sus, acum 3 ani din 10.000 lei pe care îi plătea clientul, la munca mea ajungeau vreo 4.500 lei. Azi, poate mai ajung 3.000 lei. Pe scurt, mi-aţi redus veniturile printr-o politică cretină care îi beleşte pe cei care sunt corecţi fiscal şi respectă inclusiv regulile cretine pe care le stabiliţi prin metoda prima dată le luăm şi apoi le punem în discuţie la fraieri.

Pun pariu că aţi pus-o pe aia cu 90 salarii minime, în ideea că lumea o să facă scandal şi, din mărinimia voastră, o să spuneţi: ia, sărăkiilor, luaţi la 72 de salarii, că suntem băieţi de treabă, nu ne uităm la bani. Şi sunt convins că ăşa o să întâmple, UNBR o să fie fericit că în urma protestelor paşnice pe hârtie nu ne-o tăiat ambele mâine, ci numa una, mare victorie, şi vom pleca mai departe. Mie sincer nu îmi convine deloc şi mi-a cam ajuns, aşa că revin la întrebarea de la început: ştiţi pe careva să mă înveţe cum fac să plătesc nişte taxe decente, iar restul banilor să îi optimizez cumva? Plătesc consultanţa, nu e problemă. Singura mea întrebare pentru consultant va fi simplă: din onorariul pe care mi-l ceri, cât dai la stat? Dacă dai peste 25%, nu mi se pare că experienţă şi vreau alt consultant.