Radu Chiriţă

Author: Radu Chirita

  • Despre rezonabil

    În ultimele zile, numeroase articole din presa locală mediatizează sesizarea Comisiei de etică din cadrul UBB formulată de trei studenţi de la drept împotriva profesorului Chirică, prezentând exclusiv susţinerile uneia dintre părţile acestui conflict. În condiţiile în care facultatea nu are conducere încă vreo 3 săptămâni, cred că se impun nişte precizări. Nu mă raportez la modul în care se desfăşoară cursul şi examenul dlui. Chirică, pentru că habar nu am, deşi bruma de civil pe care o ştiu, de la el am învăţat-o. Mă raportez însă la alte aspecte trecute în acea sesizare şi care nu au nicio legătură cu dl. Chirică, ci cu facultatea în care îmi desfăşor activitatea.

    Se susţine acolo, la început, că politica facultăţii ar fi aceea de a anunţa un număr de locuri scoase la concurs, pentru ca apoi să se mărească numărul celor cu taxă, sugerându-se faptul că se urmăreşte obţinerea unor beneficii materiale de către facultate ca urmare a acestei politici de a lua mulţi studenţi cu taxă. Un studiu mai serios al reglementărilor în materie şi al hotărârilor Consiliului facultăţi ar fi condus autorii la alte concluzii. Nu facultatea de drept a sporit artificial numărul studenţilor înmatriculaţi în anul I, ci universitatea. Facultatea nu stabileşte numărul de locuri scoase la concurs – pentru că nu are personalitate juridică – ci universitatea o face. Facultatea de drept a solicitat în fiecare an o cifră de şcolarizare mai redusă, însă universitatea a decis creşterea sa artificială, fără a exista niciun fel de acord din partea facultăţii noastre. Banii din taxele de şcolarizare se încasează de universitate, nu de facultate. Mă repet, dar e mama învăţăturii, facultatea nu are personalitate juridică… Chestia aia cu îmbogăţitul e absurdă. Taxă de şcolarizare este mai mică decât alocaţia bugetară plătită de stat pentru locurile fără taxă. Economic vorbind pentru facultate cel mai bine ar fi să ia numai locuri fără taxă. Din fericire pentru mulţi studenţi, facultatea nu a gândit economic, pentru că altfel am fi avut numai 250 de studenţi în anul I, iar mulţi ar fi urmat cursurile de drept pe la Cantemir.

    Crede cineva că eu sau colegii mei suntem mai bine plătiţi dacă facem cursuri cu 600 de studenţi decât dacă le-am face cu 250? Dacă da, atunci e momentul să afle că e fals. Eu, care îmi omor vocea în amfiteatre supra-aglomerate, care stau câte două săptămâni să corectez câte 800 de lucrări, am exact acelaşi venit salarial cu un lector de facultatea de chimie care face curs cu 20 de oameni şi pentru care sesiunea e un fel de vacanţă. Datorită numărului mare de studenţi am câteva ore suplimentare faţă de ăla de la chimie, care sunt plătite cu circa 15 lei pe oră, sub un şofer de taxi sau o curvă de pe Calea Turzii. Aşa că aştept să îmi explice şi mie cineva unde dracu’ e avantajul pentru facultatea sau pentru profii ei constând în numărul mare de studenţi cu taxă?

    Nu mai reiau toată discuţia, dar taxele pentru restanţe sunt stabilite de rectorat, încasate de rectorat şi folosite de universitate, nu de facultate. Am exact acelaşi venit salarial dacă trec pe toată lumea la examen sau dacă îi pic pe toţi. Diferenţa este aceea că, în al doilea caz, în luna septembrie pot să îmi iau adio de la viaţă. În condiţiile astea, mă aştept să nu mai sugereze nimeni că aş avea vreun avantaj din faptul că am eu ştiu câţi restanţieri. Din contră, aş fi cel mai fericit om din lume să nu pice nimeni la examen.

