Radu Chiriţă

Blog

  • Cel mai mare duşman al meu

    Acum aproape 24 de ani câteva mii de oameni şi, mai apoi, câteva sute de mii de oameni au umplut străzile pentru că se simţeau sufocaţi de un sistem care deturnase ideea de normalitate. Un sistem în care statul era cel mai mare duşman al tuturor, exceptând o clică de ciocoi analfabeţi pe post de stăpâni de sclavi. În anii ’80 totul era pe faţă, nu se mai ascundea nimeni nici măcar de faţadă. Oamenii ăia care or reuşit să arunce un sistem la coşul de gunoi al istoriei şi-au imaginat în naivitatea lor că e de ajuns să moară ceuşeştii, să plece bobu şi cu găinuşe, să dispară securitatea pentru a trăi într-o ţară normală, în care statul să îţi apere drepturile, nu să fie primul care se pişă pe ele; în care statul să te protejeze de fanarioţii de Dâmboviţa, nu să fie instrumentul lor; în care statul să nu te fure fără ezitări; în care serviciile secrete îi ascultă pe conducători în folosul nostru, nu pe noi în folosul lor; etc., etc., etc., etc., etc. După aia au trecut şase luni frumoase, minerii au plantat panseluţe în Piaţa Universităţii, “soarele răsare, Iliescu apare”, mii de oameni de 20 de ani şi-au luat bilet numa’ dus către Toronto şi ne-am calmat.

    Statul român a continuat cu graţie şi glorie să fie cel mai mare duşman al nostru. În rest nu s-a schimbat mare lucru. L-am schimbat pe Bobu cu Văcăroiu, diferenţa e numa’ de nuanţă. Am schimbat-o pe doctorul în chimie, prim-vice-prim-ministru Elena Ceuşescu cu doctorul în drept Victor Ponta. Diferenţa e că aia de or scris teza lu’ Elena or fost mai competenţi decât ăia care or scris teza lu’ Victor. Am înlocuit Tratatul de la Varşovia unde trebuia să dăm de papa la ruşi, cu NATO unde trebe să dăm bani la Bechtel, ca să fim apăraţi de multitudinea de state care sunt pregătite să ne cucerească. Am înlocuit directiva de la Moscova cu aia de la Bruxelles. Am înlocuit “omul nou, socialist” cu modelul de “om de succes” care face afaceri cu statul şi îi cântă nişte brazilieni la nunta copilului. Am înlocuit telejurnalul cu creşteri record ale producţiei, cu telejurnalul cu inundaţii, accidente de maşină şi moldoveni violatori de bunici. Etc., etc., etc. Dar în esenţă, nu s-a schimbat nimic. Statul e cel mai mare duşman al fiecăruia dintre noi.

    Statul plăteşte alocaţii pentru copii de 7 euro pe lună. 7 euro pe lună, ca să ne încurajeze să facem copii. Ieri, Senatul a respins un proiect de lege care viza creşterea acestei alocaţii. Cică nu sunt bani. Sunt bani însă să îşi cumpere DNA-ul scule de ascultat. Că e mai important pentru societatea asta să ne asculte statul, decât să avem copii sănătoşi.

    Statul plăteşte un jandarm cu 1o clase, care trăieşte pentru a se bate, de trei ori mai mult decât un nenorocit de profesor de gimnaziu sau de liceu. Cică nu sunt bani pentru educaţie. Da’ pentru jandarmi sunt, nu? De ce dracu plăteşte statul mai bine pe ăla care te bate decât pe ăla care te educă e o întrebare fără răspuns. Nu mai bine ducem nişte jandarmi în şcoli să îi bată pe ăia de mici, că unde dă statul creşte carnea. Dă-o mă-sa de şcoală, ce Gigi o ajuns model de succes cu şcoală?

    Vine dl. ministru Şova, de la marile proiecte – asta e noua denumire pentru şpăgi aparent – să ne spună că nu contează cine face exproprierile. Să mori tu, dl. ministru? Da’ în Constituţie ce Satana scrie? Că dacă nu contează, jur că angajez şi eu NNDKP-ul să mă ajute să expropriez vreo două sate de lângă Cluj, să fiu boier. Apropos, că veni vorba, ANI nu sesizează conflictul de interese de la masa unde negociază intens dl. ministru Şova cu dna. avocat Şova contracte între statul român şi diverse mari proiecte (Bechtel, RMGC etc.)? Sau conflict de interese e numa’ când un nenorocit de primar o angajează pe fii-sa secretară la primărie să se îmbogăţească aia din generosul salariu de 700 lei pe lună?

    Ieri am văzut pe net cum jandarmii se împing cu nişte oameni din Moldova care vroiau să împiedice o companie americană să creeze locuri de muncă şi să ne dea 7% din gazul pe care îl scot. Io înţeleg că ăia au avize şi tot ce le trebuie, rămâne ca instanţele se le verifice legalitatea. Dar tot nu înţeleg ce căutau jandarmii acolo. Că dacă io am aviz de construire şi vecinul se opune, mă tem că nu vin jandarmii să îi bage minţile în cap. Primul ministru proclama cu patos acum vreo 2 ani o moţiune în Parlament cerând interzicerea explotării gazelor de şist. O ajuns prim ministru şi imediat l-o luat consilier personal pentru probleme strategice pe Wesley Clark, fost general NATO, actualmente membru în consiliul director al companiei americane care exploatează gaze de şist prin Polonia şi cere acelaşi lucru şi în România. Conflict de interese? Hai, bă să fim serioşi, vreţi să se supere ambasada USA pe noi? Ce drac’, mă, ia mai căutaţi un primar de la ţară care are fiica angajată ca secretară… Îmi şi imaginez cum discută Ponta cu consilierul lui pe probleme strategice:

    – Boss, ăia de la Pungeşti, plătiţi de Soros, Putin, Greenpeace, masoni şi organizaţia de protejare a nurcilor cu trei dinţi, nu lasă eroii de la Chevron să vă ia 93% din gaze.

    – Văzui şi io, mânca-ţi-aş portofelu’, şi ce propui, că tu eşti consilliere?

    – Păi, ca general, io ştiu că disciplina se face cu bătaia. Ia bagă gaborii peste ei.

    – Excelent, nu m-aş fi descucat fără dv….

