Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest cod nou – denumit “codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care onor procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.