    Se mai scrie în acea sesizare că promovabilitatea la examenul de contracte în această iarnă a fost de 8%. E fals, a fost undeva peste 20% şi nu ştiu de unde a fost scoasă cifra asta. Oricum, argumentul în sine este stupid. A susţine că un examen nu se desfăşoară corect pentru că au picat mulţi oameni e lipsit de sens. La INM se înscriu 5000 de candidaţi şi trec de grile 200, adică cam 4%. Ce ar trebui să înţeleg, că nu e ok examenul ăla, că e prea greu pentru absolvenţi şi că ar trebui comisia de etică a CSM-ului să desfiinţeze INM-ul? Nu mai dau alte exemple, dar a susţine că un om încalcă etica pentru că examenul e prea greu ţine de logică de promovare a incompetenţei, cu care nu pot fi de acord.

    Studenţii se mai plâng acolo de faptul că ar exista o discriminare pe considerente economice, pentru că bliografia pentru examen constă într-o carte care costă 100 de lei. Asta este de-a dreptul amuzant… La xerox-ul de lângă facultate aceeaşi carte costă 20 de lei copiată, iar la biliotecă e gratis să o citeşti. Biblioteca e locul ăla aflat la subsolul facultăţii, unde se poate sta să se citească gratis diverse cărţi. Sunt convins că şi cea a dlui. Chirică e acolo. Iar a cere un examen fără bibliografie e o solicitare pentru conducerea unei grădiniţe, nu a unei universităţi.

    Mai sunt şi alte aspecte care poate merită să fie comentate, dar mă opresc aici. Nu vreau să se înţeleagă greşit ce am scris mai sus. E posibil ca anumite aspecte ale cursului sau ale examenului susţinut de dl. Chirică să nu fie în regulă, habar nu am. Cred însă că dacă un astfel de demers se vrea serios atunci se raportează la acele aspecte, nu la faptul că profu’ se îmbogăţeşte de pe urma studenţilor sau la promovabilitate. E dreptul oricui să sesizeze acea comisie de etică, însă cred că trebuie să se gândească un pic înainte de a o face. Cine citeşte sesizarea aia se întreabă legitim dacă se cere demiterea dlui. Chirică pentru că sunt prea mulţi studenţi la drept sau pentru că examenul e prea greu. Ori pentru că acestuia i se pare că noul cod civil e o prostie. Şi mie mi se pare că multe din prevederile proiectului de modificare a Constituţiei sunt aberaţii, să mă aştept să fiu demis? Pare că îndeplinesc toate condiţiile, am spus-o la curs de mai multe ori. O fi lipsit de etică?

    Cu alte cuvinte, eu nu neg că e posibil să nu fie ceva în regulă la acel curs şi examen. Nu pot spune nimic pentru că nu am informaţii, nu am fost la cursuri, nu am văzut subiectele de examen ori baremul, nu am văzut cum s-a corectat. Poate nişte informaţii de genul ăsta m-ar fi convins, dar nu le-am găsit în acea sesizare. Am găsit în schimb o grămadă de informaţii false care nu au nici legătură cu Chirică, şi un mod de a pune problema complet lipsit de rezonabil. Până la urmă, întreb şi eu: înainte de a sesiza Comisia de etică, a fost sesizată catedra de drept privat? Decanul? Consiliul facultăţii? Pentru că, după ştiinţa mea asupra legii educaţiei şi a cartei UBB, nu comisia de etică poate dispune demiterea unei cadru didactic. De aia zic că demersul ăsta, dincolo de faptul că nu se fondează pe ceea ce ar trebui, este şi greşit îndreptat. Iar apelul la presă nu îl poate legitima, oricât ar crede iniţiatorii altfel. Pentru că universitatea ar trebui să fie altceva, nu rezultatul unui joc prin presă, în baza principiului cine strigă mai tare are dreptate.

  • Despre corupţia în justiţie

    Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

    Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

    Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

    În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

    Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.

  • Sfârşitul internetului

    Titlul este poate o expresie banală în zilele astea, în care ne-am trezit brusc că al nostru Guvern a semnat ACTA, iar toată lumea vorbeşte despre sfârşitul internetului. Expresia a devenit banală pentru că e adevărată. Nu mai stau acum să scriu ce conţine acest atât de mult hulit tratat, pentru că e plin internetul de explicaţii.