    Un procuror extrem de slab profesional de la DNA îl trimite în judecată pe ducele de Dâmboviţa, iar ăsta îi arată cine e şeful şi Papici trece la anchetat naşii de pe trenuri. Primul care iese la scandal la teve este ambasadorul american, care le bagă pe alea cu statul de drept, cu îngrijorarea pentru activitatea DNA etc. Nu se întreabă nimeni ce-l fute grija în asemenea hal pe ambasadorul american de soarta DNA, că mă îndoiesc că Papici e dragostea vieţii lui? Dacă cineva chiar crede că ambasadorul e realmente îngrijorat de statul de drept din România şi de independenţa procurorilor, îl invidiez: tre’ să fie fain să fii atât de naiv. În realitate, îngrijorarea maximă e ca nu cumva ăla pe care îl pun în locul lui Papici să se apuce să ancheteze cum dracu am plătit câteva miliarde de euro pe 50 km de autostradă care leagă punctele de maxim interes Gilău şi Luna. Fără licitaţie, evident, cu contract secret, evident. Că cineva clar o luat şpagă, iar cineva clar o dat. Iar cine o dat e motivul e îngrijorare al ambasadorului. La povestea cu Chevron-ul e la fel, că s-o dat nici nu se pune problema, problema e eventual cât. Iar ambasadorul ar fi foarte necăjit să ştie că vreun nou Papici ar fi interesat să verifice cât şi de la cine.

    Poveşti din astea scriu mai multe decât Sadoveanu. Şi mă uit cum statul român stă şi se uită la toate astea, fără să facă nimic. Pe banii mei. Din martie până acum, am plătit statului român ca un prost cinstit ce sunt vreo 85.000 lei din munca mea. Şi din toţi banii ăştia, în generozitatea lui, statul român îi dă copilului mei 30 de lei pe lună, mi-a făcut o autostradă să mă duc până la Luna dacă reuşesc să străbat îmbulzeală până în Gilău, îmi plăteşte salariul de prof cam la juma din nivelul jandarmului care mă caută în buzunare dacă merg la meci şi îmi ascultă telefonul poate, poate află că-s periculor pentru securitatea naţională. Am şi faţă de periculos… Sunt momente în care inspirat de prea multe scene din Pulp Fiction am un chef nebun să iau o mitralieră, să intru în sediu la finanţe şi să îi întreb: ce faceţi cu banii mei, mă? Eventual, aşa pe un ritm de manele cu dujmani, să aibă un specific naţional toată treaba.

    PS. Îi invit pe toţi guvernanţi care au ceva de vânzare să mă angajeze să le vând eu averea. Le dau 7 % din veniturile obţinute. Şi jur că şi creez vreo 2-3 locuri de muncă din restul de 93 %. Şi, să moară mă-sa, la comisionul ăsta de 93%, dau şi şpagă. Care se bagă, să mă contacteze, e o ocazie unică să primeşti 7 % din averea ta. Plus şpagă, plus locuri de muncă. De nerefuzat.

  • Despre Rosia Montana şi despre libertatea presei

    Până nu demult nu aveam nicio părere despre Roşia Montană. Adică, evident că mi se pare o tâmpenie proiectul ăla şi o mare nesimţire. Mi s-a părut tot timpul o chestie de ţară bananieră să dai unor companii străine exploatarea materiilor prime pentru o şpagă serioasă şi nişte minciuni despre cota de profit a statului. Argumente împotriva proiectului sunt atât de multe încât orice spun, repet ceea ce s-a spus. Totuşi, preferam să nu am nicio părere pentru că reacţia opiniei publice – deşi corectă – a fost una de tip isteric, cu prea mulţi oameni care or auzit că e la modă să protestezi pentru Roşia Montană. Mă cam irită concentrarea asta pe o măgărie, în tip ce altele mai mari sau echivalente sunt ignorate, pentru că nu or ajuns la modă. Aşa, de exemplu, a se vedea proiectul din valea de mai jos de Vidraru sau ţeapa Bechtel.

    În fine, m-am răzgândit şi am decis să zic şi eu ceva despre acest subiect. Pentru că m-am iritat. Întodeauna mă irită la maxim atunci când cineva mă ia de prost, dar atunci când încearcă să ne ia de proşti pe toţi, maximul creşte brusc. De când s-a adoptat acel proiect de lege şi de când cu vizita a ceva comisie la faţa locului, lucrurile au explodat. Cu toate astea, principalele linii de ştiri online sau teve au tăcut mâlc. Azi la Cluj zice poliţia că au fost 5000 de oameni care au protestat împotriva acestui proiect, iar Ziua de Cluj tace ca porcu în faţa cuţitului. Realitatea teve idem, tereve idem, antena trei idem etc. Io înţeleg perfect că orice e de vânzare în lumea de azi, dar să te vinzi pe tine însuţi înseamnă că eşti curvă. La propriu. Iar asta înseamnă că suntem luaţi de proşti toţi ăia care încercăm să aflăm ceva ştiri de la ei. Iar asta e extrem de enervant.

    Hai să mergem mai departe. Aştia care acum tac publicau pe larg acum vreo 2 zile un sondaj făcut de Sociopol care arăta că 68 % din români vor lacul cu cianură. Sigur ecologizat, deşi eu nu ştiu cum Satana poţi ecologiza un lac de cianură. M-o mîncat curiozitatea să văd cine îs Sociopol ăştia, că nu am mai auzit de ei. Ţac-pac la registrul comerţului şi descoper următoarele. Firma s-a înfiinţat la 1 aprilie 2013. Ce coincidenţă… Acţionar principal şi administrator este dl. Palada Mirel, care a mai fost acţionar la o firmă de sondaje CCSB împreună cu fiica lu domnu Voiculescu, să trăţi! Firma asta este cea care a făcut exitpoll-urile alea spectacol de la ultimele alegeri, confirmate la “marele de fix” de rezultate. Ce coincidenţă…. Tot acest domn este acţionar împreună cu soţia la firma Paltel Group SRL, fimă suspendată din 2011. Acum nu ştiu dacă este vreo legătură cu asta şi nici nu vreau să insinuez nimic, dar căutaţi pe net după acest nume…

    Toate aceste descoperiri le-am făcut în circa 2 minute, cu maxim 5 click-uri şi orice ziarist din ţara asta putea să le facă. Mai ales că nici ei nu or auzit de Sociopol, deşi poate mai auzim la următoarele alegeri. Altele nu mai am de adăugat decât că, la orice oră, prefer o curvă unui ziarist. Măcar aia nu se pretinde altceva. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a te vinde în ultimul hal. Înseamnă inclusiv nişte obligaţii de a ne informa. De a fi câinele de pază al democraţiei. Nu nişte bloguri şi facebook-ul trebuie să facă asta, ci voi, stimaţi ziarişti.

