Radu Chiriţă

Blog

  • Democraţie?

    Protestele de stradă din ultimele zile au adus, pe alocuri, în discuţie noţiunea de democraţie. O parte dintre cei aflaţi pe stradă cer democraţie şi ne pun să ne întrebăm dacă România este sau nu un stat democratic.

    Să vedem…. Democraţia înseamnă exercitarea puterii de către popor. Sigur că nu putem exercita puterea toţi 18-19 milioane deodată, aşa că o facem prin reprezentanţi, având o democraţie reprezentativă. Pe scurt, ne alegem nişte oameni care să exercite puterea în numele nostru, dat fiind că noi nu putem să o facem. Le dăm un mandat să o facă pentru noi. Şi de aici încep problemele şi întrebările. Le iau pe rând.

    1. Cel mai puternic om din România este primul ministru. Este cel care administrează fondurile statului, iar astăzi cam totul depinde de bani. Legea bugetară adoptată de Parlament nu îl încurcă în acest sens, întrucât oricând poate să emită o ordonanţă de urgenţă şi să rectifice bugetul. Omul cu pricina este şi cel mai are legiuitor al ţării. Anul trecut Guvernul a adoptat mult mai multe ordonanţe decât Parlamentul legi. Ca să pricepem până la capăt, trebuie spus că Guvernul nu este un organ colegial în care să se voteze. Primul ministru este cel care decide, el este şeful. Pe scurt, primul ministru este cel care adoptă mai mult din legislaţia acestei ţări, este cel care decide ce se întâmplă cu banii statului, după cum vrea el. No, fix pe ăsta nu îl alegem. Sigur, el primeşte un vot de încredere din partea unora pe care i-am ales, dar a primi un vot un vot de încredere nu este echivalent cu a alege pe cineva. Democraţie?

    2. Parlamentul este format din oameni aleşi. Două probleme însă lasă semne de întrebare în dreptul cuvântului “democraţie”. Prima vizează repartizarea mandatelor de parlamentar. Grosul locurilor în legislativ nu se obţin pe cale uninominală, pentru că e destul de greu ca unul dintre candidaţi să strângă majoritatea în colegiul electoral în care candidează. Mandatele care nu se obţin uninominal, se repartizează după un sistem demn de ţara lui Eugen Ionescu şi Caragiale. În urma acestei repartizări, mandatele ajung de foarte multe ori la candidaţii care nu au obţinut cel mai mare număr de voturi în colegiile în care au candidat. Ajungem astfel ca să ne desemnăm mandatarii în Parlament nu după numărul de voturi, ci după un sistem în care norocul şi coincidenţele contează de o manieră îngrijorătoare. Suntem păcăliţi să votăm uninominal, pentru a acorda mandate de parlamentar după voturile obţinute de un partid. Mai mult, odată deveniţi parlamentari, băieţii ăia nu mai reprezintă colegiul care l-adesemnat, ci reprezintă întreaga naţiune. Adică, partidul din care fac parte, că disciplina de partid este mai impresionantă decât pe vremea pecereului. Păi, mă întreb şi eu, de ce omul pe care l-am votat eu în Cluj şi care a devenit parlamentar din colegiul meu eletoral nu mă reprezintă pe mine şi pe alţi clujeni în Parlament, ci partidul din care face parte. Că eu nu am votat partidul ăla. Eu am ales un om să exercite puterea în numele meu, după cum vreau eu, nu după cum vrea el. Că dacă o face după cum vrea el, indiferent de dorinţele mele şi ale celor care l-au votat, asta nu mai este democraţie reprezentativă. Democraţia reprezentativă înseamnă că parlamentarul meu trebuie să vorbească cu gura mea şi să voteze cu mâna meu, nu cu gura şi mâna partidului. Democraţie?

    3. O altă parte, din ce în ce mai semnificativă, a vieţilor noastre este guvernată de deciziile luate de Comisia Europeană. Dincolo de faptul că pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să aderăm la Uniunea Europeană, e de subliniat faptul că nici pe comisarii europeni care stabilesc dacă am voie să beau lapte de la ţâţa vacii sau am voie numa’ din sticlă de plastic nu îi alege nimeni. Democraţie?

