În afară de Dumnezeu, toţi murim. Trăim în culturi în care, indiferent de formă, la final, cînd cântă popa prohodu’, cineva ne judecă pentru modul în care ne-am trăit viaţa. Creştinii cred că Dumnezeu însuşi va sta în faţa ta şi va judeca rechizitoriul făcut de sfântu Petru, iar dacă te achită ajungi într-un fel de eden. Dacă nu, focurile iadului şi Satana cu corniţele lui. Musulmanii cred cam acelaşi lucru, dar în ecuaţie intră şi cele 99 de virgine, deşi nu rezultă explicit dacă asta se aplică şi femeilor muritoare. O parte din asiatici cred că promovezi sau retrogradezi în viaţa viitoare. Toate religiiile şi toate filosofiile morţii îţi promit o judecată la final.

Unii dintre oameni au parte de o judecată anterior morţii. O judecată lumească, cum ar spune prea cuvioşii. Pentru aceşti oameni, mai ales atunci când li se judecă viaţa precum în penal sau în unele litigii de familie, judecătorii sunt Dumnezeu. Multă lume, cu mine între ei, îi acuză pe judecători că se cred dumnezei şi spun asta cumva blasfemiator.

M-am gândit mai bine şi, real vorbind, e greu, dacă nu cumva imposibil, să nu te crezi Dumnezeu când în fiecare zi de şedinţă ai zeci de oameni care te cred Dumnezeu şi se comportă cu tine ca atare. Mulţi scriu instanţei cu majuscula divinităţii. Toţi se străduie să nu îl supere pe Dzeu. Dacă atunci când trei oameni îţi spun că eşti beat, te duci la somnic, îi clar că atunci când zeci de oameni Îţi scriu şi Îţi vorbesc precum lui Dumnezeu, ajungi să le crezi divin.

Până şi Decalogul e cam tot ăla. Îl folosesc pe cel original iudaic, că după aia şi catolicii şi reformiştii şi ortodocşii l-or mai adaptat în funcţie de necesităţile lor obiective.

1. „Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău.” Aici nu sunt comentarii de făcut, e la fel şi la instanţă. Eu fac ce vreu cu tine, fraiere, de mine depinzi, eu îţi distrug viaţa, familia dacă am chef. Eu.

2. „Să nu ai alți dumnezei afară de mine. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești.” Boss, te pune necuratu’ să vrei alt judecător sau, mai grav, să îmi spui că altul e mai bun decât mine. Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi să mă duc la CAB să le spun că atmosfera din sala de judecată de la Alba sau de la Cluj e mult mai aproape de noţiunea de echitabil şi că alţi dumnezei nici nu urlă în sală şi nici nu şterg pe jos cu oamenii din faţa lor.

3. „Să nu iei în deșert Numele Domnului, Dumnezeului tău; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui.” Iară e fără comentari.

4. „Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești.” Dăm termene numa când nu ne odihnim noi. Tu o să te odihneşti când spunem noi.

5. „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău.” Esenţa este să nu cumva să vrei să trăieşti în altă parte, că automat te sustragi şi te-am spart.

6. „Să nu ucizi.” De la 10 la 20 de ani.

7. „Să nu preacurvești.” Bine, dacă eşti bărbat e relativ ok. Dacă eşti femeie şi pici la un complet de femei, precurveşti din oficiu, mai ales dacă nu arăţi a mumie şi ţi-ai ras mustaţa.

8. „Să nu furi.” În principiu, toţi furaţi, dar sunt unii pe care noi (dumnezeii de la instanţă, plus wanabe de la parchet că suntem din aceeaşi tabără a Dreptăţii) încă nu v-am prins. Cu accent pe încă.

9. „Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău.” În esenţă, în categoria asta intră toţi martorii care refuză să susţină acuzarea.

10. „Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” Da’ ce-am făcut, şefu’? Las’ că ştii tu! e expresia acestei porunci. Sau, tradusă altfel: ceva, ceva, tot ai făcut tu, că nu te-or luat ăştia degeaba.

În condiţiile astea, e greu să nu fii Dumnezeu. Sigur, o parte dintre judecători au stăpinirea de sine, inteligenţa emoţională şi umilinţa de a şti că nu sunt Dumnezeu, de a şti că sunt supuşi greşelii şi că sunt la fel de “muritori” precum cei pe care îi judecă.

Nu sunt prea mulţi, dar merită tot respectul pentru că trebuie să fii foarte tare să rezişti atracţiei divinităţii.

Restul sunt divini. Ei ştiu Adevărul, indiferent de probe, susţineri etc. Dumnezeu nu are nevoie de probe, pentru a şti cine e păcătos. Dumnezeu ştie că ăla cu codiţă şi corniţe se ascunde în detalii – codurile de procedură, de exemplu – şi încearcă să întindă curse, în care el nu pică. Dumnezeu e paranoic, speriat tot timpul că păcătoşii ar putea să scape. Dumnezeu îl poate pune pe un om să îşi ucidă fiul, poate rade două oraşe de pe pâmânt, poate aduce potopul care să omoare toate fiinţele. Şi nu greşeşte veci, nici măcar când face asta. Tot el îi ceartă pe fraieri după aia.

Noroc că în toate istoria biblică, nimeni nu îl judecă pe Dumnezeu. Pe dumnezei din curţile de apel, tribunale şi icecejeuri ar trebui însă să îi judece cineva, măcar pe final. Nu sunt neapărat cel mai cu “frica lui Dumnezeu” om de pe pâmânt, nici cel mai drept dintre traci. Mă întreb însă cum o fi când ştii că se apropie întâlnirea cu Sf. Petru şi, vrând, nevrând, îţi faci în cap rezumatul vieţii. Te uiţi să vezi ce rămâne după tine, în afară de patru scânduri şi 10 cuie. Şi mă tot întreb dacă atunci, la ceasul 12 fără un minut, dumnezeii noştri cei de toate zilele îşi aduc aminte de toţi ăia pe care i-au judecat fără să citească prea bine dosarul, fără să ia considerare alte probe decât cele în acuzare, la care nu erau siguri de soluţie, dar se grăbeau acasă etc.?

Realizează cum e să fi trimis oameni pentru zeci de ani la puşcărie nevinovaţi? Dacă credeţi că nu sunt, chiar credeţi că sunteţi divini şi nu greşiţi, nici măcar când greşiţi. Mă uit perioada asta când apuc – adică cât stau pe avioane şi aeroporturi – la un film documentar pe Netflix. Se numeşte “Innocence files”, are ca subiect câteva dintre imensele erori de judecată din SUA. Cât mai uit la filmul ăla realizez că: oamenii ăia ar fi fost condamnaţi fără discuţie şi în România; că niciodată în România nu s-ar fi admis cererile lor de revizuire, niciodată; că ar fi putrezit până la final în puşcărie nevinovaţi; că nimeni nu ar fi admis vreodată că a greşit. Filmul prezintă situaţia suficient de dramatic încât să se realizeze că înseamnă un om la puşcărie. Scriu despre el nu că m-a plătit Netflix, nu că e neapărat o capodoperă, ci pentru că sunt de părere că orice procuror sau judecător de penal ar trebui să îl vadă.

Şi apoi să se gândească că ce rămâne după el la final. Pentru că toţi murim la un moment dat.