    La un bordel de şmecheri ora e 250 euro, iar un masaj erotic costă vreo 300 de lei. Noroc că am clienţi curve şi peşti, că ştiu cum funcţionează piaţa. Bună şi avocatura la ceva :d. Mă întreb dacă la ziar sau la teve măcar o fi mai scump? Că, dacă e mai ieftin, zău că vă irosiţi talentele degeaba în loc să practicaţi acelaşi lucru, dar cinstit, într-un bordel.

  • Despre corupţia în justiţie 2

    Văzând reacţiile provocate de un text scris în urmă cu ceva vreme şi preluat ieri de juridice.ro, cred că trebuie reluată discuţia corupţiei în justiţie.

    În ciuda a ceea ce s-a înţeles din ce am scris eu, nu cred că toţi judecătorii şi procurorii sunt corupţi. Cred că cea mai mare parte sunt oneşti. Iar, dacă aceştia din urmă au înţeles altceva, îmi cer scuze, cu speranţa că vor fi acceptate.

    Ca să mai clarific un lucru: nu am scris afirmaţiile care au născut atâtea reacţii în contextul anchetei DNA legate de acea judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, cred că a fost scris înainte să înceapă circul. Plus că, pe mine cel puţin, referatul cu propunerea de arestare nu prea m-a convins, dar poate că am eu reflexe de avocat. În fine, ideea e că nu are nicio legătură ce am scris cu şpaga de 1 milion de euro şi cu scandalul care a urmat.

    Cred însă că discuţia despre corupţia în justiţie trebuie purtată şi nu băgată sub preş. Încrederea în justiţie este mult prea importantă pentru orice ţară şi orice societate care se vrea normală la cap şi dacă corupţia este o chestie care gâtuie o societate indiferent de nivelul la care se manifestă, atunci când se manifestă în justiţie efectele sunt devastatoare. Nu stăm bine din acest punct de vedere. Ultimul sondaj de care ştiu spune că încrederea în justiţie e undeva la 30%. Sub încrederea în instituţii intens criticate, precum Parlamentul (40%) sau poliţia (50%). Încrederea în profesia de judecător este printre cele mai mici (39%) la fel ca şi în cea de procuror, mai mici până şi cea în avocaţi, ceea ce mi se pare hilar (41%). E dezastru, din punctul meu de vedere. Rezultă de aici, că oamenii cred, în mare măsură, că judecătorii sunt corupţi. Sigur, e o percepţie, nu toţi cei care cred or avut vreodată un proces şi imens de puţini dintre ei or dat vreodată şpagă unui judecător. Totuşi, percepţia asta spune ceva. Ceva care ar trebui să îi pună pe gânduri pe cei cinstiţi, nu să îi revolte. Omul trebuie să aibă încredere că dacă are o problemă judiciară, ea va fi rezolvată cinstit şi oamenii nu prea par să creadă asta.

    Hai să mai adaug ceva. Am păţit de câteva ori – şi cred că orice avocat a păţit-o de câteva ori – ca anumiţi clienţi sau potenţiali clienţi să mă întrebe dacă “nu se poate rezolva ceva cu judecătorul”. Sigur că răspunsul a fost negativ şi, de multe ori, finalizat cu un şut în curul clientului. Dar faptul că se întâmplă destul de frecvent aşa ceva indică faptul că oamenii percep în acest fel sistemul. Mi s-a întâmplat de câteva ori – puţine – să pierd clienţi pe motiv că au discutat cu alt avocat şi li s-a spus că “se rezolvă”. De curiozitate, am urmărit evoluţia ulterioară şi, de cele mai multe ori, s-a rezolvat “o laie”. Sunt convins că sunt avocaţi care îşi ademenesc clienţii cu aşa ceva, indiferent dacă chiar dau şpagă sau nu. Dar şi asta indică măcar faptul că oamenii sunt convinşi că se poate. Mai mult, de vreo 2 ori, diverse persoane mi-au spus că dacă am nevoie de o “pilă” la anumiţi judecători, se rezolvă. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că nici măcar nu vreau să vorbesc despre aşa ceva, dar şi asta indică acelaşi lucru.

    Bun, acuma: cum se formează această percepţie? De ce oamenii cred că Parlamentul – atât de intens criticat – este mai de încredere decât justiţia? Personal, cred că din două cauze interdependente. Prima: există judecători şi procurori spăgari. Unii au fost condamnaţi, alţi acuzaţi, iar pe alţii nu i-au prins. Nu ştiu câţi sunt, sper că extrem de puţini, deşi am senzaţia că mă înşel. Sincer să fiu, cu vreo 2-3 excepţii, dintre judecătorii pe care îi cunosc cât de cât din sală sau din afara ei, nu îl văd pe vreunul să pună botul la plic. Cu toate astea, auzi atât de multe încât nu pot fi toate zvonuri, aşa că am ajuns să bag mâna în foc pentru nimeni. Aş fi însă foarte dezamăgit să aflu vreodată cu vreunul peste care am dat în sală e şpăgar. Revenind însă la ce spuneam, prima cauză a percepţiei este faptul că există judecători şi procurori corupţi. Dacă negăm asta, ne punem ochelari de cal şi nu mai rezolvăm nimic.

    A doua cauză cred că e mai importantă decât prima. Pentru că ştiu mult mai mulţi poliţişti, profesori sau funcţionari de la primărie corupţi decât magistraţi şi totuşi încrederea în aceste instituţii e mai mare. Adică, sunt convins că cei mai mulţi dintre români nu au dat niciodată şpagă la instanţă sau la parchet, la fel cum cei mai mulţi au dat şpagă la primărie sau la un poliţist şi toţi au dat şpagă la medici. Totuşi, în ăştia din urmă au mai multă încredere. De ce? Păi, cred că din două motive mari şi late. În primul rând, dacă dai şpagă ca să nu îţi ia permisul sau ca să ţi se dea o autorizaţie de construire, nu ai senzaţia de nedreptate. Dacă dai şpagă ca să câştigi un proces, ştii că se face o nedreptate.

