Radu Chiriţă

Blog

  • Update la "De unde facem rost de 9 miliarde de lei"

    Acum ceva vreme Preşedintele, revoltat că judecătorii au tupeul să admită acţiuni împotriva statului, cerând acestuia să îşi respecte propriile legi ori tratatele internaţionale pe care le-a ratificat, le cerea judecătorilor care admit acţiuni împotriva statului, să precizeze în hotărârile lor de unde trebuie luaţi banii ce vor fi plătiţi reclamanţilor.
    Am astăzi o singură completare la ceea ce scrisesem atunci. Cred că, pentru ca mesajul său să îşi atingă efectul scontat, Preşedintele nostru ar trebui să adreseze aceiaşi doleanţă şi judecătorilor la de la CEDO şi de la CJUE. Ca să nu fie nevoie să putem Guvernul în situaţia idioată de a da o ordonanţă de urgenţă prin care să stabilească că nu doreşte să execute hotărârile ăstora de la Strasbourg ori de la Luxembourg.

  • Despre răspunderea magistraţilor

    Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.
    Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.
    Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?
    Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).
    În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.

  • De unde facem rost de 9 miliarde de lei

    În urma cu vreo două săptămâni, în cadrul procesului naţional de dat şpiţuri în gură judecătorilor declaşat de ceva vreme de instituţiile responsabile ale statului, dl. Băsescu întreba pe la televizor de unde facem rost de 9 miliarde de lei pentru a achita obligaţiile de plată ale statului stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Afirmaţia a primit diverse rezultate, dar nimeni nu i-a răspuns domnului preşedinte la întrebarea sa.
    M-am tot gândit de atunci de unde se pot face rost de banii ăştia. Am găsit nişte răspunsuri. În primul rând, trebuie să facem nişte corecţii. E vorba de 9 miliarde de lei acumulaţi din 3 ani, în consecinţă vorbim de 3 miliarde de lei pe an. Din ăştia, grosul sunt bani reprezentând salarii, pe care se plătesc impozite, CAS etc., deci în realitate sunt vreo 2 miliarde de lei. Grosul acestor bani, odată plătiţi, se vor duce în consum, ceea ce înseamnă că pe o bună parte din ei se va plăti şi TVA, se va plăti şi impozit pe profit pentru cei care vor încasa banii ăia etc., astfel încât să spunem că am fi avut nevoie de vreo 1,5 miliarde de lei pe an. În total, pe cei trei ani discutăm de 4,5 miliarde de lei, nu de 9 miliarde.
    Bun, să mergem mai departe. De unde facem rost de banii ăştia. Păi, vreo 600 de milioane de lei s-a hotărât Guvernul să bage în cele sfinte, poate ne ajută cel de sus, că avem nevoie. Cred că intervenţia divină mai poate fi amânată câţiva ani, că e mai urgent să ne achităm totuşi datoriile lumeşti decât să facem o pereche pentru Casa Poporului. Iar dacă estimarea de preţ este de 600 de milioane, mi-e frică să mă gândesc cât va fi costul final. Vreun miliard de lei a băgat Guvernul şi în stadionul din Bucureşti. O investiţie remarcabilă (prin preţul achitat), dar care putea să mai aştepte un pic. Pe scurt, ar rămâne în discuţie vreo 3 miliarde de lei.
    Din informaţiile publicate în presă, în ultimii trei ani, bugetul total pentru interceptări telefonice al SRI, DNA, DIICOT, SIE şi alte instituţii care trag cu urechea ar fi fost de peste 3 miliarde de lei. Eu sunt gata să renunţ la dreptul meu constituţional de a fi ascultat de băieţii cu ochi albaştri. Le promit solemn că, în următorii trei ani voi discuta la telefon tot aceleaşi rahaturi ca şi până acum şi, dacă cele cîteva mii de euro folosiţi pentru a-mi asculta mie inepţiile vor fi folosiţi pentru plata obligaţiilor statului, promit să raportez eu rahaturile pe care le-am discutat telefonic. Ca şi mine, cred că ar mai fi doritori.
    În consecinţă, îl rog pe consilierul dlui. preşedinte care citeşte netul pentru dânsul să îi prezinte această subtilă analiză economică şi să îl anunţe că a găsit banii pe care îi căuta preşedintele. Nu de alta, dar în România respectarea legii este obligatorie. Tot în România, plata obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este obligatorie. Dacă cumva nu e obligatorie, atunci să mi se spună şi mie, că am nişte obligaţii de plată la finanţe. Mi-ar face şi mie plăcere să mă duc la finanţe, să ridic din umeri şi să le spun la băieţii ăia că nu am bani pentru aşa ceva. E mult mai important pentru mine să îmi iau un ceas nou, să îmi schimb maşina şi să merg în concediu. Iar banii pe care îi datorez o să îi dau eu mai încolo, eşalonat începând cu 2016. Iar dacă au nevoie de o hârtie în acest sens, pun şi eu mâna pe un pix şi scriu frumos pe o foaie: “Ordonanţă de de urgenţă privind plata când am eu chef a obligaţiilor către stat”. 

