Scriu extrem de rar atunci când păţăsc „chestii” în dosarele în care îmi apăr clienţii. În esenţă, deşi am citit hotărârea Marii Camere a CEDO în cauza Morice, atunci când asist la abuzuri încerc să îmi reprim tentaţia de a zbiera în piaţa publică şi să îmi păstrez încrederea că acestea vor fi corectate sau sancţionate de instituţiile în drept. Uneori, totuşi, cred că am obligaţia de a informa publicul, mai ales atunci când abuzul depăşeşte o anumită graniţă.

Nu că ar trebui să existe o astfel de graniţă. Procurorii şi judecătorii au principalul rol de a proteja drepturile şi libertăţilor oamenilor. Aia scrie la Constituţie şi aia jură în momentul în care devin magistraţi. Înţeleg că procurorii trebuie să prindă infractori, dar niciodată, absolut niciodată scopul nu scuză mijloacele. Pentru că dacă tu încalci legea pentru a acuza un om că a încălcat legea, eşti în aceeaşi oală cu el. Parchetele şi instanţele ar trebui să fie farmacie din punct de vedere al respectării legii. Ar trebui să fie primele care să promoveze drepturile fundamentale ale omului. Pentru că asta înseamnă stat de drept. Stat de drept nu înseamnă doar o independenţă a justiţiei undeva la graniţa iresponsabilităţii juridice, nu înseamnă că doar unii trebuie să respecte legile, nu înseamnă că respectăm doar legile care ne convin. Un stat de drept înseamnă un stat în care eu, ca umil cetăţean, ca ultimul prost, să fiu sigur că, indiferent în ce situaţie mă aflu, am o sumă de drepturi care îmi sunt garantate şi respectate. În primul rând de către procurori şi judecători, pentru că de la puterea executivă nu pot să am pretenţii exagerate.

Nu scriu asta ca avocat sau ca să citez din clasicii tomberoanelor internetului ca „apărător al infractorilor”. Am mai spus-o şi o repet până o să ies la pensie, dacă nu mor până atunci: eu nu apăr infractori, apăr drepturile şi libertăţile pe care statul român le recunoaşte oricărei persoane, inclusiv infractorilor. Da, ştiu, imensa parte a populaţiei crede altceva. Crede că cel acuzat de vreo infracţiune trebuie împuşcat direct sau, eventual, lăsat să moară la puşcărie. „Ce mai procese, se drepturi vreţi, ce avocaţi vreţi pentru infractori? La puşcărie direct!” Ştiu că asta e mentalitatea comună. E mentalitatea unei populaţii care şi-a făcut cultura juridică din comunicatele de presă ale DNA şi din explicaţiile juridice ale unor influenţări formaţi pe principiul „cine nu ştie nimic, se pricepe la orice”. E rezultatul până la urmă a 50 de ani de educaţie juridică bazată pe ideile experimentului Piteşti.

Nu ştiu dacă vom trăi vremurile în care oamenii să creadă altceva. Nu foarte curând, dacă încă există o masă semnificativă de procurori şi judecători care consideră că drepturile fundamentale sunt mofturi, chestii pur formale pe care trebuie să le aduci la cunoştinţă sau „chichiţe avocăţeşti” de care nu trebuie să te împiedici când trebuie să bagi infractorii la pârnaie. Pentru că mulţi procurori şi mulţi judecători încă asta cred că este rolul lor primordial: să bage la puşcărie infractorii. Dacă pentru asta nu respectă întotdeauna legea, dacă pentru asta trebuie să le ignore unele drepturi, nu e relevant. Ideea e să nu scape liberi infractorii. Iar, dacă uneori ajung la puşcărie şi nevinovaţi, asta e, sigur or făcut ei ceva. Nu există, frate, nevinovaţi, ci doar oameni de care nu ne-am ocupat destul. Ceva, ceva tot o făcut el.

Sigur că nu intră în categoria asta toţi procurorii sau judecătorii. Sunt suficient de mulţi care să gândească altfel şi nu vreau deloc să generalizez. Dar sunt enorm de mulţi şi cei care gândesc aşa şi care şi-au ratat complet menirea. Cumva, faptul că există şi din ăştia, e normal. Dacă nu ar pătrunde în sistem şi oameni cu sistemul de valori juridice prăbuşit, ar înseamna că INM-ul o inventat perfecţiunea şi mă tem că e prea departe de aşa ceva.

