Radu Chiriţă

Author: Radu Chirita

  • SENZAŢIONAL. Vezi ce au decis judecătorii CCR. Lovitura dură pe care o primeşte orice absolvent de facultate decentă.

    M-am decis ca, după ce am citit de vreo 5 ori decizia CCR privind legea penală mai favorabilă, să scriu şi eu ceva, să rămână consemnat pentru eternitatea de 3 zile a internetului. Da’ nu găsesc niciun titlu inspirat pentru stupefacţia care creşte la fiecare nouă lectură a acestei decizii ce revoluţionează din scurt şi dreptul penal şi pe cel constituţional. Am ales unul pe model isteric care să îmi garateze cititori de calitate 🙂

    Decizia e senzaţională din aproape orice punct de vedere. E absolut perfectă în stupiditatea ei. Nu mă bag aici să reiau toate argumentele ştiinţifice care să justifice cele scrise mai sus, pentru că nu e locul potrivit. O voi face probabil ulterior, când m-o ajuta cel de sus, deneaul si dicotul să am um pic de timp liber. Da’ nu mă pot abţine să nu sesizez câteva aspecte.

    În primul, dacă rezumi motivarea, tre’ să te duci în spatele clasei şi să-ţi tragi două palme ca să realizezi că nu visezi. Zice CCR-ul aşa: Dacă instanţele interpretează o lege încalcă separaţia puterilor în stat. Wow! Uăi, mamă! Două paragrafe mai încolo, vine scatoalca: dacă judecătorii interpretează legea altfel decât le spunem noi, încalcă atributul de legiferare al Parlamentului. Olalalala! Deci, hai să mai detaliem decizia că poate nu am înţeles bine justiţia în trei paşi simpli (schemă pentru studenţii de la Spiru):

    Pasul 1. Parlamentul adoptă o lege. Zice CCR-ul că art. 5 din cod nu e lege, legea e tot codul. Un articol din lege nu e lege. Ce nu-i clar?

    Pasul 2. Instanţele vor să interpreteze legea. Zice CCR-ul că nu e voie, că încalcă separaţia puterilor în stat.

    Pasul 3. CCR-ul interpretează legea. Scuze art. 5 din cod, că un articol nu e lege (atenţie la pasul 1). Ea are voie să interpreteze legea (articolul, că iar m-am scăpat) pentru că ea poate. Ce nu-i clar?

    Pasul 4. CCR-ul ne spune că nesimţiţii de judecători care nu interpretează articolul din cod (încep să învăţ pasul 1, îs din ce în ce mai bun!) conform pasului 3 sunt nişte boi, pentru că afectează rolul de legiuitor exclusiv al Parlamentului. Că nu Parlamentul o zis vreo interpretare anume, deci nu are cum să se oftice că instanţele dau o interpretare, e irelevant.

    Pasul 5. Se ia o hotărâre a CEDO, în care ăia nu zic ce ne convine. Nu-i bai. O prezentăm în sensul că nu or spus ce vrem noi, da’ le stătea pe limbă, numa’ nu or mai apucat să o spună. Da’ după ce am ghicit intenţia legiuitorului din bobi, o ghicim şi pe a lu’ CEDO…

    Pasul 6. Ăia care or apucat deja să zică altfel decât la pasul 3 (un complet de la ICCJ) îs nişte boi. Asta-i clar. Caracterul de bou este retroactiv, deci ce or zis ei devine hârtie igienică. La fel ca şi legea care spune că ce or spus boii de la ICCJ este obligatoriu. Nu-i stress, noi să fim sănătoşi!

    Pasul 6 bis. Mi-e rău. Decât să ne fie rău, mai bine să ne fie bine!

    Acuma, repet că nu e cazul să pozez în penalist şi să spun de ce interpretarea CCR-ului este extrem de proastă. Încerc însă să pozez în constituţionalist şi să mă întreb următoarele:

    – de când rolul CCR-ului este de a interpreta legea?

    – de când nu se mai aplică art. 16 din Constituţie?

    – de când dracu’ prin lege se înţelege legea în ansamblul ei? A se citi, cu atenţie, art. 146 lit.d) din Constituţie pe care dacă îl interpretăm potrivit pasului 1, CCR-ul nu face bine ce face. Din 1991 încoace.

    – de când are CCR-ul competenţa de a controla deciziile ICCJ? A afirma că o are înseamnă a adăuga la lege, afectând astfel rolul exclusiv de legiuitor al Parlamentului, nu?