    Ar mai fi puncte din astea încă vreo 20, cel puţin, şi poate voi reveni cu altele. Mă întreb totuşi câtă democraţie avem şi ce putere reală avem. Ni se spune că puterea noastră este odată la 4 ani, iar arma noastră este ştampila (sau autobuzul electoral, după caz). Oare? Am avut alternanţă de putere de câteva ori în ultimii 20 de ani. Am spus o vreme că Iliescu e de vină, împreună cu Năstase şi Văcăroiu, şi i-am schimbat. Apoi, am zis că e de vină Constantinescu cu Ciorbea şi Radu Vasile şi i-am schimbat şi pe ăştia. Apoi, iar o fost Iliescu de vină. Acum, de vină e Băsescu şi cu Boc. Alţii se pregătesc cu entuziasm să fie şi ei de vină. Nu cumva e de vină sistemul? Nu picăm iarăşi în capcana de a considera că de vină sunt oamenii – Ceauşescu, Elena, Iliescu etc. – şi nu sistemul. Nu cumva chiar avem nevoie de democraţie în adevăratul sens al cuvântului, pentru a ieşi din ciclul ăsta de deziluzii?

    Cred că la asta ar trebui să ne gândim zilele astea şi mai puţin la Băsescu, Boc sau orice alt nume ne vine în minte. Şi mai cred că, în tot circul ăsta care s-a creat în ultimele zile, singurii oameni inspiraţi şi care au spus exact ceea ce au simţit au fost “huliganii” din Timişoara. Au strigat ieri în Piaţa Operei “Ole, ole, noi urâm partidele” şi “PNL, PSD, PDL, toţi se trag din PCR”. Nu pot decât să îmi scot pălăria în faţa celui care a fost atât de inspirat.

  • Update la "De unde facem rost de 9 miliarde de lei"

    Acum ceva vreme Preşedintele, revoltat că judecătorii au tupeul să admită acţiuni împotriva statului, cerând acestuia să îşi respecte propriile legi ori tratatele internaţionale pe care le-a ratificat, le cerea judecătorilor care admit acţiuni împotriva statului, să precizeze în hotărârile lor de unde trebuie luaţi banii ce vor fi plătiţi reclamanţilor.
    Am astăzi o singură completare la ceea ce scrisesem atunci. Cred că, pentru ca mesajul său să îşi atingă efectul scontat, Preşedintele nostru ar trebui să adreseze aceiaşi doleanţă şi judecătorilor la de la CEDO şi de la CJUE. Ca să nu fie nevoie să putem Guvernul în situaţia idioată de a da o ordonanţă de urgenţă prin care să stabilească că nu doreşte să execute hotărârile ăstora de la Strasbourg ori de la Luxembourg.

  • Despre răspunderea magistraţilor

    Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.
    Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.
    Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?
    Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).
    În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.