  • C-aşa-i în tenis

    După postarea de pe blog legată de coabitarea între judecători şi procurori, publicat şi pe juridice.ro, într-un comentariu de acolo am fost acuzat că îmi scriu frustrările. Iniţial am negat, dar, după o vreme am priceput că nasul fin de procuror al celui care a scris acel comentariu nu s-a păcălit nici de data asta.
    Da, tată, aşa e, sunt frustrat! Nu pentru că mi-aş fi dorit toată viaţa să fiu procuror şi nu am reuşit, să nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că egalitatea aia a armelor pe care o predau eu la inocenţi copii din facultatea de drept e o chestiune atât de teoretică încât mai bine s-ar preda la un curs de utopia dreptului. Nu mă refer aici la faza de urmărire penală, unde e firesc să nu fiu egal cu procurorul de caz, ci la faza de judecată. Nu mă refer nici măcar la lege, deşi şi acolo ar fi de comentat diverse, ci la viaţa reală, în care egalitatea în drepturi şi statut în faţa instanţei între mine şi procuror este identică cu cea dintre jucătorul la serviciu în tenis şi ăla care aşteaptă încordat cu paleta în mână.
    Să mă explic:
    Vreau şi eu să nu se ia cauza fără mine şi să merg eu când vreau şi pot în sală. Vreau să nu mai stau pe culoare la instanţă câte 4 ore până când un procuror DNA ori DIICOT are bunăvoinţa să vină în sală ca să luăm cauza. O să sară unii în sus că, vezi doamne, ăia au şi altă treabă decât să aştepte cauza la rând câte 4-5 ore, frumos în băncuţă. Păi, şi eu am altă treabă. La fel ca şi procurorul, şi eu fac tot un serviciu public, scrie în legea avocaturii dacă nu credeţi…. Avantaj la serviciu. Serviciu lui, care e mai tare decât al meu.
    Vreau şi eu să mă înghesui la arhiva instanţelor penale şi cu procurorii, ca să vedem soluţia de ieri. Vreau, de asemenea, să mă înghesui cu procurorii şi la cereri pentru copie de pe încheierile de şedinţă. Aaa, şi vreau să plătească şi Ministerul Public câte un leu pe pagină de copie, că tenisul e un sport scump.
    Vreau şi eu ca, dacă declar apel sau recurs, să îmi trimită instanţa dosarul la birou să motivez apelul ori recursul. Vreau, de asemenea, ca până când binevoiesc să motivez calea de atac să nu fie sesizată instanţa superioară. Vreau de asemenea să nu am niciun termen e motivare sau, dacă îl am, rog să îl considerăm ca un termen de recomandare, care poate fi depăşit dacă am mult de lucru. Şi am foarte mult de lucru…
    Vreau şi eu să scriu pe o foaie toate probele pe care le doresc a fi administrate, iar judecătorul să le administreze automat, la fel ca şi cele enumerate la finele rechizitoriului. Nu mai vreau ca admiterea unei cereri în probaţiune să fie echivalentă cu un retur de serviciu pe linie.
    Vreau, de asemenea, să mă duc la preşedintele ICCJ ca să discutăm despre dosarele pe care le am pe rolul acestei instanţe, la fel cum a făcut domnul procuror şef al DNA. Mişcarea asta a fost as, c-aşa-i în tenis…
    Pe scurt, vreau să fim egali în faza de judecată. Vreau să avem aceleaşi condiţii de pregătire a cauzelor, vreau să putem propune probe în mod egal, vreau să jucăm tenis cu aceleaşi paletă, că în viaţa reală io joc cu una de ping-pong iar procurorul joacă cu una tenis. Şi el are şi serviciul.