    – de ce o interpretare a legii afectează acest rol, iar alta nu?

    – de când intrepretarea legii este motiv de neconstituţionalitate? Să înţeleg că pot ataca la CCR vreo hotărâre judecătorească pe care o consider neconstituţională? Sau pot ataca la CCR deciziile pe întrebări preliminare şi RIL-urile? Că, dacă se poate, să ştiu şi io, să nu îmi mai mint studenţii că nu se poate.

    Mai am întrebări din astea, dar nu mai am timp să le scriu. Una singură totuşi: cine v-o pus juzi la CCR? Asta e din ciclul: cine v-o dat permisul…

    Tocmai ce mă pregăteam să finalizez capitolul din cursul meu de consti legat de competenţa CCR. Tre’ să îl arunc în meandrele lu’ recycle bin şi să mă apuc de studiat. Şi ăştia care or scris cărţi de penal, tre’ să meargă la un curs de recalificare, că nu mai merge aşa, cu incompetenţa. Propun să vorbească ăştia de la CCR la Spiru, să facă o şcoală de vară pentru profii de consti şi penal din ţară, să mai învăţăm şi noi câte ceva, că am prostit oricum destule generaţii de studenţi care nu înţeleg nimic din înţelepciunea care coboară de la CCR. Dacă careva din foştii sau actuali mei studenţi înţeleg ceva din această decizie, aş vrea doar să le spun că elevul şi-a depăşit profesorul, că eu nu am înţeles nimic.

    PS. Revin cu invitaţia adresată juzilor de la CCR de a mă consilia în aplicarea legii în unele din dosarele mele. De exemplu, îl am pe unu’ condamnat definitiv pe codul vechi. Ulterior, e condamnat definitiv pentru o altă faptă concurentă, iar instanţa de recurs a aplicat codul nou. Fiind în recurs, nu a putut face contopirea. Acuma instanţa de executare e sesizată cu aplicarea regulilor de la concurs între cele două pedepse stabilite prin hotărâri definitive. Aştept cu interes să îmi spună CCR-ul din ce cod se pot aplica regulile de la concurs fără a crea o lex tertia.

  • La coduri noi, tot noi

    Avurăm parte de coduri noi. Sunt departe de a fi perfecte, dar sunt noi. Primele concluzii după trei luni de aplicare, din experienţa personală se pot rezuma în trei cuvinte: nu s-a schimbat nimic.

    Sigur, codurile s-au schimbat. Nu şi jurisprudenţa. Hai să dau câteva exemple:

    – pe vechiul cod de procedură nu puteam să văd dosarul de urmărire penală, decât dacă voia bunăvoinţa poliţistului şi aia nu prea voia. M-am bucurat că în codul nou scrie că pot să îl văd. Cu scrisul am rămas, în cea mai mare parte. Vreo lună or fost ăştia de la parchete luaţi de val şi or arătat dosarele. O trecut entuziasmul de început şi nu mai văd niciun dosar. Cică cererea e la aprobat, dosarul e la grafieră şi grefiera pe plajă, de fapt nu e nimic în el etc. Cre’ că se caută cu febrilitate un text legal care să ne ducă înapoi. Am cereri cu vechime de peste două luni care nu sunt încă aprobate. Băieţi, legea mă lasă să văd dosarul, nu aprobarea voastră.

    – pe vechiul cod la arestare se uita judele pe probe, zicea că ai comis-o, că e faptă gravă şi te băga la zdup. În codul nou au scris ăştia tot felul de criterii pe acolo, ca să nu te bage la pârnaie numa’ pentru că fapta e gravă. Încă nu am văzut soluţie pe arestare care să ia în calcul şi criteriile alea. Tot că ai comis-o, tot că e grav şi pac la zdup. Consecinţele modificării e degeaba.

    Palma masivă la rahat o dat-o ieri CCR-ul. În minunata lor viziune determinarea legii mai favorabile e o chestiune de constituţionalitate, iar art. 5 din coul cod (care are corespondent în absolut orice cod al unei ţări ce nu mai este feudale) e numa’ pe juma’ constituţional. Bine că 20 de ani art. 13 din vechiul cod o fost constituţional, ăia din Italia, Franţa şi Germania încă nu s-or prins că al lor e neconstituţional, da’ s-or trezit au noştrii ca brazii să o dea ei de pământ. Nu are sens să discutăm dacă soluţia e corectă sau nu, pentru că e aberantă pentru orice om care o trecut un examen de penal la o facultate cât de cât. Consecinţa este că, în condiţiile în care puţini sunt trimişi în judecată pentru o singură faptă în formă simplă, iar sancţionarea concursului şi a formei continuate se înăspresc masiv în noul cod, de fiecare dată va fi lege mai favorabilă codul vechi. Pe scurt, am schimbat codurile ca să le aplicăm pe alea vechi.