    Mă întreb însă unde dracu o să ajungem în ritmul ăsta. Tratatul ăsta are, în mod evident, două scopuri, unul mai periculos decât altul. Primul este acela de a limita pirateria pentru produse de soft, filme şi muzică. Pare legitim, dar nu este. Hai să definim un pic pirateria, pentru că am senzaţia că o luăm razna ca şi societate. Dacă chestiile despre care ni se spune că sunt piraterie chiar sunt, atunci înseamnă că bibliotecile publice sunt companii de corsari, iar orice bibliotecar este un fel de Jack Sparrow. Altfel gândind, dacă îmi cumpăr un film e piraterie dacă invit 30 de prieteni la mine acasă să ne uităm împreună la film? Dacă îmi cumpăr un ziar şi, după aia îl las pe scaun în autobuz să îl ia cine vrea e piraterie? Dacă îmi cumpăr o carte şi o împrumut unui prieten, e piraterie? O să se spună că nu chiar acelaşi lucru… Serios? Adică, dacă am o cârciumă şi pun muzică în cârciumă şi oricine poate să o asculte sunt ok cât timp plătesc o sumă de bani către ORDA sau cum drac se numeşte – cam 30 de lei pe lună. În schimb, dacă pun muzică pe net şi oricine poate să o asculte nu pot face chestia asta, să plătesc 30 de lei pe lună şi să fiu ok, trebuie să mă duc la puşcărie. Fraierii care vreau să asculte muzică nu au decât să dea 10 euro pe un disc. Din care poate un cent ajunge şi la nenorociţii care cântă, da’ nu e sigur. Nu întreabă nimeni pe ăia de la Microsoft de ce un Windows-ul costă cât bugetul unei familii africane pe un an? O să mi se spună că ăsta e capitalismul, ceri cât ţi se dă… Dar statele pentru ce dracu luptă şi pentru ce sunt puse acolo, nu ca să potolească lăcomia nemăsurată a unor persoane şi să ne protejeze pe ăştia care suntem la cheremul lor? De ce trebuie să semnăm ACTA? Ca nişte corporaţii să nu mai aibă cifră de afaceri cât PIB-ul Franţei, ci să aibă cifră de afaceri cât PIB-ul Japoniei? Sau pentru ca zeci de milioane de oameni din lumea asta care nu au să dea 250 de euro pe un sistem de operare să lase dracu calculatoarele în pace şi să rămână în urmă faţă de restul globului? Dacă nu se va mai putea pirata soft-ul, singura consecinţă va fi că 1% din ăia care îl folosesc acuma ilegal îl vor plăti, iar restul de 99% vor sta în întuneric. Cine vor fi ăia? Cei mai săraci, cărora le tai astfel orice şansă de dezvoltare.

    În al doilea rând, hai să mai cugetăm odată. Adică, în interesul protejări unor companii private, alte companii private sau statul îmi va umbla în calculator, în viaţa mea virtuală. Da’, revin cu întrebarea, statul ăsta pe cine mama dracu’ protejează? Cei care au semnat acel tratat au fost aleşi de noi, să ne reprezinte, sau de Microfost, MGM, Sony şi alţi giganţi din ăştia? Nu e cumva ceva şi mai rău aici? Netul a explodat în ultima perioadă. Găseşti pe internet orice, dar cel mai important lucru este că poţi găsi lucruri care nu convin. Fără net, o grămadă de revolte nu ar fi fost niciodată organizate, fără net o grămadă de oameni nu ar fi citit sau văzut niciodată ce se petrece în jurul lor. Fără net, cine are ceva de spus o putea face numai cătorva prieteni şi cam atât. Libertatea de exprimare nu există decât dacă are cine să te asculte. La fel, libertatea de exprimare nu există decât dacă cineva îţi dă informaţii. Sigur, ne putem lua informaţiile de la ştiri. Putem astfel afla, în direct, ultimele noutăţi despre vaca violată de un cioban, despre părerea lui Gigi despre viaţă, despre ultima beţie a unor curve de televizor. Şi mai putem afla despre cum va salva Dan lumea din telecomandă, despre o grămadă de chestii interesante şi utile. Suntem reduşi la prostie, iar cei care refuză acest lucru puteau să o evite folosind netul. O văzut cineva la ştiri vreo discuţie serioasă despre taxa pe carbon – adică taxa pe respirat – sau despre ce-or făcut islandezii după ce or dat faliment? Nu. Căutaţi pe net şi o să găsiţi. Sigur, o să găsiţi nişte filme postate de oameni care nu au drepturile asupra unor părţi din conţinutul lor. Sau o să găsiţi citate din cărţi şi ziare pentru care oamenii care le-au postat nu au drepturi de proprietate intelectuală. Toate astea se vor termina dacă ACTA va intra în vigoare. Şi vom crede despre lumea asta ceea ce ni se va spune la televizor. Iar toată lumea va fi mai liniştită. Un fel de linişte a cimitirului, dar ce mai contează asta?