    În al doilea rând şi cel mai important e lipsa reacţiei instituţiilor cu pricina şi a celorlalţi magistraţi, concretizată în băgarea gunoiului sub preş. Sincer să fiu, deşi sunt convins că mulţi dintre magistraţi trăiesc sub un glob de sticlă din care nu vor să iasă, nu cred că ei nu or auzit diverse poveşti despre şpăgi, pile şi presiuni. Şi nu cred că nu li s-a oferit vreodată, în diverse modalităţi, ceva. Sigur că e normal să fi refuzat şi să discute despre aşa ceva. Dar nu cred că e suficient. Suntem atât de mâncaţi de corupţie încât nu cred că e suficient ca ăia dintre noi care nu concep să se bage în căcat să stea deoparte, pentru că se ştiu cu conştiinţa împăcată. Cred că magistraţii cinstiţi trebuie să facă ceva, în afară că se supără pe un avocat care se exprimă de o manieră exagerată, pentru a reduce şi preveni corupţia.

    Ce anume?

    În primul rând, să vorbească despre asta. Tupeul cu care unii dintre cei condamnaţi au acţionat şi au discutat se explică şi prin faptul că cei din jurul lor nici nu pomenesc despre şpăgi, ca şi cum nu ar exista. Cred că, dacă se vrea combaterea unei percepţii dureroase pentru orice magistrat onest, aceştia trebuie să discute public şi îndelung despre asta.

    În al doilea rând, cred că corpul magistraţilor normali trebuie să ceară unele modificări care diminueze posibilitatea de funcţionare a reţelelor de corupţie care par să existe. De exemplu, ar fi ok după mine să se mai modifice din când în când componenţa completelor de recurs sau apel, să nu mai fie tot ăia în aceiaşi zi a săptămânii. Adică, poate ar fi mai ok ca să nu am acelaşi complet în recurs marţea de ani de zile. Tot aşa, de exemplu, dacă tot s-a descoperit gaura la covrig – adică cum putem frauda repartizarea aleatorie prin Ecris – poate schimbăm un pic sistemul. Zic eu că sistemul ar trebui să lupte pentru desfiinţarea parchetelor şi instanţelor cu 2-3 magistraţi, că acolo este una dintre bubele cele mai mari, în condiţiile în care repartizarea e complet nealeatorie.

    În al treilea rând, cred că judecătorii oneşti ar trebui să fie mai ochii în patru la colegii lor. Nu am nicio probă, dar sunt convins că de multe ori, la un complet de recurs un singur om studiază dosarul şi restul merg pe încredere în colegul care ştie dosarul. Sigur că e frumos să ai încredere în colegi, dar ia să ne gândim cum se poate simţi un jude care vede la un moment dat că al său coleg tocmai ce o fost acuzat că o luat şpagă pentru un dosar soluţionat teoretic împreună.

    În al patrulea rând, cred că atunci când un jude sau procuror e condamnat pentru fapte de corupţie, restul magistraţilor ar trebui să îl facă pe ăla troacă de porci, nu să tacă ruşinaţi. Pentru că tăcerea asta poate fi interpretată în fel şi fel….

    În fine, sunt mai multe chestii la care ar putea să conducă o discuţie serioasă pe această temă. Nu ştiu dacă o să am cu cine, dar îmi propun să organizez în curând un workshop pe această temă. Sper să găsesc şi magistraţi care să vrea să discute onest problema, fără să o nege. Şi, ca să nu uităm de unde plecase discuţia, cred că o modalitate de creşte încrederea în justiţie este utilizarea juraţilor. Cred că e o idee care merită gândită puţin, măcar pentru că un sondaj făcut de Transparency România ne spune că 78% din populaţie ar vrea asta.

  • Ce-ţi trebuie ca să fii avocat

    Ca să fii avocat (bun) îţi trebuie nişte chestii. Într-o ordine oarecum relativă, ai nevoie de:

    1. Telefon. Ca să ţii legătura cu clienţii. De 50 de ori pe zi. Dacă nu vorbeşti cel puţin 2 ore pe zi la telefon nu eşti bun. După aia te întrebi unde s-o dus toată ziua şi tu nu ai făcut nimic.

    2. Mail. Ca să ţii legătura cu clienţii care au bunul simţ să nu te sune de 10 ori de zi. În consecinţă, îţi scriu mailuri, tu le scrii lor şi pe la prânz l-ai spart pe Eminescu care o scris numa’ nouă scrisori toată viaţa lui şi tu eşti deja pe la a 10-a. Bine, ale lui erau în versuri, da’ şi publicul ţintă era altul.

    3. Birou. Ca să ai unde să te întălneşti cu clienţii sau cu aparţinătorii lor atunci când statul s-o gândit că mai bine te vezi cu ei printr-un geam la puşcărie. Din când în când clienţii preferă contactul vizual. Când e vorba de plătit onorariul şi tu îl preferi. Deci, îţi trebuie un birou unde să asculţi necazurile oamenilor şi să le dai sfaturi, explicându-le cum lucrurile pot să meargă prost, deşi ar trebui să meargă bine. Pe scurt, încă vreo 2 ore pe zi ţi le consacri acestor întâlniri.

    4. Secretară. Ca să aibă cine să le spună la clienţi că nu eşti. Ca să aibă cine să se ducă să facă copii din dosare, să depună acte şi alte chestii de genul ăsta, pe care tu nu poţi să le faci că eşti ocupat cu vorbitul la telefon şi cu mailurile.

    5. Fax. Ca să aibă secretara cu ce să trimită faxuri. Şi ca să te poată înştiinţa organele de urmărire penală de efectuarea unor acte de urmărire la care poate ai chef să participi.

    6. Stagiari, colaboratori etc. Ca să aibă cine să lucre în timp ce tu desfăşori activităţile de la punctele 1-3. Şi ca să aibă cine să te sune de 20 de ori pe zi, că nu îs de ajuns clienţii.

    7. Clienţi. Fără ei, nu are niciun sens, e ca fotbalul fără spectatori. Deci îţi trebuie şi din ăştia. Cum faci rost de clienţi. Există diverse metode. Aia normală e făcându-ţi mulţumiţi clienţii anteriori, prin activităţile descise mai sus şi mai jos. Alealalte anormale includ o variaţiune de metode care oscilează de la şpagă (în cazul în care clientul este statul sau instituţiile publice) până la atârnatul pe holurile tribunalului, poate vreo babă are nevoie de un advocat. Prefer să rămân la varianta normală.