    Propun să îl declare neconstituţional cu totul. Dă-l dracu’, că e prea favorabil pe alocuri, aşa că mai bine îl facem neconstituţional şi scăpăm de stres. Şi până atunci, invit oricare din unanimii judecatori ai Curţii Constituţionale să vină până la mine la birou să determinăm împreună legea penală mai favorabilă global în câteva dosare pe care le am, că zău dacă ştiu. Aşa, ca temă de casă, de încălzire până ajungem la dosarele grele: îl am pe unul trimis în judecată pentru două fapte comise pe codul vechi. Pentru una dintre ele, pedeapsa scade masiv (de la 3-12 la 1-5) în codul nou, pentru alta pedeapsa creşte mult (de la 1-5 la 3-8). Prima e în formă continuată, pentru a două s-ar putea reţine atenuante. Care e legea mai favorabilă, onor curte constituţională, că nici nu ştiu ce să cer instanţei? Şi am situaţii şi mai complicate. De aia zic, să nu ne mai stresăm, că oricum nu vrem să aplicăm codul nou de procedură, iar în penal mergem pe ăla vechi, nu mai bine le declarăm neconstituţionale cu totul şi ne vedem de treabă?

  • Vino Victor peste noi să ne dai coduri noi

    Să facem un pic de aducere aminte.

    Prin 2009 (nici nu mai știu sigur dacă în 2009 era) Parlamentul adoptă en fanfare un nou cod penal redactat de o comisie organizată de dna. Stănoiu și coordonată de fostul președinte al secției penale a Tribunalului Suprem pe vremea condamnărilor pentru partizanii din munți. O minunăție de cod. Am cumpărat 5 bucăți plecând de la ideea că astea îs ca șosetele, dispar mereu în ceva gaură neagră de nu le mai găsești niciodată. S-o amânat intrarea lui în vigoare, după care o fost abrogat înainte să intre în vigoare. Ăştia pe la facultăţi or apucat să îl predea vreun an în paralel cu cel în vigoare, da’ nu-i stres. Oricum era oribil, aşa că nu o suferit nimeni când o fost avortat. Nu ştiu unde am pierdut cele 5 exemplare.

    După vreo două liniare peste degete, se face altă comisie să avem şi noi coduri penale din secolul actual. Lucră comisiile, vin cu proiecte de coduri pe care nu le citeşte nimeni. Proiectele sunt masacrat parţial în Parlament. Suntem anunţaţi că vor intra în vigoare mai încolo, aşa cum o să scrie în legile de punere în aplicare. Încep zvonurile. Intră la 1 iulie. La 1 septembrie. În 2013. Ăia din puşcării şi ăia trimişi în judecată îs terminaţi psihic că vine un cod pe pedepse mai mici şi îşi întreabă avocaţii din 10 în 10 minute când intră în vigoare. Avocaţii se scarpină în cap. Îmi cumpăr câte cinci coduri din fiecare. Vin într-un final legile de punere în aplicare, care le masacrează masiv din nou. Se scrie în ele că începe distracţia la 1 februarie 2014. Îmi caut cele 5 coduri şi nu mai găsesc niciunul. O inspiraţie de ultim moment îmi spune să nu mai cumpăr altele că sigur se mai modifică. Ăştia prin facultăţi predau iar în draci cele două coduri în paralele cu cele în vigoare. Pe la jumatea cursului trebuie să revină că s-o schimbat ceva.

    Pe la 1 decembrie, se apucă şi magistraţii şi avocaţii să citească aceste coduri. O parte se iau cu mâinile de cap, alţii se plicitisesc de citit pe la pagina 2, iar alţii depun cereri de transfer la secţia civilă a instanţelor. Guvernul ne linişteşte. Pe surse, ni se spune că se va adopta o ordonanţă de urgenţă prin care toate problemele se vor lămuri. Ordonanţa se va da între Crăciun şi Revelion, ca să nu facă nimeni scandal, că ne-am trezit amu că e urgent, după ce am dormit 2 ani în păpuci. Vine marţea neagră şi suita de comentarii care a urmat şi Victor are o jenă să semneze ordonanţa de urgenţă, aşa că nu o semnează. Nici dracu nu ştie oricum ce scria în ea.

