Category Archives: avocatura

And justice for all

Am scris pe blogul ăsta de foarte multe ori la nervi, ca să îmi vărs frustrările, în momente în care mă gândeam că poate era mai bine dacă nu mă făceam avocat, ci îmi alegeam o meserie în care să fiu fericit cu duhul, să nu ştiu de fapt cu ce se mănâncă lumea. Gen agricultor sau it-ist.

Vin însă şi momentele pentru care te-ai făcut avocat, cele în care ţi se pare că ai ales cea mai frumoasă meserie din lume şi alea care te fac să speri că încă există speranţă pentru justiţie, cu J mare. Cred că e momentul să scriu şi de bucurie şi fericire, nu doar de nervi şi amărăciune, iar azi este unul dintre acele momente. E vorba despre un proces pe care firma mea l-a căştigat ieri, la Curtea de Apel Tg. Mureş. Nu ştiu dacă cele două doamne din complet aveau pantofi albaştrii, nu ştiu încă motivarea admiterii acţiunii noastre, dar îmi scot clopul până la pământ în faţa lor. Nu pentru că am căştigat un proces, oricât pare de ciudat, nu e primul :). Ci pentru că au avut curajul să îşi respecte profesia şi jurământul şi să dea o soluţie care cred că este o premieră în România.

Povestea pe scurt este următoarea:

La 22 ianuarie 2017, dna. SGE este ucisă prin împuşcare cu o armă de vânătoare de fostul său concubin în timp ce se afla la serviciu. Anterior, la 15 ianuarie 2017 victima fusese agresată în public şi ameninţată cu moartea. După un apel la 112, un echipaj de poliţie s-a prezentat la faţa locului, de unde agresorul plecase deja. La îndrumarea poliţiştilor, victima a formulat o plângere penală pentru vătămare corporală şi ameninţare. Plângerea a fost înregistrată şi după cinci zile a fost începută urmărirea penală in rem. Nu s-a făcut nici un act de urmărire penală în dosar până în mai 2018.

După trei zile, la 18 ianuarie, victima este din nou agresată în public şi ameninţată cu moartea. Un martor al incidentului apelează la 112, însă operatorul refuză să transfere apelul către poliţie pe motiv că nu s-a indicat adresa exactă, ci doar numele unui bar şi cartierul unde avea loc incidentul. După câteva minute, martorul a revenit cu un nou apel la 112 şi a indicat adresa barului, însă operatorul a refuzat să transfere apelul pe motiv că agresorul plecase deja de la locul incidentului şi nu mai avea rost să meargă un echipaj de poliţie acolo.

La 19 ianuarie 2017, a doua zi, victima depune o a doua plângere penală. Poliţia nu face nimic cu ea până prin primăvara lui 2018, când o conexează la cea anterioară. La 20 ianuarie 2017, agresorul îşi cumpără ilegal o armă de vânătoare, iar două zile mai târziu îşi împuşcă fosta concubină de două ori în cap. Fuge de la locul faptei şi se predă după câteva ore. În octombrie 2018 este condamnat definitiv la detenţiune pe viaţă.

În urma victimei, râmâne un copil de 4 ani a cărui mamă este decedată, iar tatăl este închis pe viaţă, şi părinţii victimei. Aceştia formulează o acţiune în răspundere delictuală împotriva statului român, a administratorului serviciului 112 (Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi a Poliţiei române (MAI, IGPR şi IPJ Mureş). Prin acţiune se cere să se constate că statul român şi instituţiile sale şi-au încălcat obligaţiile pozitive impuse de art. 2 din Convenţia drepturilor omului şi de Convenţia de la Istanbul.

Tribunalul Mureş respinge acţiunea. În raport de statul român, nu se precizează de ce. În raport de STS, se precizează că dat fiind că victima nu a fost ucisă în 18 ianuarie, refuzul operatorului 112 de a transfera apelul nu are nicio importanţă. În raport de Poliţie, s-a considerat că intervalul de o săptămână de la prima plângere penală este prea scurt pentru ca organele de poliţie să ia măsurile de prevenire a uciderii victimei. Nu se precizează de cât timp ar fi avut nevoie poliţia pentru a face ceva concret, în afară de un traseu birocratic. Victima este cercetată prin sentinţă pentru că nu a sesizat poliţia mai devreme cu privire la comportamentul violent al fostului concubin.

La 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Tg. Mureş admite apelul şi admite acţiunea.

