Category: Uncategorized

Am scris câte ceva despre egalitatea între procurori şi restul poporului legat de studiul dosarului. Continui azi subiectul pe o altă coordonată, vizând tot urmărirea penală.

Autorii noului cod de procedură penală ne propovăduiau în perioada în care codul stătea să intre în vigoare despre faptul că, de acum încolo, avocaţii vor trebui să fie mult mai activi în faza de urmărire penală, să facă cereri, memorii etc. pentru că acest cod nou – denumit “codul inculpaţilor” de către procurori – ne dă voie să facem asta. În entuziasmul prostului care nu citise ca lumea codul, să mor dacă nu i-am crezut. Mă şi gândeam: ce frumos, am scăpat de poziţia boxerului care numa’ stă în corzi şi încasează, de acum încolo mai dăm şi noi câte un pumn, câte-o ciobănească, facem ceva.

M-am dăbălăzat rapid (pentru cititorii din exteriorul arcului carpatic, dăbălăzat este un termen care nu are sinonim perfect în limba română oficială, dar care exprimă starea în care te afli după ce eşti foarte ţanţoş şi, în scurt timp, te-ai pleoştit complet). Am observat eu în cod că poţi să ceri tot felul, având texte expres reglementate faţă de codul anterior. Am observat şi faptul că nu există vreun termen în care onor procurorul să îţi răspundă şi nici vreo sancţiune dacă nu o face, exceptând poate sancţiunea divină. M-am bazat totuşi pe o formă de bun simţ şi de respectare a principiilor elementare de drept şi de viaţă care îţi spun că atunci când un om îţi face o cerere, normal e să o soluţionezi într-o formă sau alta.

Am fost naiv. De la înălţimea principiului “io centrez, io dau cu capul”, procurorii cu care am avut de-a face până acum au tratat cererile mele de tot felul (probaţiune, disjungere, conexare, clasare etc.) cu o sănătoasă ignorare. Nu le-au respins ca măcar să pot ataca ordonanţa la procurorul superior, nu le-au admis, în imensa parte a cazurilor le-au pus în dosar şi punct. Într-un dosar, mi le-au respins prin rechizitoriu, în altul mi-au înaintat cererile în probaţiune către instanţa de judecată odată cu rechizitoriul (asta, sincer, mi s-a părut o soluţie senzaţional de stupidă), dar în principal nu am primit răspuns la ele. Am numărat în seara asta că am formulat vreo 40 de cereri în diverse dosare de urmărire penală, majoritatea cereri în probaţiune. Am primit răspuns prin ordonanţă la una singură, de la DNA, prin care ni s-a respins o cerere de conexare. În rest, linişte şi pace, procurorul veghează pentru tine.

Nu cred că are sens să discutăm juridic pe tema asta. Aş vrea să găsesc un judecător cu suficient de mulţi nervi şi sânge să trimită înapoi un rechizitoriu pe tema asta. O să mi se spună că nu este temei legal să facă asta şi e adevărat. Dar, întreb şi eu ca egal în drepturi procedurale cu procurorul, temei legal să nu îmi răspundă veci sau să o facă prin rechizitoriu la cereri de probe este? Sau unii suntem mai egali decât alţii?

Şi, ca să închei, pentru toţi procurorii care ajung să citească aberaţiile mele de aici: boss, e atât de greu să te pronunţi pe o cerere? Respinge-o sau admite-o, da’ bagă-mă şi pe mine în seamă, că uneori s-ar putea să am şi eu dreptate. Cu atât mai mult cu cât nenorocitul ăla de cod scrie că trebuie să administrezi probe şi în favoarea mea şi cred că alea pe care le propun eu sunt în favoarea mea. Şi cu atât mai mult cu cât scrie în nenorocirea aia de Constituţie că prima ta sarcină ca procuror este să asiguri respectarea drepturilor persoanei. Iar cuvântul respect de acolo vine şi de modul în care îmi tratezi cererile.

M-am decis ca, după ce am citit de vreo 5 ori decizia CCR privind legea penală mai favorabilă, să scriu şi eu ceva, să rămână consemnat pentru eternitatea de 3 zile a internetului. Da’ nu găsesc niciun titlu inspirat pentru stupefacţia care creşte la fiecare nouă lectură a acestei decizii ce revoluţionează din scurt şi dreptul penal şi pe cel constituţional. Am ales unul pe model isteric care să îmi garateze cititori de calitate 🙂

Decizia e senzaţională din aproape orice punct de vedere. E absolut perfectă în stupiditatea ei. Nu mă bag aici să reiau toate argumentele ştiinţifice care să justifice cele scrise mai sus, pentru că nu e locul potrivit. O voi face probabil ulterior, când m-o ajuta cel de sus, deneaul si dicotul să am um pic de timp liber. Da’ nu mă pot abţine să nu sesizez câteva aspecte.