    CSM-ul îi atrage atenţia lui Victor că nu or ajuns cu cititul decât pe la pagina 10 şi că mai durează până termină de subliniat pe cod. De abia după aia se poate modica Ecris-ul, se poate modifica regulamentul de organizare a instanţelor şi de abia după aia poate fi întrebat Dumnezeu cu privire la câteva întrebări esenţiale de genul cum facem completele de contestaţie pe măsuri preventive. Avocaţii se întreabă cum Satana o să poată în cele 10 zile de cameră preliminară să citească un dosar de 50 de volume şi să scrie toate excepţiile cu privire la probe. Procurorii deschid o şampanie.

    Pe surse, aflăm ca Victor are în faţa trei ordonanţe: una mare, una mijlocie şi una mică. Ca dimensiuni. Încă nu s-o decis pe care să o semneze. Ce scrie în ele nu ştie decât băieţii cu ochi albaştri, că e secret de stat. Sâmbătă vine ziua cu pricina. Nu mi-am mai cumpărat coduri noi, că aştept să se decidă Victor pe care o semnează. Ieri am vrut să fac o şedinţă la birou să vedem fiecare dosar penal pe care îl avem cum este afectat de codurile astea, care e legea mai favorabilă, ce avem pe norme trazitorii şi cum dracu facem să ne apărăm clienţii cu talent în continuare. După o analiză de vreo oră, am reprogramat şedinţa pentru sâmbătă şi duminică, că cititul în cafea nu a produs niciun rezultat cu privire la problemele în discuţie.

    Te caci pe dumneavoastră…

  • Săndele, fă-te beristăr, nu avocat!

    De Crăciun, Moş Consiliul UNBR o adus avocaţilor o bucurie. Pe lângă nişte modificări ale statutului privind publicatea profesională care au sursă de inspiraţie principiile profesiei de avocat de acum vreo 50 ani, unebereul ne cere să ne dăm cu părerea despre o altă modificare a statutului acestei profesii: clasificarea avocaţilor. Cică se propune ca avocaţii să fie de patru feluri:

    – foarte proşti (stagiari), care au voie numai la judecătorie. Sigur, la arhivă, la registratură şi la oficii. În sala de judecată, din când în când.

    – proşti. Care au voie numai la judecătorii şi tribunale, fiind prea proşti ca să meargă la curţile de la apel sau să guste din înţelepciunea înaltei curţi.

    – bunicei. Care au voie şi la curţile de apel, dacă au trei ani de la def şi au trecut ceva examen.

    – perfecţi. Care au voie toate instanţele, dacă au cinci ani de la def şi au trecut acel examen.

    Acum, pentru mi s-a cerut părerea, trebuie să mărturisesc că am o părere de stagiar, adică foarte proastă. Multe state au tot felul de clasificări ale avocaţilor, permiţând numai unei categorii de avocaţi să îşi prezinte fizicul la instanţele superioare, de la engleji cu beristării lor, la nemţi şi francezi. Există însă o diferenţă esenţială: instanţele din acele state la care accesul avocaţilor este restrâns judecă din an în paşte câte ceva, de regulă foarte important. Acele instanţe au o anumită prestanţă şi o anumită simbolistică, sunt formate din câţiva judecători, aşa undeva sub 20-30 etc.

    Fraţilor, nu e cazul la noi. Înalta judecă recursuri pe arestare sau pe menţinere. Judecă 80 de cauze pe zi numai la penal. Judecată zeci de mii de dosare pe an. Judecată tentative de omor. Judecată orice rahat de infracţiune de circulaţie comisă de un jude sau de un deputat. Curţile de apel judecă sute de mii de dosare anual. Aproape orice recurs sau apel în penal ajunge la o curte de apel sau la mult prea înalta curte. Pe scurt, dacă facem o socoteală, mai mult de jumate din cauzele de pe rolul instanţelor se pot finaliza la o curte de apel sau la ICCJ. Şi constatăm atunci că nu e ca în Anglia, unde instanţele superioare judecă 50 de cauze pe an şi unde poate e firesc să restrângi numărul de avocaţi care pot da cu gura în faţa lorzilor.