Nu ştiu motivele, dar bănuiesc că sunt cele pe care ne-am fondat apelul atunci când am cerut instanţei să constate că toată lumea a tratat situaţia ca fiind “încă o femeie pe care o bate soţul” şi au ignorat-o. Sunt convins că statul va face recurs şi habar nu am dacă hotărârea va rămâne aşa sau nu. Indiferent de asta, soluţia îmi dă speranţă.

Cred că este una dintre cele mai importante soluţii obţinute de firma pe care o conduc, dacă nu cea mai importantă. Am obţinut o grămadă de achitări, am cîştigat la CEDO tot felul, am câştigat la CCR tot felul, am căştigat procese în care era vorba despre foarte mulţi bani etc. Totuşi, parcă niciodată nu m-am bucurat mai mult decât ieri, gândindu-mă că acel copil – care are acum 6 ani – are poate o şansă în viaţă. Nu ştiu dacă îşi va mai aduce aminte vreodată de mama sa, nu ştiu dacă va vorbi vreodată cu tatăl său, nu cred că banii pe care îi va primi de la stat o să îi schimbe viaţa cu totul. Dar ştiu că măcar, prin hotărârea Curţii de Apel Tg. Mureş, statul român şi-a cerut scuze. I-a oferit o sumă de bani care să îi ajute pe bunicii care îl cresc şi i-a oferit speranţă că poate va ajunge într-o ţară în care instituţiile se comportă responsabil.

O ţară în care poliţia nu mai susţine că nu o avut timp o săptămână să proteje viaţa unei persoane. În care poliţia nu mai susţine că violenţa domestică nu este o infracţiunea gravă, care să necesite o reacţie rapidă. În care STS nu va mai afirma că ei nu răspund de ceea ce spun operatorii 112, deşi şi unii şi alţii vor susţine asta în recurs. Sper că, poate, văzând hotărârea instanţei, vor ajunge totuşi în al 15-lea ceas la concluzia că au greşit. Şi data viitoare când o femeie mai este ameninţată cu moartea şi bătută, poliţia, STS şi statul român vor face ceva pentru a-i proteja viaţa. Dacă la anul vom avea mai puţine femei ucise în violenţe domestice, poate că asta se va datora şi hotărârii pe care o laud acum. Pentru toate astea, ca om, nu ca avocat implicat în dosar, mulţumesc celor două doamne din completul Curţii de Apel.

 

PS. Poate decizia va fi un precedent. Statul român trebuie scuturat bine, pentru a înţelege că are nişte obligaţii. Citesc zilele astea despre cum autorităţile au minţit victimele de la Colectiv doar pentru a nu-şi recunoaşte impostura şi imposibilitatea de a-i trata pe acei oameni. Şi le-au răpit acestora şansa la viaţă. Ceea ce s-a petrecut deja nu se mai întoarce înapoi. Dar dacă statul român s-ar trezi cu acţiuni în instanţă şi ar fi obligat să plătească despăgubiri, poate data viitoare, va avea o altă reacţie. Altfel,…

Ochiu’ lu’ dracu’

Cred UNBR-ul trebuia şi trebuie să se agite cu rezolvarea unor probleme reale ale avocaţilor din mândra-i subordine. Dau primele cinci exemple care îmi vin în minte, dar sunt minim 50:

– prostia cu TVA-ul defalcat care o să ne gâtuie pe ăia dintre noi (puţini) care am făcut greşeala să dăm facturi clienţilor. Toată lumea afacerilor urlă pe tema asta, cu excepţia UNBR şi a celor câteva zeci de avocaţi din Parlament, care nu sunt interesaţi de subiect.

– propunerile de modificare a legilor de organizare judiciară, asupra cărora UNBR normal că nu are nicio părere. Nu ne privesc pe noi, aşa-i?

– chestii de zi cu zi, de genul că la multe dintre parchete avocaţilor li se iau telefoanele la intrare deşi nimeni nu ştie exact de ce şi pentru ce.

– chestii de mileniul trei care a început acum 16 ani, gen să putem plăti cotizaţiile cu cardul online. Până şi statul român prin trezorerie îţi permite asta şi e greu să fii mai urma decât statul român. UNBR a reuşit, noi şi primul ministru ce mai umblăm cu sacoşa de bani

– incapacitatea funciară de a face ca asistenţa juridică din oficiu să nu fie altceva decât o formă de “să mânâncă şi gura mea o pâine”.