  • Fă-te avocat, Săndele!

    Scriu sub impresia unor discuţii avute de-a lungul timpului cu magistraţi, despre avocatură. Sunt surprins de cât de falsă este reprezentarea pe care o au aceştia asupra profesiei de avocat. Probabil că şi reciproca e adevărată, dar nu sunt magistrat ca să o percep corect, aşa că nu scriu despre ea. Sunt două, trei mituri despre care ar trebui discutat.
    Unu e legat de veniturile avocaţilor. Sigur, sunt avocaţi care câştigă mult mai mult decât un judecător ori procuror. Totuşi, ăştia sunt extrem de puţini, iar realitatea e puţin diferită faţă de percepţia publică. Să încerc să explic, cu cifre. Dacă un avocat cu cabinet individual are încasări de 12500 lei pe lună, pare mult. Sunt aproape 3000 de euro, mult peste media veniturilor din economie. În realitate, nu sunt chiar atâţia. În primul rând vine statul şi le loveşte cu TVA-ul, deci rămâi cu vreo 10000 lei. Avocaţii au atât de puţine cheltuieli deductibile, încât foarte puţin din TVA-ul ăsta ţi-l poţi deduce. Din aştia 10000 lei vine Casa de Asigurări a avocaţilor şi îţi mai ia încă 1000 de lei, baroul vreo 200 de lei plus Casa de asigurări de sănătate care te blagosloveşte cu 560 lei şi tocmai ce ai rămas cu vreo 8000. Din ăştia trebuie să plăteşti gazul, curentul, xeroxul, secretara, chiria, eventual un stagiar şi rămâi cu vreo 5000 de lei. Într-un final, vine statul român şi îţi mai ia 16% din ăştia şi ai rămas cu 4200 lei. Sub un judecător ori procuror.
    Al doilea este despre tertipurile avocăţeşti. Mai ales în penal avocaţii sunt acuzaţi de a apela la tertipuri murdare pentru a amâna cauze. Sigur, se mai întâmplă şi din astea, dar generalizarea este falsă. S-o luăm pe rând cu celebrele tertipuri. Un inculpat trimis în judecată face cerere de amânare pentru angajare de apărător, deşi a fost asistat în faza de urmărire şi apoi îşi angajează acelaşi avocat. Totuşi, puţină lume realizează că, în cele mai multe situaţii, contractele de asistenţă se fac pe faze procesuale. De cele mai multe ori, odată finalizată urmărirea penală, trebuie încheiat un nou contract de asistenţă juridică şi plătit un alt onorariu. Pe care omul o să îl plătească cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, că aşa se întâmplă. La acel moment, dosarul este urcat de la arhivă şi, ca avocat, nu ai nicio şansă să îl vezi şi să te pregăteşti. În consecinţă, îl pui pe om să meargă să ceară amânarea.
    Urmează de regulă, ca şi mare tertip, cererea de amânare pentru pregătirea apărării. Să ne înţelegem pe româneşte. Un dosar stă în arhivă extrem de puţin timp. Urcă în birou la judecător cu o săptămână înainte de termen şi, dacă trebuie redactată vreo închiere mai lungă, coboară la o săptămână după aia. Arhivele sunt deschise 3-4 ore pe zi, timp de 4 zile pe săptămână. În orele în care arhivele sunt deschise un avocat mai are şi alte cauze sau întâlniri cu clienţii. Dacă e o cauză cu arestări, dosarul se plimbă între instanţe pe recursuri nejustificat de mult şi să îl vezi şi studiezi pe îndelete