Am o simpatie puternică pentru engleji. Nu am cum altfel. De la Beatles şi Stones, Pink Floyd şi Led Zeppelin până la Muse şi Coldplay englezii mi-or făcut muzica. Inventând fotbalul şi pasiunea din peluzele lor, ne-au dat cel frumos sport din lume. Au ei nişte probleme la bucătărie, reuşind cumva să aibă cea mai proastă mâncare din lume, dar nici măcar acolo nu le poţi nega originalitatea. Nu oricine poate să mănânce la micul dejun plămâni de oaie fierţi în sânge şi să îi spună la chestia asta budincă. Simţul umorului şi al auto-ironiei, sarcasmul sunt marcă înregistrată britanică. E naţia care după ce o fost cucerită de francezi (mă rog, normanzi ca să sune mai frumos) o fost în stare să susţină vreo patru sute de ani că, urmare a acestei cuceriri, regele lor este este şi regele Franţei. Şi să se bată cu francezii fix 116 ani pentru asta.

Este naţia care în 1215, pe vremea când Gingis Han îşi făcea încălzirea pentru invadarea spaţiului carpato danubiano pontic, unde nu ştie nici dracu foarte bine ce era atunci, a dat Magna Carta, unde scrie că orice englez are dreptul la un proces echitabil. Acum 800 de ani, gen. La noi o scris prima data chestia asta acum 30 de ani şi încă nu ne-am învăţat foarte bine cu ea. Am ajuns printr-un complex de împrejurări să asist la mai multe procese în Anglia. Am înţeles şi am văzut cum e să chiar ai un “fair trial”, un proces corect. Nu avem nicio şansă, niciuna, să ajungem vreodată acolo ca sistem de justiţie. Dacă aş fi dictator, să pot face ce vreau eu, aş desfiinţa INM-ul, iar pe cei pe care îi recrutez să fie judecători, i-aş trimite o juma’ de an să stea în sălile de judecată englezeşti, numa’ să se uite la procese. Sunt convins că ar avea rezultate mai bune decât cursurile de etică, management judiciar şi realuarea pentru a cincea oară în 4 patru ani a cursului de procedură penală.

Este naţia care a inventat judecătorul independent, fără să aibă nevoie de principiile de la Bangalore, de art. 19 din Tratatul Uniunii Europene şi de asistenţa experţilor de la Bruxelles care nu or fost veci într-o sală de judecată. Este naţia care a inventat dreptul oricui de a fi lăsat în pace de stat şi de alţii, la care i s-o spus mult mai târziu dreptul la viaţă privată. Este naţia care a inventat dreptul oricui de a spune în Parlament orice vrea, fără ca regele să îi taie capul. I s-a spus mai târziu libertatea de exprimare.

Este naţia care o avut un rege care, plictisit de doamna care îi era soţie, atunci când Biserica catolică i-a spus că nu poate divorţa şi nu se poate recăsători, s-o uitat la cardinal şi i-o zis “hold my beer”. Este prima naţie care şi-o decapitat prin furie populară un rege în funcţie, după care o constatat că o fost o greşeală şi de atunci nu o mai luat în calcul renunţarea la monarhie. Este prima naţie mare care şi-o pus o doamnă pe tron şi nu or avut nicio problemă cu asta. Iar atât Vicky, cât şi Betty or fost grozave.

Este naţia datorită căreia a existat o Europă occidentală liberă şi liberală. Acum 80 de ani Churchill spunea în faţa Parlamentului britanic: “Even though large tracts of Europe and many old and famous States have fallen or may fall into the grip of the Gestapo and all the odious apparatus of Nazi rule, we shall not flag or fail. We shall go on to the end. We shall fight in France, we shall fight on the seas and oceans, we shall fight with growing confidence and growing strength in the air, we shall defend our island, whatever the cost may be. We shall fight on the beaches, we shall fight on the landing grounds, we shall fight in the fields and in the streets, we shall fight in the hills; we shall never surrender, and if, which I do not for a moment believe, this island or a large part of it were subjugated and starving, then our Empire beyond the seas, armed and guarded by the British Fleet, would carry on the struggle, until, in God’s good time, the New World, with all its power and might, steps forth to the rescue and the liberation of the old.

Şi or luptat. Pe mare, pe oceane, în aer, pe plajele de la Dunkerque, până când Lumea Nouă de dincolo de Atlantic s-o decis. Împreună cu băieţii din Texas şi Ohio, or luptat pe plajele de pe coasta Normandiei, în deşertul din nordul Africii, în Sicilia, la Monte Casino, în Grecia, în Ardeni sau pe străzile din Amiens, fără să se predea vreodată. Îndărădnicia şi încrederea băieţilor din Sussex, Essex şi Middlesex au făcut posibilă Europa vestică de după 1945. Au făcut posibile Consiliul Europei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, NATO. Între altele, au făcut posibilă Uniunea Europeană, cu al său Parlament European lipsit de orice putere reală în mijlocul birocraţiei şi a unei Comisii a cărei legitimitate democratică ar trebui cândva puse în discuţie.

Or plecat. Dracu’ ştie dacă o avut dreptate sau nu să o facă, dacă o fost o prostie sau un lucru deştept. Om vedea în anii care urmează. O fost însă cel mai british gest pe care puteau să îl facă. Am urmărit ultima şedinţă a Parlamentului european la care or participat şi băieţii ăştia. Un politician britanic cu multe bube pe cap a reuşit probabil să exprime cel mai bine de ce s-or cărat din Uniune. O spus omul ăla că ei or intrat într-un spaţiu de libertate, într-un spaţiu de democraţie, într-o piaţă comună, nu într-o lume cu monedă, steag şi imn, cu Comisie europeană, cu zeci de mii de birocraţi, cu CJUE etc. Pe scurt, ca să îl citez “We love Europe, we just hate European Union!”. Pe la finalul discursului, el şi gaşca lui de europarlamentari or scos şi or fluturat drapelul britanic. În acel moment, i s-a tăiat microfonul şi i s-a atras atenţia că este contrar regulilor să afişezi drapelul unei ţări în Parlamentul European.

Mi se pare metafora perfectă a ceea ce tinde să devină Uniunea. Un spaţiu al libertăţii în care nu ai voie să fluturi un steag al unei naţiuni suverane din Europa. Un spaţiu al libertăţii în care nu ai dreptul la cuvânt, pentru că ai fluturat un steag. Culmea, fix acelaşi steag care în iunie 1944 a traversat Canalul Mânecii, acelaşi steag care o fost fluturat pe plajele Juno, Sword şi Gold din Normandia, acelaşi steag care era desenat pe avioanele care au provocat prima înfrângere unei maşini de război care părea de neoprit. E trist.