 

În schimb, UNBR ne-a lovit cu o hotărâre despre onorariile minime pe care trebuie să le cerem de la clienţi. Firma noastră va trimite şi un punct de vedere către barou, ca să ne facem datoria obştească, dar sunt câteva idei pe care aş vrea să le prezint public.

În primul rând, am aşteptat vreo 3 săptămâni de când a apărut mizeria asta ca să aflu ce argumente au existat pentru adoptarea ei. M-am gândit că poate îs eu mai prost şi nu le văd şi aştept să mă lumineze UNBR şi cei care au votat drăcia asta care ar fi argumentele în favoarea ei. Încă aştept. Până le primesc, eu cred că:

1. Nu ştim încă dacă aplicarea acelor onorarii şi toată procedura cu decanul care să ne aprobe reduceri este o recomandare sau este obligatorie. Ne plângem că Parlamentul nu e în stare să dea legi clare, facem gargară pe tema asta în instanţă, dar noi ca profesie nu ştim să dăm o hotărâre clară. Eu nu înţeleg dacă e recomandare sau e obligatorie. Dacă e recomandare, nu mai îmi bat capul. Dacă e obligatorie, trecem la punctele de mai jos. Dar ar trebui onor UNBR să ne spună cum e.

2. Avocatura e profesie liberală. Liberală. Asta include libertatea de a negocia onorariile după cum doresc eu şi clientul meu, în limitele pe care ni le lasă legea avocaturii şi legea civilă. Dacă UNBR îmi negociază contractele, îi invit să facă şi munca.

3. Boss, avem aviz de la Consiliul Concurenţei pe drăcia asta? Că altfel e un pic ilegală toată treaba şi nu aş vrea vreo amendă pe cifra de afaceri a UNBR că tot eu o să o achit şi pe aia prin contribuţii. Din onorariile pe care mi le negociez singur, că îs băiat mare.

4. Cum puteţi să stabiliţi nişte onorarii minime, aceleaşi pentru piaţa din Zimnicea şi cea din Cluj, pentru cea din Huedin şi cea din Bucureşti, pentru cea din Darabani (da, există Judecătorie acolo) şi cea din Timişoara? Nu are rost să insist.

5. De unde sunteţi siguri că orice avocat, inclusiv ăla semianalfabet merită banii ăia, destul de mulţi pentru unele activităţi? Cred că nici măcar şmecherii ăia cu 400 euro pe oră nu cer 120 de lei pentru declararea unei căi de atac. Declararea, nu redactarea, nu motivarea, nu nimic. Cred că până şi ăia, dacă pierd un proces, declară calea de atac pe gratis, nu?

6. Pentru avocaţii din oficiu de ce nu aţi negociat cu Ministerul aceleaşi onorarii? Sau ăia care fac oficii nu trebuie să obţine cică “recunoaşterea muncii lor”?

7. Voi chiar nu realizaţi că noi avem şi o obligaţie socială? Chiar nu mai avem voie să facem muncă pro bono?

8. Care a votat astea şi nu a făcut niciodată ceva pe gratis pentru familie, prieteni etc. să ridice mâna. Să îl cunoaştem şi noi pe cel care i-a cerut 2.000 lei lui sora-sa ca să o divorţeze sau i-a cerut câteva mii de lei lu’ maică-sa ca să ceară terenul ăla de la ţară…

9. Cum adică sunt obligat să îmi urmăresc silit clienţii pentru onorarii neachitate? Dacă ştiu că ăla nu are nimic pe numele lui sau e în insolvenţă ce drac’ să urmăresc? Şi chiar şi altfel, de când poate fi obligatorie urmărirea silită? Nici măcar ANAF-ul nu a reuşit să ajungă la asemenea idei, ceea ce ridică nişte semne de întrebare.