    8. Abilităţi sporite de yoga. Doar astfel te poţi proteja mental de toate aberaţiile pe care le vezi în jurul tău, de avocaţii grobieni cu atitudine de ţaţă revoltată, de procurori cu spiritul pe care doar un stat poliţienesc ţi-l poate da, de judecători care scriu mai mult decât citesc. Doar cu exerciţii puternice de control nervos te poţi abţine când vreun judecător are senzaţia că îi tulburi somnul raţiunii şi încearcă să îţi demonstreze cine e cu adevărat şeful. E bine de regulă să nu te cobori la mintea prostului, pentru că după aia joci la nivelul lui şi te bate din experienţă. Totuşi, dacă ăla te judecă, tre’ cumva să te cobori la nivelul lui, că altfel te omoară numa’ pe baza de complex de superioritate.

    9. Noroc. Tre’ să ai noroc să pici cât mai des la judecători buni (mai îs şi din ăştia). Altfel, punctul 8 se dovedeşte sensibil de important.

    10. Maşină şi disponibilitate la program prelungit. Pentru că o să cunoşti ţara mai bine decât orice doctor în geografie. O să ştii pe fiecare drum pe unde stă de regulă radarul, o să ai în fiecare oraş cu instanţă în dotare un loc unde o să mănânci de fiecare acelaşi lucru, o să devii cel mai mare fan al sendviciurilor şi buzilor de la OMW. Nimic nu se compară cu sentimentul de la merge până la Bucureşti ca să te amâni pentru lipsă de procedură, e ceva sublim, care face ca orice căcat să pară un parfum.

    11. Jocuri pe telefon. Altfel, ai belit-o în cele 4-5 ore pe care le petreci aşteptând să îşi vină cauza la rând. Sigur, ai putea în orele să mai scrii un mail – dacă ai telefon cu jocuri, ai şi mail pe telefon – sau să vorbeşti, dar altul e sentimentul când o faci de la birou. La instanţă, tre’ să te joci pe telefon, exceptând situaţia în care îţi face plăcere să stai la cioace cu colegii avocaţi care aşteaptă împreună cu tine să se facă apelul salvator. Astfel, poţi să auzi tot felul de dosare şi ce or păţit în ele (de regulă, se povestesc fazele naşpa, alea bune nu se împărtăşesc) şi cât de porci îş judecătorii. Plus poţi să afli ce clienţi importanţi au. Prefer jocurile pe telefon la orice oră. Evident sunt şi incoveniente. Primul derivă din incompetenţa producătorilor de telefoane care nu or reuşit să facă o baterie care să facă faţă cu succes la o zi petrecută împreună cu justiţia română. Doi, te tot sună diverşi oameni şi îşi întrerup jocul fix când eşti pe punctul să faci termini nivelul. Trei, nu poţi fuma în sala de judecată şi tot trebuie să ieşi. Dar, în ciuda tuturor acestor inconveniente, fără jocuri eşti mort.

    12. Lipsa sentimentului justiţiei. Dacă crezi că vei câştiga de fiecare dată când ai dreptate, dacă te-ai născut cu sentimentul dreptăţii, nu ta face avocat. Jocul de-a justiţia e mai aleatoriu decât pokerul şi de multe ori nu cîştigă ăla care are cărţi mai bune. Dacă pui la suflet de fiecare când pierzi deşi ai dreptate ajungi rapid la nebuni. Sau te comporţi ca un nebun, dispus să povestească toate mizeriile pe care le-o păţit ălora care nu se joacă pe telefon în timp ce aşteaptă cauza.

    13. Capacitatea de a da veşti proaste. Nu e simplu să dai clienţilor veştile proaste. Îţi trebui un pic de stomac pentru asta. Singurul remediu este să te ştii împăcat că ai făcut tot de o depins de tine şi să speri că şi clientul ştie sau simte asta. În rest, e bine să o spui direct şi fără menajamente şi să închei de o manieră filosofică cu un “asta-i viaţa”.

    14. Ceva ştiinţă de carte. E destul de bine să şi ştii ceva carte. Aproape la fel de important ca şi chestiile de mai sus. Nu e atât de important în condiţiile în care cei din jurul tău or deschis ultima carte de drept în sesiunea de restanţe din anul 5, dar te poate ajuta în meserie. Şi mai important e să nu uiţi să mai şi citeşti în timpul (puţin) în care nu te ocupi de lucrurile mai importante de mai sus.

    Sigur, mai sunt şi altele (capacitatea de a inova, retorică bună, experienţă, nume etc.) dar astea le citiţi în articole care descriu viaţa ideală de avocat la care ajungi mult prea rar, blocat undeva în viaţa reală descrisă mai sus.

  • Despre juraţi

    Dacă mă întreba cineva acum vreo câţiva ani despre juriu, aş fi spus că e o idee proastă pentru România. M-am răzgândit. Vreau juriu în procesele penale. De ce? Din mai multe motive.

    În primul rând, mai rău nu are cum să fie. Cred că justiţia penală română a ajuns la un nivel de injustiţie care devine prea greu de înghiţit. Acum ceva vreme aş fi spus că juriile sunt o idee proastă pentru că omul simplu crede că oricine e acuzat de o infracţiune a comis-o, că “sigur o făcut el ceva” şi că “nimeni nu ajunge acolo degeaba”. Şi judecătorii cred la fel, aşa că mai rău nu are cum să fie. Aia cu prezumţia de nevinovăţie e o chestie frumoasă, pe care nu o crede nimeni.

    În momentul în care intră în sala de judecată judecătorul e convins că toţi ăia din sală sunt vinovaţi, pentru că altfel nu erau trimişi în judecată. O să se spună că exagerez, dar statistica îmi dă dreptate. Procentul de achitări în Europa este undeva la 15%, la noi este sub 5%. Permiteţi-mi să nu cred că procurorii români sunt atât de buni încât nu ratează nimic, în timp ce onologii lor germani, spanioli sau norvegieni sunt atât de proşti încât să trimită în judecată atât de mulţi nevinovaţi. În Marea Britanie, procentul sare de 20%. Chiar să fie ai noştrii procurori ca brazii, să gafeze deloc? Mira-ma-ş… Mai degrabă judecătorii sunt convinşi de la început că prostul e vinovat şi, în consecinţă, îl execută pe inculpat, indiferent de probe şi de orice se întâmplă în proces.

    Cred că un juriu nu poate fi mai slab decât atât şi cred că oamenii simpli ar fi mai degrabă atenţi la probele care li se prezintă decât unul care se crede Dumnezeu şi pe care oricum îl doare în cur de ăia pe care îi judecă. Important e să nu se caseze sentinţa şi colegul procuror să nu se supere pe el.

