Democraţie?

Protestele de stradă din ultimele zile au adus, pe alocuri, în discuţie noţiunea de democraţie. O parte dintre cei aflaţi pe stradă cer democraţie şi ne pun să ne întrebăm dacă România este sau nu un stat democratic.

Să vedem…. Democraţia înseamnă exercitarea puterii de către popor. Sigur că nu putem exercita puterea toţi 18-19 milioane deodată, aşa că o facem prin reprezentanţi, având o democraţie reprezentativă. Pe scurt, ne alegem nişte oameni care să exercite puterea în numele nostru, dat fiind că noi nu putem să o facem. Le dăm un mandat să o facă pentru noi. Şi de aici încep problemele şi întrebările. Le iau pe rând.

1. Cel mai puternic om din România este primul ministru. Este cel care administrează fondurile statului, iar astăzi cam totul depinde de bani. Legea bugetară adoptată de Parlament nu îl încurcă în acest sens, întrucât oricând poate să emită o ordonanţă de urgenţă şi să rectifice bugetul. Omul cu pricina este şi cel mai are legiuitor al ţării. Anul trecut Guvernul a adoptat mult mai multe ordonanţe decât Parlamentul legi. Ca să pricepem până la capăt, trebuie spus că Guvernul nu este un organ colegial în care să se voteze. Primul ministru este cel care decide, el este şeful. Pe scurt, primul ministru este cel care adoptă mai mult din legislaţia acestei ţări, este cel care decide ce se întâmplă cu banii statului, după cum vrea el. No, fix pe ăsta nu îl alegem. Sigur, el primeşte un vot de încredere din partea unora pe care i-am ales, dar a primi un vot un vot de încredere nu este echivalent cu a alege pe cineva. Democraţie?

2. Parlamentul este format din oameni aleşi. Două probleme însă lasă semne de întrebare în dreptul cuvântului “democraţie”. Prima vizează repartizarea mandatelor de parlamentar. Grosul locurilor în legislativ nu se obţin pe cale uninominală, pentru că e destul de greu ca unul dintre candidaţi să strângă majoritatea în colegiul electoral în care candidează. Mandatele care nu se obţin uninominal, se repartizează după un sistem demn de ţara lui Eugen Ionescu şi Caragiale. În urma acestei repartizări, mandatele ajung de foarte multe ori la candidaţii care nu au obţinut cel mai mare număr de voturi în colegiile în care au candidat. Ajungem astfel ca să ne desemnăm mandatarii în Parlament nu după numărul de voturi, ci după un sistem în care norocul şi coincidenţele contează de o manieră îngrijorătoare. Suntem păcăliţi să votăm uninominal, pentru a acorda mandate de parlamentar după voturile obţinute de un partid. Mai mult, odată deveniţi parlamentari, băieţii ăia nu mai reprezintă colegiul care l-adesemnat, ci reprezintă întreaga naţiune. Adică, partidul din care fac parte, că disciplina de partid este mai impresionantă decât pe vremea pecereului. Păi, mă întreb şi eu, de ce omul pe care l-am votat eu în Cluj şi care a devenit parlamentar din colegiul meu eletoral nu mă reprezintă pe mine şi pe alţi clujeni în Parlament, ci partidul din care face parte. Că eu nu am votat partidul ăla. Eu am ales un om să exercite puterea în numele meu, după cum vreau eu, nu după cum vrea el. Că dacă o face după cum vrea el, indiferent de dorinţele mele şi ale celor care l-au votat, asta nu mai este democraţie reprezentativă. Democraţia reprezentativă înseamnă că parlamentarul meu trebuie să vorbească cu gura mea şi să voteze cu mâna meu, nu cu gura şi mâna partidului. Democraţie?

3. O altă parte, din ce în ce mai semnificativă, a vieţilor noastre este guvernată de deciziile luate de Comisia Europeană. Dincolo de faptul că pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau să aderăm la Uniunea Europeană, e de subliniat faptul că nici pe comisarii europeni care stabilesc dacă am voie să beau lapte de la ţâţa vacii sau am voie numa’ din sticlă de plastic nu îi alege nimeni. Democraţie?

Ar mai fi puncte din astea încă vreo 20, cel puţin, şi poate voi reveni cu altele. Mă întreb totuşi câtă democraţie avem şi ce putere reală avem. Ni se spune că puterea noastră este odată la 4 ani, iar arma noastră este ştampila (sau autobuzul electoral, după caz). Oare? Am avut alternanţă de putere de câteva ori în ultimii 20 de ani. Am spus o vreme că Iliescu e de vină, împreună cu Năstase şi Văcăroiu, şi i-am schimbat. Apoi, am zis că e de vină Constantinescu cu Ciorbea şi Radu Vasile şi i-am schimbat şi pe ăştia. Apoi, iar o fost Iliescu de vină. Acum, de vină e Băsescu şi cu Boc. Alţii se pregătesc cu entuziasm să fie şi ei de vină. Nu cumva e de vină sistemul? Nu picăm iarăşi în capcana de a considera că de vină sunt oamenii – Ceauşescu, Elena, Iliescu etc. – şi nu sistemul. Nu cumva chiar avem nevoie de democraţie în adevăratul sens al cuvântului, pentru a ieşi din ciclul ăsta de deziluzii?

Cred că la asta ar trebui să ne gândim zilele astea şi mai puţin la Băsescu, Boc sau orice alt nume ne vine în minte. Şi mai cred că, în tot circul ăsta care s-a creat în ultimele zile, singurii oameni inspiraţi şi care au spus exact ceea ce au simţit au fost “huliganii” din Timişoara. Au strigat ieri în Piaţa Operei “Ole, ole, noi urâm partidele” şi “PNL, PSD, PDL, toţi se trag din PCR”. Nu pot decât să îmi scot pălăria în faţa celui care a fost atât de inspirat.

Leave a Reply