    Pe de altă parte, parcă văd că examenul ăla va fi din ciclul: penal, civil, procedură penală, procedură civilă, legea avocaturii, că mai mult nu îi duce capul pe ăştia. Şi atunci se ridică nişte probleme. Mari:

    – io nu ştiu civil, că nu practic. Alţii nu ştiu penal că nu practică. Alţii nu ştiu nici civil, nici penal, că fac comercial. De ce să dau examen la civil, dacă nu mă interesează şi nu vreau să îmi arăt fizicul judecătorilor curţilor de apel la secţiile civile? Parcă văd că nu se va da contencios, deşi competenţa curţilor de apel şi a înaltei pe contencios e imensă cantitativ. Idem la comercial sau la insolvenţă.

    – o să mă examineze cei care fac subiectele de admitere în avocatură şi la def. Păi, io cred despre mine că măcar o brumă de penal şi procedură penală ştiu, da’ pe baremul de anul ăsta de la admitere jur că, poate, puşcam un 7-8. Aşa, că mă cunoaşte comisia şi ştie că îs băiat bun, că veci nu mă ducea capul să scriu toate prostiile punctate în barem.

    – nu ştiu ce caută în comisiile alea judecători şi ăia de la INM. Adică, mă tem că la promovarea judecătorilor, nu o invitat nimeni nici pe cei de la INPPA, nici vreun avocat în comisii. Şi nici nu cred că era cazul.

    Mai sunt tot felul de argumente împotriva acestei idei foarte proaste. Nu le mai înşir, că probabil o să o facă alţii care au mai mult timp ca mine. Ceea ce cred eu că se va întâmpla în realitate e o chestie pur românească. Se va face ca şi deful. Adică, o să treacă toată lumea, în diverse modalităţi şi totul se va reduce la plata taxei de examinare. Care va fi mare. Să zicem vreo 1000 de euroi, aşa taxă de examen, taxă de trecere pe tabloul avocaţilor deştepţi etc. Înmulţit cu vreo câteva mii de avocaţi, egal câteva milioane de euro la bugetul unebere. Să fie primiţi, să vă bucuraţi de ei!

  • Anunţ pentru studenţii din anul II şi III

    În vederea organizării unei echipe de studenţi care să reprezinte facultatea noastră la proba de drept constituţional la Hexagonul Facultăţilor de Drept, invit studenţii interesaţi din anul II şi III miercuri, 18 decembrie 2013, ora 17, sala Tr. Pop.

    Tematica şi bibliografie sunt cele de mai jos:

    a. Tematică

    1. Teoria constituţiei: noţiunea de constituţie; apariţia constituţiei; supremaţia constituţiei

    2. Teoria statului: elementele constitutive ale statului: teritoriul, populaţia, suveranitatea; cetăţenia; organizarea administrativă a teritoriului; titularul suveranităţii; conţinutul suveranităţii

    3. Puterea legislativă: Parlamentul – rolul şi structura Parlamentului; mandatul, organizarea şi funcţionarea Parlamentului: alegerea Camerelor şi durata mandatului, organizarea internă, desfăşurarea lucrărilor, actele juridice; statutul parlamentarului: mandatul parlamentar şi protecţia mandatului parlamentar.

    4. Puterea executivă: Preşedintele şi Guvernul; Preşedintele – rolul şi atribuţiile Preşedintelui; mandatul prezidenţial: alegerea Preşedintelui, validarea mandatului, durata mandatului, vacanţa şi interimatul funcţiei, protecţia mandatului prezidenţial, răspunderea Preşedintelui, actele Preşedintelui; Guvernul – rolul şi atribuţiile Guvernului; formarea Guvernului; structura Guvernului şi statutul membrilor săi; atribuţiile Guvernului; funcţionarea şi actele juridice ale Guvernului.

    5. Puterea judecătorească: instanţele judecătoreşti; Ministerul Public.

    6. Justiţia constituţională: noţiunea de justiţie constituţională; Curtea Constituţională – organizare şi funcţionare; atribuţiile; actele juridice; procesul constituţional.

    b. Bibliografie

    –          Constituţia României din 1991, revizuită în 2003;

    –          I. Muraru, E. S. Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia 13, Vol. I şi II, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009;

    –          I. Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;

    –          M. N. Bălan, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Universităţii Al. I. Cuza”, Iaşi, 2007;

    –          T. Toader, Constituţia României reflectată în jurisprudenţa constituţională, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;

    –          B. Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;

    –          D. C. Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice. Vol. I, Teoria generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

    –          M. Criste, Instituţii constituţionale contemporane, ed. a II-a, Timişoara, Editura de Vest, 2011.