    O să mi se spună că juriile sunt mai simple de corupt de către inculpaţi cu bani şi cu tupeu. Serios? De parcă juzii sunt imposibil de corupt. Nu, nu există niciun judecător care să nu fi luat şpagă. Nu, nu există niciunul care să nu fi dat o soluţie sau alta la presiuni politice sau de altă natură făcute “de sus”. Nu, ei sunt cei mai drepţi şi mai harnici dintre traci. Hai să fim serioşi… Cred, mai degrabă, că grosul oamenilor sunt mai greu de corupt decât judecătorii. Am văzut destui condamnaţi pentru luare de mită şi sunt convins că mai sunt şi alţii pe care nu i-or prins.

    O să mi se spună că juriile formate din badea Gheo de pe coclauri şi din tanti Maria de la coadă de la lapte nu au suficiente cunoştinţe juridice ca să îşi dea cu părerea. Eu nu prea cred. Cred că un om, oricât de prost sau de lipsit de educaţie ar fi, poate să stabilească dacă cineva e vinovat sau nu.

    Şi aşa au crezut şi alţii. Numărul ţărilor care au introdus jurii pentru că nu puteau să aibă încredere în judecători şi în judecata unor funcţionari publici care fac din serviciu trimiterea oamenilor la puşcărie este impresionant. Nu vorbesc aici de statele care au sisteme juridice de origine britanică. Dar Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Norvegia, Suedia sau Rusia nu şi-au copiat sistemul de drept de la englezi şi totuşi au decis să introducă procesele cu juraţi în materie penală. Niciunul dintre aceste state nu a renunţat ulterior pentru că ar fi mai rău decât înainte.

    Eu am mai spus-o. Avem o rată de achitări imposibilă. Oficial, cam 4% din procesele penale se termină cu achitări, în realitate, dacă excludem achitările pe 18 indice, care nu sunt realmente achitări, rămânem cu o rata de achitări de sub 2%. Media europeană este de peste 15%, cea mai mare în Anglia unde e de peste 20%. Puţine state din UE au rate de achitări sub 15 % şi niciunul sub 10%. Mi-e imposibil să cred că procurorii noştri sunt de 20 de ori mai aşprii decât ăia englezi sau nemţi, încât ei nu greşesc niciodată şi nu trimit în judecată nevinovaţi aproape niciodată. Cred, mai degrabă, că acest profesionalism incredibil se justifică prin inerţia condamnării pe care o dau judecătorii, pe refuzul acestora de a fi atenţi şi pe prejduecata că toţi sun vinovaţi. Nu cred că există avocat care să lucreze în penal care să nu poată să enumere rapid cel puţin câteva cazuri în care orice juriu din lumea asta ar fi dat achitare, în timp omul e condamnat. Certitudinea condamnării după trimiterea în judecată este ilogică şi stupidă, iar judecătorii se tranformă singuri în nişte yesmani ai procurorilor, care au decis că omul este vinovat. Iar asta nu e în ordine.

    De aceea, chiar dacă sistemul cu juraţi are lipsurile lui, cred că mai rău nu are cum să fie. Motiv pentru care cred că noua constituţie trebuie să garanteze dreptul la un juriu, pentru infracţiunile de o anumită importanţă, dacă omul nu îşi recunoaşte vinovăţia, lăsând judecătorii să se pronunţe asupra chestiunilor de drept şi privindu-i de dreptul de la fi Dumnezeu.

  • Scrisoarea I. Către onoraţii reprezentanţi ai justiţiei române

    Nu-mi place să scriu scrisori, dar am constatat în ultima vreme că dacă zic cu gura oricum nu mă ascultaţi, aşa că mă gândesc că poate scrisorile le citiţi. Aşa că m-am hotărât să vă scriu o scrisoare. Din aia deschisă şi fără destinatar nominalizat.

    Cred că aţi uitat că prestaţi un serviciu public. Cred că aţi uitat că nu sunteţi un fel de dumnezei care decid, după cum le este voinţa, asupra vieţii unor oameni, ci nişte simple funcţionari publici, care desfăşoară o muncă în folosul comunităţii. La fel ca mii de alte persoane, chemate să ne slujească pe noi, cetăţenii acestei patrii minunate, din care toată lumea vrea să fugă de minunată ce e. Câţi dintre cei care judecă în penal au mers vreodată în viaţa lor într-o puşcărie să vadă cum arată locul unde trimit pentru câţiva ani tot felul de infractori. Poate dacă vedeţi cum arată locul ăla veţi avea bunul simţ ca, înainte să trimiteţi un om acolo, să fiţi siguri că nu greşiţi. Cum poţi să trimiţi un om pentru 7 ani la puşcărie fără ca măcar să ai bunul simţ să îl asculţi mai mult de 2 minute? Dacă cineva te-a numit judecător la mult prea înalta curte, nu ţi-a dat şi vreo pilulă anti-eroare. Voi realizaţi ce înseamnă nişte ani din viaţa unui om? Gândiţi-vă la tot ce s-a întâmplat în ultimii şapte ani din viaţa voastră şi apoi mai gândiţi-vă odată dacă conştiinţa sau măcar o ultimă urmă de decenţă vă permite să închideţi un om şapte ani fără să îl ascultaţi. Cum poţi să îi dai şase ani la unul, după ce scrii în decizie că că actele pe care le-a încheiat sunt valabile şi că nu a făcut un act anume ilegal, dar întreaga sa activitate e ilegală? N-ar fi frumos ca, decât să vă ascundeţi în spatele unor deliberări secrete, să trebuiască să priviţi omul în ochi şi să îi spuneţi de ce îl trimiteţi la puşcărie?