este o chestiune aproape imposibilă. Se poate spune că dosarele se prezintă la finele urmăririi penale. Invit pe oricine la o astfel de prezentare, să vadă cât reuşeşte să reţină dintr-un doar de mii de pagini. Întreb în egală măsură, cinstit, judecătorii să spună dacă la primul de termen de judecată ştiu perfect tot ceea ce este într-un dosar de mii de pagini. Poate ca judecător nici nu este esenţial să ştii, că te mai prinzi de-a lungul procedurii ce e acolo, dar ca avocat nu îţi permiţi să mergi în sală şi să nu ştii dosarul ca biblia. Şi atunci mai ceri timp, apelând la un celebru tertip.
    Apoi, se face o excepţie de nelegală sesizare a instanţei, care se respinge cu o constanţă demnă de cauze mai bune. Însă, de multe ori, se obţine un termen pentru asta. Alt tertip. De ce mai faci excepţie de nelegală sesizare în care invoci vrute şi nevrute dacă oricum ştii că se respinge?  Păi, trebe’ să spui şi tu ceva când începe procesul. Procedura penală nu are o formă de “întâmpinare” în care să ai şi tu posibilitatea să îţi dai cu părerea despre dosar. Are în schimb rechizitoriu în care procurorul scrie nejustificat de mult şi, de multe ori, nejustificat de creator. Până când ajungi tu la concluzii pe fond să îi spui judecătorului că nu e chiar aşa cum o scris ăla acolo, judecătorul e demult convins că omul e vinovat. Aşa că profiţi şi tu de ce îţi oferă legea şi te foloseşti de excepţia de nelegală sesizare pentru spune ce ai de spus la început. În plus, surprinzător, să ştiţi stimaţi judecători că procurorii nu sunt fix zeii respectării legii. Credeţi că ăştia nu au tertipuri în program? Şi ştiind că nimeni nu le controlează urmărirea penală, credeţi că nu produc diverse încălcări ale legii de procedură, care a devenit facultativă în faza de urmărire penală? Nu vi se pare corect să fie semnalate aceste chestii judecătorului, chiar dacă sunt poate chichiţe? Adică, ca să ne înţelegem dacă rechizitoriul a fost confirmat nu şe şeful parchetului, ci de adjunct poate că e irelevant, dar de ce dracu’ scrie în lege că trebe’ să fie şeful? Este legea facultativă? Se pare că da…
    În ordinea numerelor de pe tricou, urmează cererile de expertiză., acuzate că sunt făcute pentru a trage de timp. Fals, în cele mai multe din cazuri. În grosul dosarelor, în faza de urmărire se fac rapoarte de expertiză de către specialiştii parchetului. Nu e oarecum firesc să vreau să vadă şi un specialist care nu e al parchetului chestia aia? Un exemplu recent e extrem de relevant. Acum 2-3 ani bubuia în presă spargerea unei agenţii a Băncii Transilvania în Cluj. După o vreme, specialiştii parchetului au făcut o expertiză ADN asupra unor probe găsită în bancă şi au stabilit că vinovate sunt două persoane. Au fost arestate timp de peste un an şi jumătate. După o vreme, s-a făcut o nouă expertiză, în Germania şi a ieşit că nu sunt ei. Tertip? Sigur că daaaaaa. Întrebarea e a cui o fost tertipul?
    De aceea, revin cu îndemnul din titlu: fă-te avocat, Săndele, ca să faci tertipuri pe mulţi bani.