    Şi mai grav este că libertăţile noastre se duc una câte una, sub diverse pretexte, şi prea puţină lume pare să vocifereze şi să arate guvernelor că nu i-am ales ca să reducă drepturile, ci ca să ni le protejeze. Undeva greşim grav ca şi societate şi nu pare să ne pese. Cine dracu l-o făcut pe ăla care a semnat ACTA să creadă că poate el să decidă dacă eu sunt de acord să îmi urmărească RDS-ul traficul pe internet? Cine dracu se crede ăla care o decis că eu sunt de acord ca cineva să meargă la puşcărie dacă deţine o torţă? Cine dracu se cred cei care au scris un proiect de lege care interzice manifestaţie publică în faţa obiectivelor protejate militar – adică prefectură, guvern, Cotroceni etc.? Cine dracu se crede ăla care o decis că ARACIS-ul are dreptul să stabilească ce trebuie să li se predea studenţilor într-o facultate? Cine dracu se cred toţi ăia care îmi spun mie ce am voie să fac şi ce nu? Ne îndreptăm către cea mai subtilă dictatură şi nu pare să ne pese de asta mai mult decât ne pasă dacă Bianca Drăguşin sau cum dracu o cheamă s-o despărţit de prinţ sau nu.

  • Despre legea 4, legea Mitică sau legea ultraşilor

    Personal, mă bucură nespus faptul că, odată cu protestele de stradă din ultima vreme, lumea a început să discute despre suporterii echipelor de fotbal şi despre nemulţumirile lor legate de legea 4/2008, cunoscută şi sub numele de legea lui Mitică. Ultima denumire e mai adecvată pentru a cuprinde în ea suma de aberaţii juridice ori logice şi texte cumplit de neconstituţionale însumate în această lege, adoptată şi modificată după metoda Mitică.

    Înainte de a lua la rând dispoziţiile acestei legi, trebuie să plec de la o constatare personală în care cred cu tărie. Până foarte recent singura societate civilă din România era reprezentată de câteva mii de suporteri – ultraşi, ca să folosesc cuvântul la modă  şi ca să nu îi confundăm cu mâncătorii de seminţe de pe stadioane şi cu cei care sunt suporteri doar la televizor. Asta s-a văzut cu exactitate şi cu ocazia protestelor de acum, când 200 de utraşi s-au articulat mai bine decât tonele de ong-uri intelectuale care se bat cu cărămida în pieptul societăţii civile. Toate aceste asociaţii, fundaţii şi societăţi care se bat pe finanţări pentru proiecte aiuristice nu au fost în stare să spună nici 10% din ceea ce au spus huliganii din peluze. Până recent, ani de zile singurele mesaje de protest împotriva a orice au fost afişate sau strigate pe stadioane. Unii or să acuze violenţa unora dintre mesaje sau manifestări, inclusiv cea de pe străzile din Bucureşti, dar ca să faci omletă mai trebuie să spargi şi nişte ouă. Cu dansul pinguinului, berete roşii şi pensionari necăjiţi nu o să te bage nimeni în seamă, iar un pumn în masă este de regulă mai convingător decât de o floare atunci când ceri ceva de la cei care te reprezintă. În plus, ca să fim serioşi, ceea ce s-a întâmplat nu sunt chiar violenţe. Copiind o glumă citită pe net, ceea ce au făcut violenţii huligani români este la nivelul unei grecoaice divorţate, cu trei copii care o rămas fără ţigări….

    Bun, revenind la legea Mitică sunt câteva puncte asupra cărora orice om fără loc gol între urechi ar trebui să mediteze serios. Le iau pe rând, oarecum aleatoriu şi fără pretenţia de a le epuiza acum, urmând probabil să mai revin.