  • Cel mai mare duşman al meu

    Acum aproape 24 de ani câteva mii de oameni şi, mai apoi, câteva sute de mii de oameni au umplut străzile pentru că se simţeau sufocaţi de un sistem care deturnase ideea de normalitate. Un sistem în care statul era cel mai mare duşman al tuturor, exceptând o clică de ciocoi analfabeţi pe post de stăpâni de sclavi. În anii ’80 totul era pe faţă, nu se mai ascundea nimeni nici măcar de faţadă. Oamenii ăia care or reuşit să arunce un sistem la coşul de gunoi al istoriei şi-au imaginat în naivitatea lor că e de ajuns să moară ceuşeştii, să plece bobu şi cu găinuşe, să dispară securitatea pentru a trăi într-o ţară normală, în care statul să îţi apere drepturile, nu să fie primul care se pişă pe ele; în care statul să te protejeze de fanarioţii de Dâmboviţa, nu să fie instrumentul lor; în care statul să nu te fure fără ezitări; în care serviciile secrete îi ascultă pe conducători în folosul nostru, nu pe noi în folosul lor; etc., etc., etc., etc., etc. După aia au trecut şase luni frumoase, minerii au plantat panseluţe în Piaţa Universităţii, “soarele răsare, Iliescu apare”, mii de oameni de 20 de ani şi-au luat bilet numa’ dus către Toronto şi ne-am calmat.

    Statul român a continuat cu graţie şi glorie să fie cel mai mare duşman al nostru. În rest nu s-a schimbat mare lucru. L-am schimbat pe Bobu cu Văcăroiu, diferenţa e numa’ de nuanţă. Am schimbat-o pe doctorul în chimie, prim-vice-prim-ministru Elena Ceuşescu cu doctorul în drept Victor Ponta. Diferenţa e că aia de or scris teza lu’ Elena or fost mai competenţi decât ăia care or scris teza lu’ Victor. Am înlocuit Tratatul de la Varşovia unde trebuia să dăm de papa la ruşi, cu NATO unde trebe să dăm bani la Bechtel, ca să fim apăraţi de multitudinea de state care sunt pregătite să ne cucerească. Am înlocuit directiva de la Moscova cu aia de la Bruxelles. Am înlocuit “omul nou, socialist” cu modelul de “om de succes” care face afaceri cu statul şi îi cântă nişte brazilieni la nunta copilului. Am înlocuit telejurnalul cu creşteri record ale producţiei, cu telejurnalul cu inundaţii, accidente de maşină şi moldoveni violatori de bunici. Etc., etc., etc. Dar în esenţă, nu s-a schimbat nimic. Statul e cel mai mare duşman al fiecăruia dintre noi.

    Statul plăteşte alocaţii pentru copii de 7 euro pe lună. 7 euro pe lună, ca să ne încurajeze să facem copii. Ieri, Senatul a respins un proiect de lege care viza creşterea acestei alocaţii. Cică nu sunt bani. Sunt bani însă să îşi cumpere DNA-ul scule de ascultat. Că e mai important pentru societatea asta să ne asculte statul, decât să avem copii sănătoşi.

    Statul plăteşte un jandarm cu 1o clase, care trăieşte pentru a se bate, de trei ori mai mult decât un nenorocit de profesor de gimnaziu sau de liceu. Cică nu sunt bani pentru educaţie. Da’ pentru jandarmi sunt, nu? De ce dracu plăteşte statul mai bine pe ăla care te bate decât pe ăla care te educă e o întrebare fără răspuns. Nu mai bine ducem nişte jandarmi în şcoli să îi bată pe ăia de mici, că unde dă statul creşte carnea. Dă-o mă-sa de şcoală, ce Gigi o ajuns model de succes cu şcoală?

    Vine dl. ministru Şova, de la marile proiecte – asta e noua denumire pentru şpăgi aparent – să ne spună că nu contează cine face exproprierile. Să mori tu, dl. ministru? Da’ în Constituţie ce Satana scrie? Că dacă nu contează, jur că angajez şi eu NNDKP-ul să mă ajute să expropriez vreo două sate de lângă Cluj, să fiu boier. Apropos, că veni vorba, ANI nu sesizează conflictul de interese de la masa unde negociază intens dl. ministru Şova cu dna. avocat Şova contracte între statul român şi diverse mari proiecte (Bechtel, RMGC etc.)? Sau conflict de interese e numa’ când un nenorocit de primar o angajează pe fii-sa secretară la primărie să se îmbogăţească aia din generosul salariu de 700 lei pe lună?