  • De unde facem rost de 9 miliarde de lei

    În urma cu vreo două săptămâni, în cadrul procesului naţional de dat şpiţuri în gură judecătorilor declaşat de ceva vreme de instituţiile responsabile ale statului, dl. Băsescu întreba pe la televizor de unde facem rost de 9 miliarde de lei pentru a achita obligaţiile de plată ale statului stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Afirmaţia a primit diverse rezultate, dar nimeni nu i-a răspuns domnului preşedinte la întrebarea sa.
    M-am tot gândit de atunci de unde se pot face rost de banii ăştia. Am găsit nişte răspunsuri. În primul rând, trebuie să facem nişte corecţii. E vorba de 9 miliarde de lei acumulaţi din 3 ani, în consecinţă vorbim de 3 miliarde de lei pe an. Din ăştia, grosul sunt bani reprezentând salarii, pe care se plătesc impozite, CAS etc., deci în realitate sunt vreo 2 miliarde de lei. Grosul acestor bani, odată plătiţi, se vor duce în consum, ceea ce înseamnă că pe o bună parte din ei se va plăti şi TVA, se va plăti şi impozit pe profit pentru cei care vor încasa banii ăia etc., astfel încât să spunem că am fi avut nevoie de vreo 1,5 miliarde de lei pe an. În total, pe cei trei ani discutăm de 4,5 miliarde de lei, nu de 9 miliarde.
    Bun, să mergem mai departe. De unde facem rost de banii ăştia. Păi, vreo 600 de milioane de lei s-a hotărât Guvernul să bage în cele sfinte, poate ne ajută cel de sus, că avem nevoie. Cred că intervenţia divină mai poate fi amânată câţiva ani, că e mai urgent să ne achităm totuşi datoriile lumeşti decât să facem o pereche pentru Casa Poporului. Iar dacă estimarea de preţ este de 600 de milioane, mi-e frică să mă gândesc cât va fi costul final. Vreun miliard de lei a băgat Guvernul şi în stadionul din Bucureşti. O investiţie remarcabilă (prin preţul achitat), dar care putea să mai aştepte un pic. Pe scurt, ar rămâne în discuţie vreo 3 miliarde de lei.
    Din informaţiile publicate în presă, în ultimii trei ani, bugetul total pentru interceptări telefonice al SRI, DNA, DIICOT, SIE şi alte instituţii care trag cu urechea ar fi fost de peste 3 miliarde de lei. Eu sunt gata să renunţ la dreptul meu constituţional de a fi ascultat de băieţii cu ochi albaştri. Le promit solemn că, în următorii trei ani voi discuta la telefon tot aceleaşi rahaturi ca şi până acum şi, dacă cele cîteva mii de euro folosiţi pentru a-mi asculta mie inepţiile vor fi folosiţi pentru plata obligaţiilor statului, promit să raportez eu rahaturile pe care le-am discutat telefonic. Ca şi mine, cred că ar mai fi doritori.
    În consecinţă, îl rog pe consilierul dlui. preşedinte care citeşte netul pentru dânsul să îi prezinte această subtilă analiză economică şi să îl anunţe că a găsit banii pe care îi căuta preşedintele. Nu de alta, dar în România respectarea legii este obligatorie. Tot în România, plata obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este obligatorie. Dacă cumva nu e obligatorie, atunci să mi se spună şi mie, că am nişte obligaţii de plată la finanţe. Mi-ar face şi mie plăcere să mă duc la finanţe, să ridic din umeri şi să le spun la băieţii ăia că nu am bani pentru aşa ceva. E mult mai important pentru mine să îmi iau un ceas nou, să îmi schimb maşina şi să merg în concediu. Iar banii pe care îi datorez o să îi dau eu mai încolo, eşalonat începând cu 2016. Iar dacă au nevoie de o hârtie în acest sens, pun şi eu mâna pe un pix şi scriu frumos pe o foaie: “Ordonanţă de de urgenţă privind plata când am eu chef a obligaţiilor către stat”. 