    1. Legea Mitică instituie una dintre cele mai grave forme de cenzură posibilă. Potrivit legii, orice mesaj ce urmează să fie afişat pe un stadion trebuie să treacă de ochiul vigilent al unui jandarm care poate decide interzicerea afişării lui, dacă de la înălţimea caşchetei lui hotăreşte că mesajul incită la violenţă, ură sau este injurios. Oamenii de bine ar spune că aşa şi trebuie ca să nu mai afişeze ăia tot felul de spurcăciuni pe stadioane. Oare? În primul rând, potrivit Constituţiei, cenzura de orice fel este interzisă. Interzisă. În niciun alt domeniu al vieţii în România nu mai există aşa ceva.  Sigur, nu e normal să fie afişate mesaje insultătoare sau violente sau care lezează societatea în vreun fel, dar asta nu înseamnă că un jandarm poate să îmi interzică să intru cu el la meci. Asta înseamnă că, dacă afişez un astfel de mesaj, pot fi sancţionat contravenţional sau penal, în urma unei proceduri în care ajung la un judecător. Un mesaj de genul “m… X” nu are ce căuta pe un stadion, dar asta se face prin sancţionarea celui sau celor care le afişează. La televizor nu stă CNA-ul să aprobe ce urmează să se debiteze prin emisiuni, ci, dacă s-a debitat ceva aiurea, postul tv va fi sancţionat. În ziare poţi publica orice, că nu te sancţionează nimeni, dacă nu te dă în judecată cineva. Pe net poţi scrie orice, fără să te cenzureze un jandarm înainte. Atunci, pe stadioane de ce o face? Unde e interdicţia cenzurii?

    2. Legea Mitică stabileşte sancțiune complementară în caz de încălcare a dispoziţiilor din lege interdicția de a mai participa la evenimente sportive. Sancțiunea o aplică zeul de la jandarmerie. Potrivit legii, plângerea contravenţională împotriva procesului verbal de contravenţie nu suspendă aplicarea sancțiunii complementare. Asta e aberant din mai multe motive. În primul rând, aştept să îmi explice şi mie cineva cum dracu se poate suspenda aplicarea sancţiunii principale – amenda – şi nu se suspendă sancţiunea complementară. În al doilea rând, caracterul suspensiv al plângerii contravenţionale decurge din faptul că nu putem să avem încredere într-un poliţist, agent al executivului, predispus la abuzuri. De aceea, dacă îmi ia unu’ permisul pentru că am depăşit pe linie continuă şi contest procesul verbal de contravenţie, măsura complementară a suspendării dreptului de a conduce se suspendă şi am dreptul să conduc până la data la care se pronunţă instanţa de judecată. Chiar şi în cazul infracţiunilor se întâmplă la fel. Dacă depăşesc pe linie continuă şi omor doi oameni, am dreptul să conduc până când voi fi condamnat. În schimb, dacă înjur pe un stadion şi un jandarm îmi dă interdicţie, nu am dreptul să intru la meciuri, chiar dacă atac procesul verbal de contravenţie. În condiţiile în care termenele de judecată în materie contravenţională sunt de peste şase luni în imensa parte a cazurilor sancţiunea complementară încetează înainte ca instanţa să se pronunţe pe plângerea contravenţională. Mai este ăsta acces la justiţie? Este jandarmul garantul imparţialităţii, independenţei, cunoaşterii legii şi a corectitudini în România? Să fim serioşi….

    3. Am vorbit mai sus despre interdicţie. Hai să vedem pentru ce fapte grave şi antisociale îmi poate da un jandarm o astfel de interdicţie. Iau nişte exemple la întâmplare. Iei interdicţie dacă pătrunzi în incinta arenei sportive în stare de ebrietate. Dincolo de faptul că în state mai normale la cap pe stadioane poţi să bei o bere, e aberant. Adică, pot să mă duc beat în cârciumă, pe stradă, în clădirea primăriei sau la o emisiune tv, fără să risc să mi se interzică să mai intru acolo, dar la meci nu pot să mă duc beat că risc să nu mai văd stadionul 6 luni. Vin şi eu şi întreb: câte incidente din cauza alcoolului s-au produs pe stadioane? O calculat cineva, ca să ştim de ce fapta e atât de gravă? De ce nu interzicem dreptul omului de a mai circula pe tren pentru 6 luni, dacă îl prindem beat în tren? Sau în cinematografe ori în alimentare. De ce, dacă este unul beat în gară, nu primeşte interdicţie de a mai intra în gară 6 luni? Pentru că e stupid, de aia. În schimb, pe stadioane, e voie. Şi toate astea le stabileşte după miros jandarmul, care te citeşte că eşti beat folosind experienţa sa, că altfel nu are cum. Sau, dacă e supărat pe tine, poate să scrie că eşti beat şi şase luni te uiţi la meciuri la tv. La fel se sancţionează şi încercarea de a introduce alcool pe stadioane, alcoliştii dracu… Apoi, rişti aceeaşi sancţiune dacă refuzi să prezinţi actele de identitate sau biletul la meci la cererea justificată a forţelor de ordine. Ce dracu e aia cerere justificată? Şi, dacă mă întreabă nenea de intrare de bilet şi eu îi spun că nu am, sigur că nu o să mă lase să intru, dar de ce să primesc interdicţie? Nu mai continui cu toate că sunt prea stupide, se poate consulta cu încredere legea care stabileşte în cârca ăluia care vrea să meargă la meci mai multe obligaţii decât are călătorul cu avionul în SUA.