    Ieri am văzut pe net cum jandarmii se împing cu nişte oameni din Moldova care vroiau să împiedice o companie americană să creeze locuri de muncă şi să ne dea 7% din gazul pe care îl scot. Io înţeleg că ăia au avize şi tot ce le trebuie, rămâne ca instanţele se le verifice legalitatea. Dar tot nu înţeleg ce căutau jandarmii acolo. Că dacă io am aviz de construire şi vecinul se opune, mă tem că nu vin jandarmii să îi bage minţile în cap. Primul ministru proclama cu patos acum vreo 2 ani o moţiune în Parlament cerând interzicerea explotării gazelor de şist. O ajuns prim ministru şi imediat l-o luat consilier personal pentru probleme strategice pe Wesley Clark, fost general NATO, actualmente membru în consiliul director al companiei americane care exploatează gaze de şist prin Polonia şi cere acelaşi lucru şi în România. Conflict de interese? Hai, bă să fim serioşi, vreţi să se supere ambasada USA pe noi? Ce drac’, mă, ia mai căutaţi un primar de la ţară care are fiica angajată ca secretară… Îmi şi imaginez cum discută Ponta cu consilierul lui pe probleme strategice:

    – Boss, ăia de la Pungeşti, plătiţi de Soros, Putin, Greenpeace, masoni şi organizaţia de protejare a nurcilor cu trei dinţi, nu lasă eroii de la Chevron să vă ia 93% din gaze.

    – Văzui şi io, mânca-ţi-aş portofelu’, şi ce propui, că tu eşti consilliere?

    – Păi, ca general, io ştiu că disciplina se face cu bătaia. Ia bagă gaborii peste ei.

    – Excelent, nu m-aş fi descucat fără dv….

    Un procuror extrem de slab profesional de la DNA îl trimite în judecată pe ducele de Dâmboviţa, iar ăsta îi arată cine e şeful şi Papici trece la anchetat naşii de pe trenuri. Primul care iese la scandal la teve este ambasadorul american, care le bagă pe alea cu statul de drept, cu îngrijorarea pentru activitatea DNA etc. Nu se întreabă nimeni ce-l fute grija în asemenea hal pe ambasadorul american de soarta DNA, că mă îndoiesc că Papici e dragostea vieţii lui? Dacă cineva chiar crede că ambasadorul e realmente îngrijorat de statul de drept din România şi de independenţa procurorilor, îl invidiez: tre’ să fie fain să fii atât de naiv. În realitate, îngrijorarea maximă e ca nu cumva ăla pe care îl pun în locul lui Papici să se apuce să ancheteze cum dracu am plătit câteva miliarde de euro pe 50 km de autostradă care leagă punctele de maxim interes Gilău şi Luna. Fără licitaţie, evident, cu contract secret, evident. Că cineva clar o luat şpagă, iar cineva clar o dat. Iar cine o dat e motivul e îngrijorare al ambasadorului. La povestea cu Chevron-ul e la fel, că s-o dat nici nu se pune problema, problema e eventual cât. Iar ambasadorul ar fi foarte necăjit să ştie că vreun nou Papici ar fi interesat să verifice cât şi de la cine.

    Poveşti din astea scriu mai multe decât Sadoveanu. Şi mă uit cum statul român stă şi se uită la toate astea, fără să facă nimic. Pe banii mei. Din martie până acum, am plătit statului român ca un prost cinstit ce sunt vreo 85.000 lei din munca mea. Şi din toţi banii ăştia, în generozitatea lui, statul român îi dă copilului mei 30 de lei pe lună, mi-a făcut o autostradă să mă duc până la Luna dacă reuşesc să străbat îmbulzeală până în Gilău, îmi plăteşte salariul de prof cam la juma din nivelul jandarmului care mă caută în buzunare dacă merg la meci şi îmi ascultă telefonul poate, poate află că-s periculor pentru securitatea naţională. Am şi faţă de periculos… Sunt momente în care inspirat de prea multe scene din Pulp Fiction am un chef nebun să iau o mitralieră, să intru în sediu la finanţe şi să îi întreb: ce faceţi cu banii mei, mă? Eventual, aşa pe un ritm de manele cu dujmani, să aibă un specific naţional toată treaba.

    PS. Îi invit pe toţi guvernanţi care au ceva de vânzare să mă angajeze să le vând eu averea. Le dau 7 % din veniturile obţinute. Şi jur că şi creez vreo 2-3 locuri de muncă din restul de 93 %. Şi, să moară mă-sa, la comisionul ăsta de 93%, dau şi şpagă. Care se bagă, să mă contacteze, e o ocazie unică să primeşti 7 % din averea ta. Plus şpagă, plus locuri de muncă. De nerefuzat.