  • Nefericita coabitare intre procurori si judecatori

    Avem un sistem judiciar atins de o gramadă de boli. Una cronică, despre care nu vorbeşste aproape nimeni în public, deşi multi o spun în privat este o coabilitare împotriva firii între procurori şi judecători. Toţi sunt magistraţi deşi au treburi diferite în statul de drept pe care ne căznim cumva să îl edificăm. Procurorul acuză oameni, judecătorul stabileşte dacă procurorul spune baliverne sau nu. De aceea, nu cred că avem nevoie de nici de procurori cu mentalitate de judecători şi nici de judecători cu mentalitate de procuror. S-o luăm pe rând să vedem de unde vine chestia asta.
    De la început, şi unii şi alţi studiază la aceeaşi şcoală. INM-ul formează la grămadă şi judecători şi procurori, deşi abilităţile lor ar trebui să fie diferite, la fel şi cunoştiinţele. Sunt numiţi în profesie după aceleaşi proceduri, dau examene de promovare în aceleaşi condiţii şi, de multe ori, în acelaşi timp. Au sediile instituţilor pentru care lucrează în aceleaşi clădiri, cu birouri unul lângă altul, au asociaţii profesionale comune, participă la aceleaşi cursuri de formare etc. Se află sub oblăduirea comună a CMS-ului, format dintr-o combinaţie de procurori şi judecători care decid asupra mersului sistemului nostru judiciar. Procurorii devin judecători la cerere, fără examene, fără nimic. Pe scurt, sunt împreună de la începutul carierei până la finele ei.
    Chestia asta mi se pare aberantă. Sistemul funcţionează de parcă singurii care lucrează în sistem sunt magistraţii, ceea ce e fals. Mă întreb privind la ceea ce am scris mai sus, de ce un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte poate să devină judecător la ICCJ, la o simplă cerere, iar un avocat trebuie să dea examene şi să o ia cu începutul de la judecătorie. Cu ce e mai pregătit un procuror de la DNA pentru slujba de judecător la secţia penală a ICCJ decât un avocat care a făcut cauzele penale? De ce pe avocaţi îi pregătim profesional în gluma macabră numită INPPA, iar pe procurori la INM? Că, în sala de judecată cică se află pe poziţii de egalitate. De ce în CMS sunt procurori, nu şi avocaţi ori notari? Pe ăştia nu îi interesează Regulamentul intern al instanţelor, ca să dau un singur exemplu? Sigur, nu e firesc ca un avocat să decidă promovarea unui judecător la ICCJ, dar e firesc ca un procuror să o facă?
    Acum ceva vreme dna procuror general al României se dădea mare că procentul de achitări la noi este cam de 5%, mult sub media europeană care este undeva pe la 15%. Dacă scădem achitările pe 18 indice 1, care nu sunt realemente achitări, cred că ajungem undeva pe la 1%. Eu nu m-aş da mare cu chestia asta, pentru că asta demonstrează nu faptul că avem procurori de 15 ori mai buni decât cei nemţi ori englezi, ci faptul că instanţele noastre sunt de 15 ori mai apropiate de parchete decât cele germane sau britanice. Aşa cum spuneam mai sus, nu cred că ne ajută să avem nici procurori care îşi uită rolul şi se cred judecători formulând verdicte, iar nu acuzaţii, dar nici faptul că avem judecători atât de apropiaţi de colegii magistraţi încât intră în sala de judecată cu convingerea că orice inculpat e vionvat. Şi, în fine, nu ne ajută nici procurori DNA care devin judecători la ICCJ după 10 de ani de carieră şi toată lumea crede că sunt imparţiali.