    4. Torţele sunt subiect special. Potrivit ultimelor modificări ale legii lui Mitică, sancţiunile pentru deţinerea ori folosirea unei torţe sunt penale. La propriu şi la figurat. Ele sunt mai mari decât pentru deţinerea unor categorii de arme. Dar hai să facem abstracţie de severitatea pedepsei. De ce legea penală interzice torţele? Io la şcoală am învăţat că societatea crează infracţiuni pentru a se proteja de anumite acte care o pot aduce o atingere serioasă valorilor pe care legea penală le protejează. Din ştiinţa mea, până acum în ultimii 10 ani de când se folosesc torţele pentru a colora mai frumos un stadion, au fost maxim 10 persoane vătămate ca urmare a acestora. Plus vreo trei mici incendii. Nu am o statistică, dar cred că mai multe persoane au fost vătămate prin folosirea unor acizi pentru decolorarea părului şi nu am auzit să fie interzise aceste substanţe şi nici să te duci la puşcărie ani grei pentru asta. Sunt mult mai multe persoane vătămate de petardele şi artificiile de Revelion, dar nu mergi la puşcărie dacă dai cu artificii în spatele blocului. Însă, dacă dai pe stadion, te mănâncă puşcăria. Destul de logic, nu? Pe de altă parte, dacă cineva foloseşte torţa pe post de armă şi răneşte pe altcineva, nu cumva avem deja norme penale care sancţionează aceste fapte? Ca dacă ne apucăm să interzicem folosirea tuturor obiectelor care au fost folosite de 10 ori în 10 ani pe post de armă, ar trebui să interzicem prea multe….

    5. Alte pedepse aberante apr pentru tot felul de acte complet lipsite de importanţă. O înjurătură pe stadion este de sute ori mai gravă decât oriunde altunde, după legea lui Mitică. A intra pe terenul de joc este echivalent cu puşcăria. Sigur, nu e frumos să intri pe teren, dar asta e faptă penală????? Nu e frumos nici să traversezi prin loc nepermis şi uneori se produc accidente grave din cauza asta, dar nu mergi la puşcărie pentru că ai traversat aiurea. Şi nici nu ţi se interzice să mai intri pe strada cu pricina timp de doi ani. Pentru că un ultras din ăsta periculos o dat un pumn unui fotbalist, s-o ajuns la concluzia că intratul pe teren este extrem de periculos. Păi, ar trebui să sancţionăm penal şi intratul în discoteci, pentru că se dau mai mulţi pumni acolo decât pe stadioane. Plus că mă tem că dacă unul îi dă altuia un pumn în cap într-o discotecă nu este arestat cu entuziasm.

    6. Despre obligarea celor cu interdicţii de a merge la poliţie în timpul meciurilor, nici nu mai povestesc, că până şi Guvernul a scris un punct de vedere în care susţine că e neconstituţional aşa ceva. Potrivit Constituţiei, o persoană poate fi privată de libertate numai prin decizia unui judecător şi numai dacă a comis infracţiuni. Nu e cazul. Nici nu mai intru în alte detalii, că nu are rost.