    Cum poţi să judeci o revizuire a unei sentinţe de condamnare pe care nu ai văzut-o în viaţa ta? Pe care nu ai citit-o şi de care nu îţi pasă, pentru că, nu-i aşa, orice revizure se respinge? Dacă tot habar nu ai de nimic ce e în dosarul ăla, cum poţi să ai lipsa de bun simţ elementar ca nici măcar să nu asculţi ce ţi se spune? Cum poţi să nici măcar nu te prefaci că te interesează? Când citesc tot felul de materiale scrise de judecători exaltaţi despre patimile meseriei, rolul şi funcţia judecătorului în societate, din alea cu justiţie scrisă cu J mare, judecător scris cu J mare, nu mă pot gândi decât la Kafka. Ăsta dacă trăia în România ar fi scris nu literatura absurdului, ci nuvelele realităţii. Domnillor şi doamnelor judecător, nu sunteţi Jdumnezei! Sunteţi oameni şi puteţi greşi. Toţi greşim. Nu ştiu dacă aţi fost vreodată la finanţe, la primărie, la poştă sau mai ştiu eu la ce serviciu public să vă trateze cineva cu scârba existenţială a funcţionarului frustrat de ghişeu. V-a plăcut? Imensa parte a domniilor voastre, mult prea onorate, aveţi aceeaşi atitudine. Să nu credeţi că, dacă toată lumea pe care o aveţi în faţă, vă tratează cu “onorată” şi cu “respect” chiar este aşa. Respectul se câştigă atunci când îi arăţi omului că îţi faci datoria cum poţi tu mai bine, nu atunci când te doare în cur de el. Iar onoarea se cîştigă atunci când te poţi uita liniştit în oglindă şi poţi să răspunzi negativ la câteva întrebări: “am intrat vreodată în sala de judecată fără să fi citit dosarul?”, “am dat vreo soluţie fără să ştiu pe de rost dosarul?” “s-a întâmplat vreodată să mă doară în cur de ce spune fraierul din faţa mea ori avocatul lui?”.

    Sincer să fiu, nu ştiu de ce mai fac niciuna dintre meseriile pe care le am. Nu ştiu pentru ce dracu’ mă mai duc la şcoală să încerc să îi învăţ pe copii un pic de drept, că oricum dreptul şi dreptatea nu au nicio legătură cu viaţa reală. Eu nu drept trebuie să îi învăţ pe copii, ci cum să răspunzi elegant la întrebări din astea: “da’ de ce nu o vrut doamna judecător să vă lase să vorbiţi?”, “de o scris acolo ceva când i-am dat acte în care scrie altceva?”. Plus că trebuie învăţaţi să înghită cu zâmbetul pe buze (da, mă refer la ceea ce vă gândiţi şi voi şi nu e vorba de shaorma). Care vor să se facă judecători nu trebuie învaţaţi nimic. Ei oricum vor fi dumnezei, deci fac ce vor. Plus că nu le spune nimeni lor ce trebuie să facă. Are vreo importanţă pentru rahatul nostru de societate munca pe care o fac eu la şcoală, că şi eu sunt tot prestator de servicii publice? Are pe dracu… În egală măsură, nu ştiu de ce mai fac avocatură. Ca să mi-o iau în gură de la nişte dumnezei făcuţi prin decret prezidenţial?  Ca să nu ştiu ce să răspund la întrebările clienţilor? Să mă simt ca un hoţ, pentru că le iau la fraierii banii, şi n-am ce să fac pentru ei, pentru că eu sau ei oricum nu contează decât eventual la judecata de apoi? Probabil că o să le fac în continuare pentru că nu ştiu să fac altceva şi sunt prea bătrân să mai învăţ meserii noi. Voi continua cel mai probabil să omit să le spun copiilor din anul I să renunţe dracu la porcăria asta de facultate şi să se ducă la info, la agronomie sau oriunde or vedea cu ochii. Şi voi continua să fur banii clienţilor ca să îi ţin de mână când se uită Jdumnezeii la ei pregătiţi să le distrugă viaţa, fără a gândi vreo clipă.

    Când mai am izbucniri din astea de frustrare, sunt întrebat de ce nu le fac plângere la CSM. Ca să ce? Să îi judece colegii lor procurorii (vorba academicienei decedate)? Cum pot eu să probez că ăştia nu or citit nimic din dosar? Cum pot să probez că or luat decizia înainte să intre în sală şi înainte să vadă coperta dosarului? Ca să fiu sigur că dumnezeu e neiertător şi o să mai am cauze la acelaşi complet? Stau ca boul şi mă gândesc de azi dimineaţă de când clientul meu a murit cu dreptatea în mână (bine, nu s-a pronunţat încă, dar n-am emoţii) şi eu cu el de mânuţă ce e de făcut. Deşi nu mi se pare o idee genială, ajung la concluzia că singura soluţie e sistemul cu juraţi. Mai rău ca acuma nu are cum să fie. Şi mă gândesc că un om care e jurat odată la câţiva ani, da de şi-o mai mult interes decât nişte funcţionari publici cu apucături de ghişeu. Ştiu că nu sunt toţi aşa, dar nu încălzeşte pe nimeni asta. Vorbind doar în privat şi fără nume, devin complici ai unui sistem minat din interior de indiferenţă, incompetenţă, corupţie şi indolenţă.

    Până vom avea juraţi, adică până niciodată, voi inaugura curând pe acest blog rubrică de jurisprudenţă de căcat. Comentată. Măcar să arăt oamenilor realitatea. Şi mă doare în cur că o zis UE că nu e frumos să critici hotărârile judecătoreşti, trăi-v-ar şi vouă libertatea de exprimare şi celelalte drepturi fundamentale. Şi dacă vreunul îşi va citi soluţia comentată şi îl vor apuca dracii, îl rog să-mi scrie, că îi dau numărul de telefon al clientului meu să îl sune şi să îi răspundă la toate întrebările la care eu nu am putut să îi răspund omului. Atâta li s-a suflat între buci judecătorilor, că vai săracii câte dosare au, vai ce muncă grea fac, vai de capul lor cum îi critică năstase şi antena 3, încât cred că se impune să li se arate şi celălalt revers al medaliei. Repet ce am mai spus de sute de ori. E firesc ca judecătorii să mai şi greşească, pentru că nimeni nu e infailibil. Dar greşeala presupune eroare, nu lipsă de bun simţ elementar. Iar dacă cineva vrea să mi se alăture la rubrica “jurisprudenţa de căcat” e invitat să o facă. Şi va invitat şi CSM-ul să le apere reputaţia profesională.