În egală sunt mult prea mulţi. Nu ştiu cum or ajuns în sistem şi, în acest moment, nici nu îmi pasă. Ştiu însă o chestie certă. Toţi ne plângem de modul în care merg lucrurile în ţara asta. Toţi ne plângem de faptul că nimic nu pare să meargă ok. Nimeni nu e mulţumit, toată lumea şi-ar dori să trăiască în altă parte, dar nu pleacă din diverse motive. Imensa parte am prefera să fim avocaţi, judecători sau procurori în Belgia. Întrebarea logică pe care mi-o pun e simplă: dacă am prefera să trăim în Belgia, de ce dracu’ nu facem ca şi ăia din Belgia? Credem că o să trăim în Belgia, când noi ne comportăm instituţional ca în Belarus?

În Belgia (sau Norvegia, sau Canada, sau Anglia, sau dracu’ ştie, fiecare cu preferinţele lui, am ales Belgia că e bună rău berea acolo) am senzaţia că imensa parte a procurorilor nu cred că drepturile suspectului sunt alea pe care trebe să le bifezi că i le-ai spus şi după aia, dă-le dracu. Ideea că „ai dreptu’ bla, bla, bla” dar în special dreptul să îmi spui ce vreau eu să aud, că altfel te-am spart, e mai degrabă specifică procurorilor din Belarus sau Rusia. Or, e tare greu cu luntrea-n două cururi, după cum spunea un prorector de la UBB. E greu, aproape imposibil, ca statul român şi agenţii săi să se comporte ca ăia din Rusia şi să trăim într-un stat ca ăla belgian. Nu poţi, frate, să te dai stat de drept când tu arestezi oameni cu unicul scop de a pune presiune pe ei să dea declaraţiile pe care vrei să le auzi.

Toată introducerea asta care o ieşit mai lungă decât mi-am imaginat a plecat de la un abuz la care am fost martor de la distanţă ieri. La DIICOT Iaşi, unde un domn procuror, fost şef la DIICOT, fost candidat la funcţia de procuror general, fost candidat la parchetul european din Belgia şi probabil viitor fost candidat la şefia DIICOT, mi-a arătat că Belarusul e mai aproape de Iaşi decât Belgia.

Pe scurt, povestea este aşa. Acum ceva vreme, un om este arestat la propunerea DIICOT pentru complicitate la mai multe infracţiuni economice. Care sunt acuzaţiile şi cât de susţinute sunt ele e altă poveste, lungă şi irelevantă pentru ideea acestui text. Omul şi-a exercitat dreptul constituţional la tăcere. După două luni de arest preventiv, Curtea de Apel Iaşi modifică măsura preventivă şi îi dă arest la domiciliu. În 17 august, în timp ce se afla în arest preventiv, procurorul extinde urmărirea penală şi pentru alte infracţiuni, tot de natură economică. Omul îşi exercită dreptul la tăcere.

Din motive pe care nu le cunosc, dl. procuror nu cere prelungirea arestului la domiciliu în termenul legal. Arestul urma să expire ieri seară, la ora 23.59. Tot fără să îmi dăm seama de ce, procurorul nici nu dispune controlul judiciar începând de azi încolo, nici nu cere instanţei înlocuirea arestului de domiciliu. Pe scurt, ieri seara omul urma să devină liber.

Îl citează în schimb pe om ieri la parchet pentru „reaudiere”. Cred de spus de unde „re”, că omul spusese clar că nu vrea să dea declaraţii şi, dacă se răzgândeşte, o să anunţe. La „reaudiere”, procedural, în scris, omului i se aduc la cunoştinţă drepturile pe care le are. În ele, pe formularul ăla unde se semnează de luare la cunoştinţă scrie şi ceva de genul „suspectul sau inculpatul are dreptul de a nu da nici declaraţie pe parcursul procesului penal, atrăgându-i-se atenţia că dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă”. Din nou, omul îşi exercită dreptul constituţional şi nu dă nicio declaraţie.

Probabil că ar trebui un formular de genul ăsta şi pentru unii din procurori, inclusiv procurorul din povestea noastră. Să i se atragă şi lui atenţia că suspectul/inculpatul care refuză să dea declaraţie nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă. Spun asta pentru că, imediat după refuzul de a da declaraţii, dl. procuror scrie rapid o ordonanţă de reţinere şi îl reţine pe om pentru 24 de ore. Nu intru în discuţii gen: nu poţi reţine pe cineva care a fost arestat în aceeaşi cauză; nu poţi reţine în aceeaşi cauză pe cineva aflat sub o altă măsură preventivă, fără să fi cerut revocarea sau înlocuirea ei; nu poţi reţine pe cineva căruia i-ai adus la cunoştinţă faptele cu o lună juma’ în urmă, fără să fi fost acuzat de influenţare, fugă etc. că astea sunt din alea care nu trec (hai să zicem) graniţa dintre ilegalitate şi abuz.