10. Modul de stabilire a onorariilor e ridicol pe alocuri şi imposibil de pus în practică. Câteva exemple simple, ca să priceapă toată lumea, că dacă ajungem la alea complicate ne-am spart:

  • cică e minim 120 de lei să declar o contestaţie. Să zicem că suntem la arestare şi judecătorul pronunţă în sală admiterea propunerii. Eu am contract cu omul pentru faza de urmărire penală pentru X lei. Cum fac când mă întreabă grefiera dacă declar contestaţie? Mă întorc la fraier şi îl întreb: Ai, boss, 250 lei la tine (că nu am faţă de avocat de minim….)?
  • e minim parcă 120 de lei participarea la orice act de urmărire penală. Eu am contract pe onorariu global cu clientul pe faza de urmărire, mă sună procurorul să îmi spună că audiază martori, cum fac? Îl sun pe client să îi spun că dacă sunt cumva 3 martori, tre’ sa mai scoată ceva caşcaval sau cum fac? Ţin evidenţa şi când ajung la un număr de martori îl execut pe fraier? Mai am voie să am onorarii globale?
  • dacă după ce fac întâmpinarea pe vreo minim 500 de lei, îmi amintesc că îs prost şi nu mi-am dat seama că era o excepţie. Dacă o invoc oral în sală, tre’ să îi mai cer bani la client, că aşa scrie în mercurial… Dacă ridică cealaltă parte o excepţie, ca să pun concluzii, trebuie să mai cer bani. Cum fac? Îi spun judecătorului că al meu nu o vrut să mai plătească ceva cash şi deci eu nu pun concluzii?
  • pe faza de judecată cică e minim 340 lei (parcă) pe fiecare termen. Deci, dacă eu cer amânarea că nu mă pot prezenta trebuie să îi cer la fraier 340 lei ca să nu mă duc la procesul lui. Genial, nu? Plus că am vreo câteva dosare, în care o să invit UNBR să numere termenele de judecată, că eu am pierdut şirul.

Mai sunt multe din astea. Până la urma cred că ideea e simplă în spatele acestei prostii: UNBR va cere contribuţii la valoarea asta minimă. Vor fi mulţi avocaţi care vor face simulaţii inverse adică vor trece mai mult în contracte decât s-au înţeles cu clienţii, pentru că mai ales cei la începutul carierei sau cei din zonele foarte sărace ori cei care fac chestii pro bono nu vor putea cere acele minime. Vor trece însă în contracte minimele, ca să scape de sancţiunile disciplinare şi vor plăti contribuţii la acele minime, spre satisfacţia enormă a UNBR şi CAA care vor putea să mai cumpere ceva nămol cu care să acopere rahatul pe care l-au făcut.

Globul de sticlă

Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

“Radu, mi-e greata…fizic,

Cum am ajuns aici?

Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

Justitia independenta…imi vine sa vomez..

Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

Am intors capul in alta parte…

Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

Unii sunt un pic (cu 20 cm) mai egali decât alţii

În 17 decembrie, când tot avocatul răspundea la adresele sosite cu nemiluita de la instanţe şi parchete înainte de sărbători, în loc să facă sarmale şi cârnaţi, cei mai integrii şi mai transparenţi oameni din sistemul judiciar – adică CSM-ul – au dat o hotărâre. Textul este aici.

Prin ea se stabileşte, între altele, că masa la care stă procurorul în sala de judecată este pe un podium aflat la o înălţime mai mare cu 20 de cm decât masa avocaţilor. Nu mă deranjează în sine chestia, ci ceea ce reprezintă: o flegmă mare scuipată (de sus) către avocaţi.

Scriu acest text cu scopul de a adresa următoarele:

Către CSM:

  1. Bravo, bre! Felicitări! Ţineţi-o tot aşa!
  2. Într-o viitoare hotărâre să se stabilească şi că scaunul pe care stă procurorul să fie din ăla cu masaj. Scaunul avocatului să fie de lemn, având cuiele ieşite între 2 şi 3 cm.
  3. De asemenea, într-o viitoare hotărâre, să se sabilească şi că de fapt nefiind nevoie de avocaţi, că numa’ ne încurcă, putem să ne lipsim şi de masa avocaţilor. Aceasta ar putea fi înlocuită de o mică celulă, în care stă inculpatul pe parcursul procesului, ca să se înveţe de la început cu puşcăria, că oricum achitare nu primeşte, fiind interzis prin decizii ale CSM şi ale Inspecţiei Judiciare.
  4. La modul serios vorbind, să îşi dea demisia toţi cesemiştii care au vorbit de-a lungul timpului pe la congrese despre rolul avocatului. De asemenea, să îşi dea demisia toţi cei care se consideră integrii.

Către unele instanţe (cele care or avut bunul simţ să ridice acele mese la un nivel egal)

  1. Să taie 20 de cm din podiumul mesei avocaţilor.
  2. Să-i dea o palmă peste cap ăluia care le-o comandat

Către UNBR şi avocaţi (nu mă aştept ca UNBR-ul să facă ceva, după modelul de până acum copiat de la struţ):

  1. Să atace în contencios mizeria asta.
  2. Să facă scandal public pe această temă.
  3. Să refuze să acorde asistenţă juridică din oficiu în sălile de judecată organizate astfel.

