Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

– am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

– o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

– extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

– mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.