Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.