Despre Unebere

Suntem câteva zeci de mii de avocaţi în România, vrând-nevrând membri ai UNBR. Nu-i pun la socoteală pe martorii lui Bota şi alţi arhangheli ai dreptăţii din ăştia, pentru că aia nu sunt avocaţi. Nici ăştia de la unebere nu sunt toţi avocaţi, dar mai găseşti câte unu-doi printre ei. Tehnic vorbind, rolul UNBR este să ne organizeze activitatea şi să ne protejeze interesele de castă, dar toată această polologhie s-a redus la o sumă de reglementări aberante şi la un eşec major în protejarea intereselor avocaţilor. Dacă la nivel de barouri, uneori se mai face câte ceva (aşa, din exterior, mi se pare foarte fain modul în care acţionează Baroul Dolj) la nivel central s-a creat un mare rahat. Sunt multe de zis, enumăr câteva mai jos.

1. Taxele. Nu o să le contest utilitatea şi nici cuantumul (deşi mă întreb constant ce dracu’ face unebereu cu sumele uriaşe care se adună de la avocaţi, în afară de chermeze) că nu e locul aici. O să le contest însă “justa lor aşezare”. Pentru cine nu ştie avocaţii plătesc o sumă fixă taxe către Barou şi UNBR, plus o contribuţie de 11% din venituri pentru asigurările sociale. Problema este că dacă ai încasări peste 11.364 lei lunar, plăteşti doar 11% din această limită. Iar asta conduce la inechităţi grave, pe care o profesie care trebuie să lupte împotriva inechităţii ar trebui să le evite. Un stagiar amărât, care primeşte un salariu de 1000 lei (asta în condiţiile în care mulţi nu primesc nimic, iar unebereu tace ca porcu’ în păpuşoi), va plăti 38 lei (suma fixă) şi 110 lei (11% din venit). Pe scurt, va plăti 14,8 % din veniturile sale. Un avocat care face 40.000 lei pe lună (atenţie, sunt venituri brute, nu nete) va plăti 97 lei sumă fixă şi 1250 lei contribuţie limitată. În total, va plăti 3,3 % din veniturile sale. Un avocat şmecher, care are venituri de 70.000 euro pe lună va plăti 0,4 % din veniturile sale. Mi se pare o mizerie să le iei 15% din venituri la cei care de abia respiră şi încă cer bani de la mama şi tata, iar pentru avocaţii de “succes” taxele către barou să fie nesemnificative. Sunt convins că dacă facem un calcul şi toţi am plăti acelaşi procent din venituri, cei 11% s-ar putea diminua la un 4-5% fără a afecta suma totală. Bine, e greu să adopte o astfel de hotărâre cât timp la Congresul UNBR pot participa doar cei cu vechime de peste 8 ani (parcă), ceea ce exclude pulimea de la vot. M-ar afecta financiar şi pe mine o astfel de redistribuire a sarcinilor că nici eu nu plătesc 11%, dar mi s-ar părea mai corect faţă de colegii noştri la început de carieră.

2. Admiterea. Modul în care se face admiterea în profesie este o ruşine, din punctul meu de vedere. Nu comentez faptul că se dau grile, deşi ar fi multe de spus pe subiectul ăsta. Nu comentez nici alegerea materiilor din care se dă examen, deşi şi aici ar fi multe comentat. Bă, fraţilor, dar măcar faceţi nişte grile ca lumea. An de an se anulează grile, an de an sunt răspunsuri în mod evident eronate, an de an sunt întrebări interpretabile etc. Anual, pare un examen organizat de amatori. Nu comentez acum nici examenul de INM, dar ăla e organizat ireproşabil. Îmi amintesc că anul trecut era ceva întrebare unde se discuta despre infracţiune comisă în stare de legitimă apărare. Dă-o dracu’, că dacă spui aşa ceva la orice facultate de drept decentă, mai vii odată în toamnă. Chiar nu putem găsi 10 oameni decenţi să facă acele întrebări şi baremul? Mie mi-e ruşine anual când văd subiectele şi răspunsurile şi cred că ălora din UNBR care se ocupă de asta ar trebui să le crape obrazul. Da’ nu pare să se întâmple asta.