    Punctele astea pot continua şi vor continua. În curând sper să pot produce şi un material ştiinţific despre această lege aberantă şi nu simple postări pe un blog. Ceea ce mi se pare mai grav nu sunt însă tâmpeniile din lege. În fond, un text scris de jandarmi şi de un fost conducător de club al Securităţii nici nu putea să arate altfel. Ceea ce este îngrijorător este unanimitatea cu care Parlamentul a acceptat asta. Tăcerea completă a intelectualei societăţi civile, a ONG-urilor de protecţia a drepturilor fundamentale. Deciziile Curţi Constituţionale, mai atentă la drepturile fundamentale ale căinilor decât la cele ale oamenilor. Isteria fericită a presei sportive privind această lege. Acceptarea fără discuţi de masele largi de oameni, care nu pricep în ruptul capului că limitarea unor drepturi ale unor persoane este primul pas spre o societate în care un jandarm o să ne spună ce avem voie să facem şi ce nu. Dragi jurnalişti, cum ar fi ca la intrarea în fiecare redacţie să fie un teştos care să aprobe tot ce vreţi să scrieţi, care să vă controleze să nu aveţi la voi alcool, sticle de suc, umbrele, ruj sau brichete? Cum ar fi avem aşa ceva la fiecare miting autorizat? Cum ar fi iei amendă în autobuz dacă nu te aşezi pe locul înscris pe bilet? Cum ar fi nu mai ai dreptul să călătoreşti cu avionul 6 luni dacă bei o votcă? Cum ar fi să mergi la puşcărie dacă te sui pe scenă la un concert? Cum ar fi să nu mai ai voie să scrii 2 ani dacă publici un articol în care scrii un articol în care spui că jandarmii sunt de rahat? Cum ar fi?

  • Democraţie?

    Protestele de stradă din ultimele zile au adus, pe alocuri, în discuţie noţiunea de democraţie. O parte dintre cei aflaţi pe stradă cer democraţie şi ne pun să ne întrebăm dacă România este sau nu un stat democratic.

    Să vedem…. Democraţia înseamnă exercitarea puterii de către popor. Sigur că nu putem exercita puterea toţi 18-19 milioane deodată, aşa că o facem prin reprezentanţi, având o democraţie reprezentativă. Pe scurt, ne alegem nişte oameni care să exercite puterea în numele nostru, dat fiind că noi nu putem să o facem. Le dăm un mandat să o facă pentru noi. Şi de aici încep problemele şi întrebările. Le iau pe rând.

    1. Cel mai puternic om din România este primul ministru. Este cel care administrează fondurile statului, iar astăzi cam totul depinde de bani. Legea bugetară adoptată de Parlament nu îl încurcă în acest sens, întrucât oricând poate să emită o ordonanţă de urgenţă şi să rectifice bugetul. Omul cu pricina este şi cel mai are legiuitor al ţării. Anul trecut Guvernul a adoptat mult mai multe ordonanţe decât Parlamentul legi. Ca să pricepem până la capăt, trebuie spus că Guvernul nu este un organ colegial în care să se voteze. Primul ministru este cel care decide, el este şeful. Pe scurt, primul ministru este cel care adoptă mai mult din legislaţia acestei ţări, este cel care decide ce se întâmplă cu banii statului, după cum vrea el. No, fix pe ăsta nu îl alegem. Sigur, el primeşte un vot de încredere din partea unora pe care i-am ales, dar a primi un vot un vot de încredere nu este echivalent cu a alege pe cineva. Democraţie?