În primul, dacă rezumi motivarea, tre’ să te duci în spatele clasei şi să-ţi tragi două palme ca să realizezi că nu visezi. Zice CCR-ul aşa: Dacă instanţele interpretează o lege încalcă separaţia puterilor în stat. Wow! Uăi, mamă! Două paragrafe mai încolo, vine scatoalca: dacă judecătorii interpretează legea altfel decât le spunem noi, încalcă atributul de legiferare al Parlamentului. Olalalala! Deci, hai să mai detaliem decizia că poate nu am înţeles bine justiţia în trei paşi simpli (schemă pentru studenţii de la Spiru):

Pasul 1. Parlamentul adoptă o lege. Zice CCR-ul că art. 5 din cod nu e lege, legea e tot codul. Un articol din lege nu e lege. Ce nu-i clar?

Pasul 2. Instanţele vor să interpreteze legea. Zice CCR-ul că nu e voie, că încalcă separaţia puterilor în stat.

Pasul 3. CCR-ul interpretează legea. Scuze art. 5 din cod, că un articol nu e lege (atenţie la pasul 1). Ea are voie să interpreteze legea (articolul, că iar m-am scăpat) pentru că ea poate. Ce nu-i clar?

Pasul 4. CCR-ul ne spune că nesimţiţii de judecători care nu interpretează articolul din cod (încep să învăţ pasul 1, îs din ce în ce mai bun!) conform pasului 3 sunt nişte boi, pentru că afectează rolul de legiuitor exclusiv al Parlamentului. Că nu Parlamentul o zis vreo interpretare anume, deci nu are cum să se oftice că instanţele dau o interpretare, e irelevant.

Pasul 5. Se ia o hotărâre a CEDO, în care ăia nu zic ce ne convine. Nu-i bai. O prezentăm în sensul că nu or spus ce vrem noi, da’ le stătea pe limbă, numa’ nu or mai apucat să o spună. Da’ după ce am ghicit intenţia legiuitorului din bobi, o ghicim şi pe a lu’ CEDO…

Pasul 6. Ăia care or apucat deja să zică altfel decât la pasul 3 (un complet de la ICCJ) îs nişte boi. Asta-i clar. Caracterul de bou este retroactiv, deci ce or zis ei devine hârtie igienică. La fel ca şi legea care spune că ce or spus boii de la ICCJ este obligatoriu. Nu-i stress, noi să fim sănătoşi!

Pasul 6 bis. Mi-e rău. Decât să ne fie rău, mai bine să ne fie bine!

Acuma, repet că nu e cazul să pozez în penalist şi să spun de ce interpretarea CCR-ului este extrem de proastă. Încerc însă să pozez în constituţionalist şi să mă întreb următoarele:

– de când rolul CCR-ului este de a interpreta legea?

– de când nu se mai aplică art. 16 din Constituţie?

– de când dracu’ prin lege se înţelege legea în ansamblul ei? A se citi, cu atenţie, art. 146 lit.d) din Constituţie pe care dacă îl interpretăm potrivit pasului 1, CCR-ul nu face bine ce face. Din 1991 încoace.

– de când are CCR-ul competenţa de a controla deciziile ICCJ? A afirma că o are înseamnă a adăuga la lege, afectând astfel rolul exclusiv de legiuitor al Parlamentului, nu?

– de ce o interpretare a legii afectează acest rol, iar alta nu?

– de când intrepretarea legii este motiv de neconstituţionalitate? Să înţeleg că pot ataca la CCR vreo hotărâre judecătorească pe care o consider neconstituţională? Sau pot ataca la CCR deciziile pe întrebări preliminare şi RIL-urile? Că, dacă se poate, să ştiu şi io, să nu îmi mai mint studenţii că nu se poate.

Mai am întrebări din astea, dar nu mai am timp să le scriu. Una singură totuşi: cine v-o pus juzi la CCR? Asta e din ciclul: cine v-o dat permisul…

Tocmai ce mă pregăteam să finalizez capitolul din cursul meu de consti legat de competenţa CCR. Tre’ să îl arunc în meandrele lu’ recycle bin şi să mă apuc de studiat. Şi ăştia care or scris cărţi de penal, tre’ să meargă la un curs de recalificare, că nu mai merge aşa, cu incompetenţa. Propun să vorbească ăştia de la CCR la Spiru, să facă o şcoală de vară pentru profii de consti şi penal din ţară, să mai învăţăm şi noi câte ceva, că am prostit oricum destule generaţii de studenţi care nu înţeleg nimic din înţelepciunea care coboară de la CCR. Dacă careva din foştii sau actuali mei studenţi înţeleg ceva din această decizie, aş vrea doar să le spun că elevul şi-a depăşit profesorul, că eu nu am înţeles nimic.

PS. Revin cu invitaţia adresată juzilor de la CCR de a mă consilia în aplicarea legii în unele din dosarele mele. De exemplu, îl am pe unu’ condamnat definitiv pe codul vechi. Ulterior, e condamnat definitiv pentru o altă faptă concurentă, iar instanţa de recurs a aplicat codul nou. Fiind în recurs, nu a putut face contopirea. Acuma instanţa de executare e sesizată cu aplicarea regulilor de la concurs între cele două pedepse stabilite prin hotărâri definitive. Aştept cu interes să îmi spună CCR-ul din ce cod se pot aplica regulile de la concurs fără a crea o lex tertia.