  • Despre Rosia Montana şi despre libertatea presei

    Până nu demult nu aveam nicio părere despre Roşia Montană. Adică, evident că mi se pare o tâmpenie proiectul ăla şi o mare nesimţire. Mi s-a părut tot timpul o chestie de ţară bananieră să dai unor companii străine exploatarea materiilor prime pentru o şpagă serioasă şi nişte minciuni despre cota de profit a statului. Argumente împotriva proiectului sunt atât de multe încât orice spun, repet ceea ce s-a spus. Totuşi, preferam să nu am nicio părere pentru că reacţia opiniei publice – deşi corectă – a fost una de tip isteric, cu prea mulţi oameni care or auzit că e la modă să protestezi pentru Roşia Montană. Mă cam irită concentrarea asta pe o măgărie, în tip ce altele mai mari sau echivalente sunt ignorate, pentru că nu or ajuns la modă. Aşa, de exemplu, a se vedea proiectul din valea de mai jos de Vidraru sau ţeapa Bechtel.

    În fine, m-am răzgândit şi am decis să zic şi eu ceva despre acest subiect. Pentru că m-am iritat. Întodeauna mă irită la maxim atunci când cineva mă ia de prost, dar atunci când încearcă să ne ia de proşti pe toţi, maximul creşte brusc. De când s-a adoptat acel proiect de lege şi de când cu vizita a ceva comisie la faţa locului, lucrurile au explodat. Cu toate astea, principalele linii de ştiri online sau teve au tăcut mâlc. Azi la Cluj zice poliţia că au fost 5000 de oameni care au protestat împotriva acestui proiect, iar Ziua de Cluj tace ca porcu în faţa cuţitului. Realitatea teve idem, tereve idem, antena trei idem etc. Io înţeleg perfect că orice e de vânzare în lumea de azi, dar să te vinzi pe tine însuţi înseamnă că eşti curvă. La propriu. Iar asta înseamnă că suntem luaţi de proşti toţi ăia care încercăm să aflăm ceva ştiri de la ei. Iar asta e extrem de enervant.

    Hai să mergem mai departe. Aştia care acum tac publicau pe larg acum vreo 2 zile un sondaj făcut de Sociopol care arăta că 68 % din români vor lacul cu cianură. Sigur ecologizat, deşi eu nu ştiu cum Satana poţi ecologiza un lac de cianură. M-o mîncat curiozitatea să văd cine îs Sociopol ăştia, că nu am mai auzit de ei. Ţac-pac la registrul comerţului şi descoper următoarele. Firma s-a înfiinţat la 1 aprilie 2013. Ce coincidenţă… Acţionar principal şi administrator este dl. Palada Mirel, care a mai fost acţionar la o firmă de sondaje CCSB împreună cu fiica lu domnu Voiculescu, să trăţi! Firma asta este cea care a făcut exitpoll-urile alea spectacol de la ultimele alegeri, confirmate la “marele de fix” de rezultate. Ce coincidenţă…. Tot acest domn este acţionar împreună cu soţia la firma Paltel Group SRL, fimă suspendată din 2011. Acum nu ştiu dacă este vreo legătură cu asta şi nici nu vreau să insinuez nimic, dar căutaţi pe net după acest nume…

    Toate aceste descoperiri le-am făcut în circa 2 minute, cu maxim 5 click-uri şi orice ziarist din ţara asta putea să le facă. Mai ales că nici ei nu or auzit de Sociopol, deşi poate mai auzim la următoarele alegeri. Altele nu mai am de adăugat decât că, la orice oră, prefer o curvă unui ziarist. Măcar aia nu se pretinde altceva. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a te vinde în ultimul hal. Înseamnă inclusiv nişte obligaţii de a ne informa. De a fi câinele de pază al democraţiei. Nu nişte bloguri şi facebook-ul trebuie să facă asta, ci voi, stimaţi ziarişti.

    La un bordel de şmecheri ora e 250 euro, iar un masaj erotic costă vreo 300 de lei. Noroc că am clienţi curve şi peşti, că ştiu cum funcţionează piaţa. Bună şi avocatura la ceva :d. Mă întreb dacă la ziar sau la teve măcar o fi mai scump? Că, dacă e mai ieftin, zău că vă irosiţi talentele degeaba în loc să practicaţi acelaşi lucru, dar cinstit, într-un bordel.