    2. Parlamentul este format din oameni aleşi. Două probleme însă lasă semne de întrebare în dreptul cuvântului “democraţie”. Prima vizează repartizarea mandatelor de parlamentar. Grosul locurilor în legislativ nu se obţin pe cale uninominală, pentru că e destul de greu ca unul dintre candidaţi să strângă majoritatea în colegiul electoral în care candidează. Mandatele care nu se obţin uninominal, se repartizează după un sistem demn de ţara lui Eugen Ionescu şi Caragiale. În urma acestei repartizări, mandatele ajung de foarte multe ori la candidaţii care nu au obţinut cel mai mare număr de voturi în colegiile în care au candidat. Ajungem astfel ca să ne desemnăm mandatarii în Parlament nu după numărul de voturi, ci după un sistem în care norocul şi coincidenţele contează de o manieră îngrijorătoare. Suntem păcăliţi să votăm uninominal, pentru a acorda mandate de parlamentar după voturile obţinute de un partid. Mai mult, odată deveniţi parlamentari, băieţii ăia nu mai reprezintă colegiul care l-adesemnat, ci reprezintă întreaga naţiune. Adică, partidul din care fac parte, că disciplina de partid este mai impresionantă decât pe vremea pecereului. Păi, mă întreb şi eu, de ce omul pe care l-am votat eu în Cluj şi care a devenit parlamentar din colegiul meu eletoral nu mă reprezintă pe mine şi pe alţi clujeni în Parlament, ci partidul din care face parte. Că eu nu am votat partidul ăla. Eu am ales un om să exercite puterea în numele meu, după cum vreau eu, nu după cum vrea el. Că dacă o face după cum vrea el, indiferent de dorinţele mele şi ale celor care l-au votat, asta nu mai este democraţie reprezentativă. Democraţia reprezentativă înseamnă că parlamentarul meu trebuie să vorbească cu gura mea şi să voteze cu mâna meu, nu cu gura şi mâna partidului. Democraţie?

    3. O altă parte, din ce în ce mai semnificativă, a vieţilor noastre este guvernată de deciziile luate de Comisia Europeană. Dincolo de faptul că pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să aderăm la Uniunea Europeană, e de subliniat faptul că nici pe comisarii europeni care stabilesc dacă am voie să beau lapte de la ţâţa vacii sau am voie numa’ din sticlă de plastic nu îi alege nimeni. Democraţie?

    Ar mai fi puncte din astea încă vreo 20, cel puţin, şi poate voi reveni cu altele. Mă întreb totuşi câtă democraţie avem şi ce putere reală avem. Ni se spune că puterea noastră este odată la 4 ani, iar arma noastră este ştampila (sau autobuzul electoral, după caz). Oare? Am avut alternanţă de putere de câteva ori în ultimii 20 de ani. Am spus o vreme că Iliescu e de vină, împreună cu Năstase şi Văcăroiu, şi i-am schimbat. Apoi, am zis că e de vină Constantinescu cu Ciorbea şi Radu Vasile şi i-am schimbat şi pe ăştia. Apoi, iar o fost Iliescu de vină. Acum, de vină e Băsescu şi cu Boc. Alţii se pregătesc cu entuziasm să fie şi ei de vină. Nu cumva e de vină sistemul? Nu picăm iarăşi în capcana de a considera că de vină sunt oamenii – Ceauşescu, Elena, Iliescu etc. – şi nu sistemul. Nu cumva chiar avem nevoie de democraţie în adevăratul sens al cuvântului, pentru a ieşi din ciclul ăsta de deziluzii?

    Cred că la asta ar trebui să ne gândim zilele astea şi mai puţin la Băsescu, Boc sau orice alt nume ne vine în minte. Şi mai cred că, în tot circul ăsta care s-a creat în ultimele zile, singurii oameni inspiraţi şi care au spus exact ceea ce au simţit au fost “huliganii” din Timişoara. Au strigat ieri în Piaţa Operei “Ole, ole, noi urâm partidele” şi “PNL, PSD, PDL, toţi se trag din PCR”. Nu pot decât să îmi scot pălăria în faţa celui care a fost atât de inspirat.

  • Update la "De unde facem rost de 9 miliarde de lei"

    Acum ceva vreme Preşedintele, revoltat că judecătorii au tupeul să admită acţiuni împotriva statului, cerând acestuia să îşi respecte propriile legi ori tratatele internaţionale pe care le-a ratificat, le cerea judecătorilor care admit acţiuni împotriva statului, să precizeze în hotărârile lor de unde trebuie luaţi banii ce vor fi plătiţi reclamanţilor.
    Am astăzi o singură completare la ceea ce scrisesem atunci. Cred că, pentru ca mesajul său să îşi atingă efectul scontat, Preşedintele nostru ar trebui să adreseze aceiaşi doleanţă şi judecătorilor la de la CEDO şi de la CJUE. Ca să nu fie nevoie să putem Guvernul în situaţia idioată de a da o ordonanţă de urgenţă prin care să stabilească că nu doreşte să execute hotărârile ăstora de la Strasbourg ori de la Luxembourg.

  • Despre răspunderea magistraţilor

    Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.
    Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.
    Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?
    Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).
    În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.