3. INPPA. INPPA are rolul de a sigura pregătirea profesională a avocaţilor şi este o formă fără fond şi un eşec pe care nimeni nu vrea să îl admită. Le cerem stagiarilor să şi lucreze, dar să vină la cursuri joia de la 12. Că onor lectorii nu se pot concentra să vină într-o zi sau la o oră la care să poată participa şi stagiarul care lucrează 10 ore pe zi… Le cerem să facă o grămadă de lucrări care sunt absolut inutile. În loc să îl văd pe ăla că face lucrări pentru clienţi şi să le verific, în pun să scrie eseuri despre colegialitate între avocaţi. E o corvoadă pentru toţi stagiarii şi nu le este utilă cu absolut nimic. Care are şansa să lucreze la o firmă sau la un avocat ca lumea, se formează profesional acolo. Care nu, rămâne prost. Oricum, în sistemul actual, nici stagiar nu se formează profesional la INPPA. Despre formarea profesională continuă nu mai spun nimic, că picăm în derizoriu. Se fac chermeze gen zile baroului care punctează ca formare profesională, se organizează conferinţe în care trei plictisiţi de la INPPA central fac pe deştepţii cu avocaţi de provincie şi le povestesc despre marile lor succesuri profesionale etc. Au intrat în vigoare o tonă de coduri şi legi noi şi nu am fost în stare să facem nişte conferinţe la care vorbească cei care au scris aceste coduri, ca să vedem ce dracu’ or avut în cap atunci. Facultăţile drept reuşesc să organizez conferinţe mult mai utile decât reuşeşte UNBR care are resurse financiare, logistice şi umane de n ori mai importante…

4. Sanţionarea incompetenţei. Ne plângem că judecători sunt incompetenţi, slab pregătiţi profesional şi dezinteresaţi. Nu ne vedem bârna dintre ochi. Sunt şi eu de acord că judecătorii şi procurorii sunt slabi profesional şi cu carenţe grave de interes. Cred însă că, în medie, sunt mai bine pregătiţi profesional decât avocaţii. Şi de multe ori mai interesaţi. Cei care se trezesc revoltaţi de ce am spus să meargă în orice sală de penal şi să îmi spună dacă avocatul din oficiu ştie mai bine dosarul decât preşedintele de complet ori procurorul de şedinţă. Am văzut zeci de dosare futute de avocaţi din prostie, din slabă pregătire sau lipsă de interes. UNBR nu are absolut niciun sistem se a sancţiona prostia, iar o profesie care nu se curăţă de măgari şi de proşti nu are nicio şansă de a progresa.

5. Dormitul în papuci la adoptarea legilor şi alte probleme ale sistemului. E plin Parlamentul de avocaţi, dar se adoptă tot felul de legi care ne îngreunează activitatea. Când ceva nu le convine, DNA-ul sare în sus de 5 metri, dar unebereu tace din gură. Au ajuns judecătorii să facă scandal pe tema SRI în justiţie, unebereu şi-a arătat susţinerea printr-un comunicat şi cam atât. Fără scandal, fără presiuni, nu faci nimic în ţara asta… Oare de ce ai noştri nu au făcut nicio plângere la CSM pe tot felul de teme? Se comportă unii dintre judecători cu avocaţii ca nişte vechili cu iobagii, unbr-ul tace. Suntem singura ţară în care nu se pot programa şedinţele de judecată astfel încât să nu stai 10 ore pe culoar ca vitele, unebereul tace. Au fost arestaţi avocaţi pentru modul în care şi-au desfăşurat activitatea, unebereul tace. Un avocat din Cluj (probabil şi alţii) a fost trimis în judecată pentru că a refuzat să dea declaraţie cu privire la informaţiile aflate de la clientul său, iar unbereul şi baroul Cluj au fost mucles. Normal, când se judeca acea cauză, ar fi trebuit ca toţi avocaţii din Cluj să fie în sală, ca să ştie şi omul ăla care a refuzat să îşi trădeze un client şi să se pişe pe confidenţialitate că nu e singur. Singur a fost. Iar exemple din astea sunt cu miile.

Pe scurt, domnilor de la unebere, sunt membru uniunii voastre pentru că e obligatoriu. Altfel, nici măcar o secundă nu m-aş gândi pentru că, în afară de faptul că îmi luaţi nişte bani lunar, nu faceţi absolut nimic pentru mine. Din contră…

Hai la vot!

Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 1

Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.