  • Despre arestarea preventivă

    Trăiesc cu senzaţia acută că sistemul nostru juridic are o problemă în raport de instituţia arestării preventive. Trăiesc, de asemenea, cu senzaţia şi mai acută că societatea română are o problemă majoră cu înţelegerea rolului şi funcţiei acestei instituţii. Cred că se arestează prea uşor şi pentru perioada prea lungi de timp şi mai cred că justiţia penală nu se realizează prin încheieri de arestare, ci prin hotărâri de condamnare. Cred că aproape toată lumea de la ziarişti la procurori şi de la oameni simpli până la judecători uită că omul a cărui arestare se cere este nevinovat. Aşa scrie în Constituţie, aşa scrie şi în codul de procedură penală, aşa scrie oriunde. Nu şi în propunerile de arestare ori în încheierile instanţelor. Plecând de la banalitatea prezumţiei de nevinovăţie, încerc să detaliez un pic.
    Fraza cheie este, după mine, următoarea: arestarea nu este o formă de executare anticipată a pedepsei. De aici, câteva consecinţe. În primul rând, instanţa care arestează este chemată să verifice nu dacă ăla a comis fapta care i se reproşează, câteva indicii în acest sens fiindu-i suficiente. Judecătorul este chemat să decidă dacă are rost să bagi în puşcărie un om nevinovat în aşteptarea unor probe şi a analizări acestora în cadrul procesului ce va avea loc. Or, 99 la sută din încheierile privitoare la arestare pe care le-am văzut analizează, pe larg sau pe scurt, dacă omul a comis-o sau nu. Majoritatea nu analizează deloc dacă are rost să îl închidem pe ăsta preventiv sau nu. Preventiv înseamnă că prevenim ceva şi ar fi frumos ca magistraţii să ne explice ce prevenim. În al doilea rând, dacă arestarea nu este o formă de executare a pedepsei, continui să mă întreb de ce gravitatea faptei poate justifica detenţia preventivă? Parcă omul era nevinovat şi nu a comis nicio faptă nici gravă şi nici mai puţin gravă….
    Pe de altă parte, continuă să îmi scape fraza cheie în care se interpretează art. 148 lit. f, aia cu pericolul pentru ordinea publică care reiese din rezonanţa faptei în rândul publicului, care ar rămâne cu senzaţia că o faptă aşa de gravă nu este pedepsită dacă nu îl arestăm pe fraier. Repet, că e important: îl pedepsim pe fraier. Sistemul îşi exprimă în această frază părerea despre arestare: arestul este o formă de pedeapsă. Numa’ aşa se pot explica arestări pentru fapte din culpă. Adică, un idiot care depăşeşte aiurea şi omoară 3 oameni poate fi arestat că e periculos. În schimb, dacă nu e arestat, i se prelungeşte dreptul de circulaţie, că e prezumat nevinovat. Jur că nu mai pricep nimic. Tot aşa se pot explica arestările pentru fapte comise în urmă cu 2 ani. Adică, dacă ăla nu a afectat cu nimic ordinea publică timp de doi până l-am prins noi, devine brusc un periculos imediat ce l-am prins cu raţa în gură…
    Se merge însă constant pe linia asta cu rezonanţa faptei în rândul publicului, de parcă ăsta decide cine trebuie arestat sau nu. Păi, dacă esenţială în determinarea existenţei sau nu a unui pericol public este rezonanţa faptei şi percepţia publicului, de ce dracu nu reînfiinţăm tribunalele poporului, măcar să ştim o treabă? Eu citisem undeva prin Constituţie că judecătorii se supun numai legii, nu şi publicului care le cere arestări.
    Se uită şi faptul că publicul român este manipulabil până la Dumnezeu şi înapoi, că este isteric şi lipsit de aproape orice formă de cultură juridică. Orice acuzaţie de corupţie naşte isterii populare. Orice accident de circulaţie provocat de unul care o băut înainte naşte cereri de executare în piaţa publică. Orice eveniment din ăsta e ştire de primă pagiună. În schimb, toată lumea îşi bagă picioarele în hotărârile de condamnare, care nu sunt ştiri sau sunt de ultima pagină, după fata de la pagina 3 şi ştirile din sport. Ăsta e publicul după care ne luăm pentru a aprecia necesitatea arestului preventiv? Repet, preventiv.
    Cum explicăm nenumăratele situaţiile în care după diverse perioada de arest, se aplică pedepse cu suspendare? Ăla a fost periculos cât era nevinovat, dar după ce l-am dovedit e băiat de treabă, care nu ar face rău nici unei pisici? Cum explicăm hotărâri de condamnare la 3 ani de închisoare pentru fapte pedepsite de la lege până la 15 ani, după ce l-am ţinut pe ăla arestat un an? Unde e gravitatea faptei, dacă îi dăm minimul prevăzut de lege? Unde e gravitatea mult clamată în încheierile de arestare când la final îi reţinem la om circumstanţe atenuate judiciare, constând în buna comportare în societate înainte de comiterea faptei? Mai întrebări din astea retorice, dar ar însemna să o lungesc prea mult.
    Cred că tot sistemul trebuie să îşi revizuiască modul de a privi arestarea şi să plece de la faptul că ceea ce se judecă este dacă un om nevinovat trebuie închis o vreme pentru a proteja societatea. Cred de asemenea că toată lumea ar trebui să ia un caiet frumos liniat şi să scrie de 50 de ori ca şi clasa a treia, ceea ce scrie în art. 136 din Codul de procedură penală: scopul măsurilor preventive este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Nu sancţionarea inculpatului.