  • Stalin şi poporul rus libertate ne-a adus

    Citeam o ştire acum câteva zile legată de idioţii ăia de la Timişoara care ofereau nu mai ştiu cîţi bani oricărei ţigănci care s-ar fi supus voluntar unei operaţii de sterilizare. Dincolo de stupidul manifestării şi de stupida reacţie a autorităţilor judiciare, care i-au făcut celebri pe idioţi, mi s-a părut senzaţional comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Scriau ăia cu emfază acolo că au făcut percheziţie şi au ridicat nişte obiecte, plus mai multe cărţi. Îmi şi imaginez cum o văzut un miliţian transpirat pe masă la ăia cărţile şi o sunat grăbit la dom procuror: “- Şefu, ăştia citesc! Îs din ăia periculoşi, intelectuali. Ce fac? – Ridică-le, tată. Se confiscă!” Bun, io pot să înţeleg multe, dar să ridici cărţi de la un om şi să consideri că alea sunt pericuoase şi demonstrează orice vrei, e de domeniul absurdului. Deci, băieţi, dacă eu am Biblia acasă şi am citit-o nu sunt nici creştin, nici bisericos şi nici nimic. Dacă am acasă Mein Kampf sau Manifestul partidului comunist nu sunt nici nazist şi nici comunist. Sunt cărţi, tati, nu pistoale sau droguri. Ar fi amuzant, dacă nu am fi traversat 50 de ani de regim în care cărţile erau considerate a fi subversive şi periculoase. Nu se publica orice, nu aveai dreptul să citeşti orice şi au fost oameni care au ajuns la puşcărie, la canal sau au fost chemaţi la discuţii cu tovarăşii de la securitate pentru că aveau sau au citit anumite cărţi. Pentru toţi analfabeţii care ne-au condus, cărţile erau ceva periculos. Se pare că şi pentru Parchetului Judecătoriei Timişoara.

    Dacă povestea asta are totuşi ceva amuzant în stupiditatea ei, ştirea de acum câteva zile nu mai are nimic amuzant. Pentru cine e atent la ce se întâmplă în jurul nostru, are forţa unei ghiare de oţel care ne strânge de gât. O parte dintre noi am aflat că un procuror a fost ales preşedinte al CSM, cu votul firesc al colegilor procurorilor, cu votul dirijat politic al reprezentanţilor “societăţii civile”, şi cu votul trădător a doi judecători, între care şi preşedintele ICCJ. Care acceptă cu zâmbetul pe buze să fie condusă de un procuror, trăiţ-ar independenţa! Situaţia e stupidă oricum o privim. Procurorii nu sunt independenţi, ci funcţionează sub autoritatea ministrului justiţiei şi au ca şi şef ierarhic care taie şi spânzură dacă vrea pe un nenea sau o tanti numită acolo de preşedinte la propunerea ministrului justiţiei. Independenţă din părţi, nici măcar de formă. La rândul său, CSM are obligaţia constituţională să asigure independenţa justiţiei. No, mă întreb eu, cum dracu poate CSM să fie mogulul independenţei dacă este condus de un procuror, dependent vădit faţă de puterea executivă?

    S-or mai întrebat şi alţii acelaşi lucru. Cei mai vocali, doi dintre membrii CSM, judecătorii Dumbravă şi Neacşu.

    Câteva zile mai târziu, după ce ăştia îi spurcă pe procurori pe toate gardurile, vine momentul de glorie în care ţi se arată cine e şeful în ţara asta. Un procuror DNA nu are somn acum vreo două nopţi, iese să facă o plimbare şi ajunge în faţa sediului CSM. Şi, fără mandat, fără nimic, intră şi îi fură calculatorul lui Neacşu. Probabil pe ăla al lui nu merge bine Diablo 3, că altă explicaţie rezonabilă nu cred că există. Şi mai halucinant vine comunicatul a doua zi şi ni se spune cu emfază că îţi trebuie mandat numa’ pentru percheziţie, pentru ridicarea de obiecte nu e nevoie de mandat. Serios????????? Io propun să vorbiţi că băieţii de la Timişoara să mai ridice nişte cărţi – ăia or avut autorizaţie – da’ să fie din alea de procedură penală. Şi după ăia să vă strângeţi aşa uşor pe secţii şi să le citiţi. Că altfel veţi continua să beţi vin cu cola (asta o fost o aluzie pentru cunoscători).

    Revenind, cică Neacşu e anchetat pentru ceva legat de programul Jurindex. Io nu bag mâna în foc pentru nimeni. Îl cunosc pe Neacşu şi nu cred că e şpăgar, dar să spunem că ar fi. Bă, tată, bă, da’ voi de ce faceţi public aşa ceva? Scrie în manualul sovietic de intimidare că dacă nu faci public o astfel de ancheta de rahat, nu are niciun rost? Voi vreţi să aflaţi dacă Neacşu e şpăgar sau vreţi să tacă din gură şi să stea cuminte la locul lui, să nu mai streseze procurorii, judecătorii de o anumită speţă sau pe însuşi dom preşedinte? Aştept cu entuziasm să îmi spună DNA de ce a trebuit să comunice că îl cercetează pe Neacşu şi de ce a trebuit să îi fure calculatorul (fără autorizaţie, a lua bunul altuia e furt, oricum o privim). O anchetă penaă se face în linişte, fără să ştie nimeni cel puţin până când ai confirmarea măcar a unor indicii de vinovăţie. Neacşu nu e învinuit de nimic, nu e inculpat de nimic, e cercetat… Ar fi culmea să aud acum că îi încep urmărirea că nu are licenţă pe Windows.

    Cre’ că Dumbravă nu are calculator sau are placă video veche, că pe al lui nu l-or luat. În schimb, ca din senin anunţă ANI că îl anchetează pentru incompatibilitate. Sună nasol, că dacă poveşteşti ce s-a întâmplat te umflă râsul. Deci, acum o vreme, pe când Dumbravă era încă judecător la Mureş, a picat în completul care a soluţionat un litigiul la care parte era rectorul universităţii din Mureş. Pentru că Dumbravă activa la acea universitate în timpul liber, a decis că e mai bine să se abţină, ca să nu fie probleme. S-a abţinut, însă colegii săi n-or avut chef să judece ei cauza şi i-or respins cererea de abţinere. În consecinţă, Dumbravă avea două opţiuni: să îşi dea demisia, să judece. Opţiunea 3 atât de iubită pe la ICCJ şi alte instanţe – concediu de maternitate – fiind exclusă, a ales varianta 2 şi a judecat. Se pare că a judecat bine, că soluţia sa a fost păstrată de ICCJ. No, după 5 ani vine ANI şi îl cercetează pe motiv că era incompatibil. Pe scurt, pe motiv că nu şi-o dat demisia. Ca din întâmplare, şi informaţia asta apare publică. De ce? Ca să afle şi Dumbravă cine e şeful la noi în ţară şi să treacă şi el la colţ, unde să asculte cuminte de dl. sau dna. procuror. Că, până la urmă, aşa ne-o învăţat Stalin: justiţia se face de către procurori, nu de către judecători. Nu contează cine judecă, contează cine face ancheta. Scrie negru pe alb în manualul tovarăşilor comunişti.