  • C-aşa-i în tenis

    După postarea de pe blog legată de coabitarea între judecători şi procurori, publicat şi pe juridice.ro, într-un comentariu de acolo am fost acuzat că îmi scriu frustrările. Iniţial am negat, dar, după o vreme am priceput că nasul fin de procuror al celui care a scris acel comentariu nu s-a păcălit nici de data asta.
    Da, tată, aşa e, sunt frustrat! Nu pentru că mi-aş fi dorit toată viaţa să fiu procuror şi nu am reuşit, să nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că egalitatea aia a armelor pe care o predau eu la inocenţi copii din facultatea de drept e o chestiune atât de teoretică încât mai bine s-ar preda la un curs de utopia dreptului. Nu mă refer aici la faza de urmărire penală, unde e firesc să nu fiu egal cu procurorul de caz, ci la faza de judecată. Nu mă refer nici măcar la lege, deşi şi acolo ar fi de comentat diverse, ci la viaţa reală, în care egalitatea în drepturi şi statut în faţa instanţei între mine şi procuror este identică cu cea dintre jucătorul la serviciu în tenis şi ăla care aşteaptă încordat cu paleta în mână.
    Să mă explic:
    Vreau şi eu să nu se ia cauza fără mine şi să merg eu când vreau şi pot în sală. Vreau să nu mai stau pe culoare la instanţă câte 4 ore până când un procuror DNA ori DIICOT are bunăvoinţa să vină în sală ca să luăm cauza. O să sară unii în sus că, vezi doamne, ăia au şi altă treabă decât să aştepte cauza la rând câte 4-5 ore, frumos în băncuţă. Păi, şi eu am altă treabă. La fel ca şi procurorul, şi eu fac tot un serviciu public, scrie în legea avocaturii dacă nu credeţi…. Avantaj la serviciu. Serviciu lui, care e mai tare decât al meu.
    Vreau şi eu să mă înghesui la arhiva instanţelor penale şi cu procurorii, ca să vedem soluţia de ieri. Vreau, de asemenea, să mă înghesui cu procurorii şi la cereri pentru copie de pe încheierile de şedinţă. Aaa, şi vreau să plătească şi Ministerul Public câte un leu pe pagină de copie, că tenisul e un sport scump.
    Vreau şi eu ca, dacă declar apel sau recurs, să îmi trimită instanţa dosarul la birou să motivez apelul ori recursul. Vreau, de asemenea, ca până când binevoiesc să motivez calea de atac să nu fie sesizată instanţa superioară. Vreau de asemenea să nu am niciun termen e motivare sau, dacă îl am, rog să îl considerăm ca un termen de recomandare, care poate fi depăşit dacă am mult de lucru. Şi am foarte mult de lucru…
    Vreau şi eu să scriu pe o foaie toate probele pe care le doresc a fi administrate, iar judecătorul să le administreze automat, la fel ca şi cele enumerate la finele rechizitoriului. Nu mai vreau ca admiterea unei cereri în probaţiune să fie echivalentă cu un retur de serviciu pe linie.
    Vreau, de asemenea, să mă duc la preşedintele ICCJ ca să discutăm despre dosarele pe care le am pe rolul acestei instanţe, la fel cum a făcut domnul procuror şef al DNA. Mişcarea asta a fost as, c-aşa-i în tenis…
    Pe scurt, vreau să fim egali în faza de judecată. Vreau să avem aceleaşi condiţii de pregătire a cauzelor, vreau să putem propune probe în mod egal, vreau să jucăm tenis cu aceleaşi paletă, că în viaţa reală io joc cu una de ping-pong iar procurorul joacă cu una tenis. Şi el are şi serviciul.

  • Fă-te avocat, Săndele!