Vreau doar să prezint motivarea reţinerii omului. Nu e lungă. Nu citez primul paragraf, că zice numa’ că în cauză sunt indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că omul a comis infracţiunile care i se impută. Nu spune care sunt indiciile alea, dar din nou (poate) e doar o chestie de nelegalitate, nu de abuz. Bagă ceva texte în care spune că infracţiunile la interesele UE sunt grave.

După aia face praf orice idee de prezumţie de nevinovăţie spunând că “măsura e necesară pentru a asigura buna desfăşurare a procesului penal dat fiind că inculpatul a susţinut în deplină responsabilitate un grup infracţional, inculpatul identificându-se pe lângă calitatea de membru al grupului, ca o persoană dispusă să accepte încălcarea legii în folosul angajatorului său“. S-ar putea scrie multe despre buna desfăşurare a procesului penal şi legătura acestei instituţii cu faptul că inculpatul ar fi susţinut un grup infracţional. S-ar putea scrie multe şi despre cum se cumulează calitatea de membru al unui grup infracţional cu o persoană dispusă să accepte încălcarea legii şi cum ar putea fi altfel. Dar nu e cazul aici, din astea am mai văzut.

În schimb, ce urmează nu am mai văzut din anii de glorie în care procurorii erau cei care arestau, iar judecătorii erau doar copii de mingi. Citez: „Deşi aflat în stare de arest (actual la domiciliu), inculpatul şi-a menţinut poziţia de tăcere abordată de la începutul urmăririi penale, deşi a înţeles că, în afara dreptului său legal cert de a-şi gândi, împreună cu apărătorii, propria strategie, favorizează, indirect, inculpaţi care, posibil, au comis fapte mai grave decât ele pentru care el însuşi e pus sub acuzare”. Nu zic nimic despre limba română, despre structura frazei, despre „au comis fapte mai grave decât ele pentru care el însuşi e pus sub acuzare”. Mă abţin. Cu greu.

Nu mă pot abţine însă să nu spun, în piaţa publică, că fraza aceea este un abuz şi o încălcare grosolană a dreptului constituţional al omului la tăcere. Omul a fost reţinut pentru că şi-a exercitat acest drept, după ce anterior procurorul i-a atras atenţia că exercitarea dreptului său nu îi va produce vreo consecinţă defavorabilă. Nu vă imaginaţi că mai scrie ceva relevant după aceea. Urmează vreo două fraze în care se vorbeşte despre măsura asiguratorie şi după aia că inculpatul a fost perseverent în comiterea de infracţiuni (alea pentru care fusese arestat în urmă cu trei luni). Şi atât, 24 ore la zdup.

Pentru mine, ca cetăţean şi ca apărător nu atât al omului, cât al drepturilor sale fundamentale, e extrem de trist. E cu atât mai trist cu cât autorul este procuror la o direcţie din cadrul celei mai înalte instituţii din Ministerul Public şi a condus DIICOT o vreme. Care este cultura instituţională care a fost transmisă? Reţineţi-i pe ăia care au nesimţirea să îşi exercite un drept constituţional? Ce învaţă tinerii procurori intraţi în sistem? Că aşa se face? Dacă unu’ nu vrea să toarne sau să recunoască fapte reale sau închipuite trebe’ să meargă la răcoare?

Credeţi că în Belgia aşa se procedează? Sau mai degrabă în Belarus? Că, la un sondaj, sigur 99,99% dintre noi, inclusiv dintre procurori, ar prefera să trăiască în Belgia şi nu în Belarus…

PS. Pentru curioşi: am făcut şi plângere contra ordonanţei de reţinere, nu am încă soluţia. Nu ştiu dacă se va formula propunere de arestare sau nu. Din punctul meu de vedere, deşi ambele chestii sunt importante, nu ăsta e motivul pentru care am scris textul ăsta lung.

PS1. Pentru belaruşii de la parchete: nu am scris acest text pentru mi-a fost reţinut un client. Am mai păţit, uneori legal, alteori nelegal. Am scris pentru mi se pare inacceptabil ca în 2020 un procuror să dea cu tifla în halul ăsta unui drept constituţional.

PS2. Pentru amatorii de conspiraţii: nu am scris acest text ca să îl atac pe dl. procuror. Ştiu că nu mă credeţi, dar aş fi scris acest text indiferent cât de sonor sau nu ar fi fost numele procurorului. Mi se pare cu atât mai tristă situaţia cu cât este vorba despre cel care a condus DIICOT şi care a candidat şi la alte şefii de parchete. Dacă era ceva amărât de procuror de locală, era mai puţin grav. Puteai spera că îl va corecta sistemul.

PS3. Pentru CSM: nu vreau să afectez independenţa justiţiei şi nici reputaţia dlui. procuror. Vreau doar să expun public un eveniment care, din punctul meu de vedere, este un abuz nejustificat şi inacceptabil, comis într-un unitate de parchet care ar fi trebuit să fie una de elită.