    Scriu sub impresia unor discuţii avute de-a lungul timpului cu magistraţi, despre avocatură. Sunt surprins de cât de falsă este reprezentarea pe care o au aceştia asupra profesiei de avocat. Probabil că şi reciproca e adevărată, dar nu sunt magistrat ca să o percep corect, aşa că nu scriu despre ea. Sunt două, trei mituri despre care ar trebui discutat.
    Unu e legat de veniturile avocaţilor. Sigur, sunt avocaţi care câştigă mult mai mult decât un judecător ori procuror. Totuşi, ăştia sunt extrem de puţini, iar realitatea e puţin diferită faţă de percepţia publică. Să încerc să explic, cu cifre. Dacă un avocat cu cabinet individual are încasări de 12500 lei pe lună, pare mult. Sunt aproape 3000 de euro, mult peste media veniturilor din economie. În realitate, nu sunt chiar atâţia. În primul rând vine statul şi le loveşte cu TVA-ul, deci rămâi cu vreo 10000 lei. Avocaţii au atât de puţine cheltuieli deductibile, încât foarte puţin din TVA-ul ăsta ţi-l poţi deduce. Din aştia 10000 lei vine Casa de Asigurări a avocaţilor şi îţi mai ia încă 1000 de lei, baroul vreo 200 de lei plus Casa de asigurări de sănătate care te blagosloveşte cu 560 lei şi tocmai ce ai rămas cu vreo 8000. Din ăştia trebuie să plăteşti gazul, curentul, xeroxul, secretara, chiria, eventual un stagiar şi rămâi cu vreo 5000 de lei. Într-un final, vine statul român şi îţi mai ia 16% din ăştia şi ai rămas cu 4200 lei. Sub un judecător ori procuror.
    Al doilea este despre tertipurile avocăţeşti. Mai ales în penal avocaţii sunt acuzaţi de a apela la tertipuri murdare pentru a amâna cauze. Sigur, se mai întâmplă şi din astea, dar generalizarea este falsă. S-o luăm pe rând cu celebrele tertipuri. Un inculpat trimis în judecată face cerere de amânare pentru angajare de apărător, deşi a fost asistat în faza de urmărire şi apoi îşi angajează acelaşi avocat. Totuşi, puţină lume realizează că, în cele mai multe situaţii, contractele de asistenţă se fac pe faze procesuale. De cele mai multe ori, odată finalizată urmărirea penală, trebuie încheiat un nou contract de asistenţă juridică şi plătit un alt onorariu. Pe care omul o să îl plătească cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, că aşa se întâmplă. La acel moment, dosarul este urcat de la arhivă şi, ca avocat, nu ai nicio şansă să îl vezi şi să te pregăteşti. În consecinţă, îl pui pe om să meargă să ceară amânarea.
    Urmează de regulă, ca şi mare tertip, cererea de amânare pentru pregătirea apărării. Să ne înţelegem pe româneşte. Un dosar stă în arhivă extrem de puţin timp. Urcă în birou la judecător cu o săptămână înainte de termen şi, dacă trebuie redactată vreo închiere mai lungă, coboară la o săptămână după aia. Arhivele sunt deschise 3-4 ore pe zi, timp de 4 zile pe săptămână. În orele în care arhivele sunt deschise un avocat mai are şi alte cauze sau întâlniri cu clienţii. Dacă e o cauză cu arestări, dosarul se plimbă între instanţe pe recursuri nejustificat de mult şi să îl vezi şi studiezi pe îndelete este o chestiune aproape imposibilă. Se poate spune că dosarele se prezintă la finele urmăririi penale. Invit pe oricine la o astfel de prezentare, să vadă cât reuşeşte să reţină dintr-un doar de mii de pagini. Întreb în egală măsură, cinstit, judecătorii să spună dacă la primul de termen de judecată ştiu perfect tot ceea ce este într-un dosar de mii de pagini. Poate ca judecător nici nu este esenţial să ştii, că te mai prinzi de-a lungul procedurii ce e acolo, dar ca avocat nu îţi permiţi să mergi în sală şi să nu ştii dosarul ca biblia. Şi atunci mai ceri timp, apelând la un celebru tertip.
    Apoi, se face o excepţie de nelegală sesizare a instanţei, care se respinge cu o constanţă demnă de cauze mai bune. Însă, de multe ori, se obţine un termen pentru asta. Alt tertip. De ce mai faci excepţie de nelegală sesizare în care invoci vrute şi nevrute dacă oricum ştii că se respinge?  Păi, trebe’ să spui şi tu ceva când începe procesul. Procedura penală nu are o formă de “întâmpinare” în care să ai şi tu posibilitatea să îţi dai cu părerea despre dosar. Are în schimb rechizitoriu în care procurorul scrie nejustificat de mult şi, de multe ori, nejustificat de creator. Până când ajungi tu la concluzii pe fond să îi spui judecătorului că nu e chiar aşa cum o scris ăla acolo, judecătorul e demult convins că omul e vinovat. Aşa că profiţi şi tu de ce îţi oferă legea şi te foloseşti de excepţia de nelegală sesizare pentru spune ce ai de spus la început. În plus, surprinzător, să ştiţi stimaţi judecători că procurorii nu sunt fix zeii respectării legii. Credeţi că ăştia nu au tertipuri în program? Şi ştiind că nimeni nu le controlează urmărirea penală, credeţi că nu produc diverse încălcări ale legii de procedură, care a devenit facultativă în faza de urmărire penală? Nu vi se pare corect să fie semnalate aceste chestii judecătorului, chiar dacă sunt poate chichiţe? Adică, ca să ne înţelegem dacă rechizitoriul a fost confirmat nu şe şeful parchetului, ci de adjunct poate că e irelevant, dar de ce dracu’ scrie în lege că trebe’ să fie şeful? Este legea facultativă? Se pare că da…
    În ordinea numerelor de pe tricou, urmează cererile de expertiză., acuzate că sunt făcute pentru a trage de timp. Fals, în cele mai multe din cazuri. În grosul dosarelor, în faza de urmărire se fac rapoarte de expertiză de către specialiştii parchetului. Nu e oarecum firesc să vreau să vadă şi un specialist care nu e al parchetului chestia aia? Un exemplu recent e extrem de relevant. Acum 2-3 ani bubuia în presă spargerea unei agenţii a Băncii Transilvania în Cluj. După o vreme, specialiştii parchetului au făcut o expertiză ADN asupra unor probe găsită în bancă şi au stabilit că vinovate sunt două persoane. Au fost arestate timp de peste un an şi jumătate. După o vreme, s-a făcut o nouă expertiză, în Germania şi a ieşit că nu sunt ei. Tertip? Sigur că daaaaaa. Întrebarea e a cui o fost tertipul?
    De aceea, revin cu îndemnul din titlu: fă-te avocat, Săndele, ca să faci tertipuri pe mulţi bani.

  • Nefericita coabitare intre procurori si judecatori

    Avem un sistem judiciar atins de o gramadă de boli. Una cronică, despre care nu vorbeşste aproape nimeni în public, deşi multi o spun în privat este o coabilitare împotriva firii între procurori şi judecători. Toţi sunt magistraţi deşi au treburi diferite în statul de drept pe care ne căznim cumva să îl edificăm. Procurorul acuză oameni, judecătorul stabileşte dacă procurorul spune baliverne sau nu. De aceea, nu cred că avem nevoie de nici de procurori cu mentalitate de judecători şi nici de judecători cu mentalitate de procuror. S-o luăm pe rând să vedem de unde vine chestia asta.
    De la început, şi unii şi alţi studiază la aceeaşi şcoală. INM-ul formează la grămadă şi judecători şi procurori, deşi abilităţile lor ar trebui să fie diferite, la fel şi cunoştiinţele. Sunt numiţi în profesie după aceleaşi proceduri, dau examene de promovare în aceleaşi condiţii şi, de multe ori, în acelaşi timp. Au sediile instituţilor pentru care lucrează în aceleaşi clădiri, cu birouri unul lângă altul, au asociaţii profesionale comune, participă la aceleaşi cursuri de formare etc. Se află sub oblăduirea comună a CMS-ului, format dintr-o combinaţie de procurori şi judecători care decid asupra mersului sistemului nostru judiciar. Procurorii devin judecători la cerere, fără examene, fără nimic. Pe scurt, sunt împreună de la începutul carierei până la finele ei.
    Chestia asta mi se pare aberantă. Sistemul funcţionează de parcă singurii care lucrează în sistem sunt magistraţii, ceea ce e fals. Mă întreb privind la ceea ce am scris mai sus, de ce un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte poate să devină judecător la ICCJ, la o simplă cerere, iar un avocat trebuie să dea examene şi să o ia cu începutul de la judecătorie. Cu ce e mai pregătit un procuror de la DNA pentru slujba de judecător la secţia penală a ICCJ decât un avocat care a făcut cauzele penale? De ce pe avocaţi îi pregătim profesional în gluma macabră numită INPPA, iar pe procurori la INM? Că, în sala de judecată cică se află pe poziţii de egalitate. De ce în CMS sunt procurori, nu şi avocaţi ori notari? Pe ăştia nu îi interesează Regulamentul intern al instanţelor, ca să dau un singur exemplu? Sigur, nu e firesc ca un avocat să decidă promovarea unui judecător la ICCJ, dar e firesc ca un procuror să o facă?
    Acum ceva vreme dna procuror general al României se dădea mare că procentul de achitări la noi este cam de 5%, mult sub media europeană care este undeva pe la 15%. Dacă scădem achitările pe 18 indice 1, care nu sunt realemente achitări, cred că ajungem undeva pe la 1%. Eu nu m-aş da mare cu chestia asta, pentru că asta demonstrează nu faptul că avem procurori de 15 ori mai buni decât cei nemţi ori englezi, ci faptul că instanţele noastre sunt de 15 ori mai apropiate de parchete decât cele germane sau britanice. Aşa cum spuneam mai sus, nu cred că ne ajută să avem nici procurori care îşi uită rolul şi se cred judecători formulând verdicte, iar nu acuzaţii, dar nici faptul că avem judecători atât de apropiaţi de colegii magistraţi încât intră în sala de judecată cu convingerea că orice inculpat e vionvat. Şi, în fine, nu ne ajută nici procurori DNA care devin judecători la ICCJ după 10 de ani de carieră şi toată lumea crede că sunt imparţiali.