Avurăm parte de coduri noi. Sunt departe de a fi perfecte, dar sunt noi. Primele concluzii după trei luni de aplicare, din experienţa personală se pot rezuma în trei cuvinte: nu s-a schimbat nimic.

Sigur, codurile s-au schimbat. Nu şi jurisprudenţa. Hai să dau câteva exemple:

– pe vechiul cod de procedură nu puteam să văd dosarul de urmărire penală, decât dacă voia bunăvoinţa poliţistului şi aia nu prea voia. M-am bucurat că în codul nou scrie că pot să îl văd. Cu scrisul am rămas, în cea mai mare parte. Vreo lună or fost ăştia de la parchete luaţi de val şi or arătat dosarele. O trecut entuziasmul de început şi nu mai văd niciun dosar. Cică cererea e la aprobat, dosarul e la grafieră şi grefiera pe plajă, de fapt nu e nimic în el etc. Cre’ că se caută cu febrilitate un text legal care să ne ducă înapoi. Am cereri cu vechime de peste două luni care nu sunt încă aprobate. Băieţi, legea mă lasă să văd dosarul, nu aprobarea voastră.

– pe vechiul cod la arestare se uita judele pe probe, zicea că ai comis-o, că e faptă gravă şi te băga la zdup. În codul nou au scris ăştia tot felul de criterii pe acolo, ca să nu te bage la pârnaie numa’ pentru că fapta e gravă. Încă nu am văzut soluţie pe arestare care să ia în calcul şi criteriile alea. Tot că ai comis-o, tot că e grav şi pac la zdup. Consecinţele modificării e degeaba.

Palma masivă la rahat o dat-o ieri CCR-ul. În minunata lor viziune determinarea legii mai favorabile e o chestiune de constituţionalitate, iar art. 5 din coul cod (care are corespondent în absolut orice cod al unei ţări ce nu mai este feudale) e numa’ pe juma’ constituţional. Bine că 20 de ani art. 13 din vechiul cod o fost constituţional, ăia din Italia, Franţa şi Germania încă nu s-or prins că al lor e neconstituţional, da’ s-or trezit au noştrii ca brazii să o dea ei de pământ. Nu are sens să discutăm dacă soluţia e corectă sau nu, pentru că e aberantă pentru orice om care o trecut un examen de penal la o facultate cât de cât. Consecinţa este că, în condiţiile în care puţini sunt trimişi în judecată pentru o singură faptă în formă simplă, iar sancţionarea concursului şi a formei continuate se înăspresc masiv în noul cod, de fiecare dată va fi lege mai favorabilă codul vechi. Pe scurt, am schimbat codurile ca să le aplicăm pe alea vechi.

Propun să îl declare neconstituţional cu totul. Dă-l dracu’, că e prea favorabil pe alocuri, aşa că mai bine îl facem neconstituţional şi scăpăm de stres. Şi până atunci, invit oricare din unanimii judecatori ai Curţii Constituţionale să vină până la mine la birou să determinăm împreună legea penală mai favorabilă global în câteva dosare pe care le am, că zău dacă ştiu. Aşa, ca temă de casă, de încălzire până ajungem la dosarele grele: îl am pe unul trimis în judecată pentru două fapte comise pe codul vechi. Pentru una dintre ele, pedeapsa scade masiv (de la 3-12 la 1-5) în codul nou, pentru alta pedeapsa creşte mult (de la 1-5 la 3-8). Prima e în formă continuată, pentru a două s-ar putea reţine atenuante. Care e legea mai favorabilă, onor curte constituţională, că nici nu ştiu ce să cer instanţei? Şi am situaţii şi mai complicate. De aia zic, să nu ne mai stresăm, că oricum nu vrem să aplicăm codul nou de procedură, iar în penal mergem pe ăla vechi, nu mai bine le declarăm neconstituţionale cu totul şi ne vedem de treabă?

Până nu demult nu aveam nicio părere despre Roşia Montană. Adică, evident că mi se pare o tâmpenie proiectul ăla şi o mare nesimţire. Mi s-a părut tot timpul o chestie de ţară bananieră să dai unor companii străine exploatarea materiilor prime pentru o şpagă serioasă şi nişte minciuni despre cota de profit a statului. Argumente împotriva proiectului sunt atât de multe încât orice spun, repet ceea ce s-a spus. Totuşi, preferam să nu am nicio părere pentru că reacţia opiniei publice – deşi corectă – a fost una de tip isteric, cu prea mulţi oameni care or auzit că e la modă să protestezi pentru Roşia Montană. Mă cam irită concentrarea asta pe o măgărie, în tip ce altele mai mari sau echivalente sunt ignorate, pentru că nu or ajuns la modă. Aşa, de exemplu, a se vedea proiectul din valea de mai jos de Vidraru sau ţeapa Bechtel.

În fine, m-am răzgândit şi am decis să zic şi eu ceva despre acest subiect. Pentru că m-am iritat. Întodeauna mă irită la maxim atunci când cineva mă ia de prost, dar atunci când încearcă să ne ia de proşti pe toţi, maximul creşte brusc. De când s-a adoptat acel proiect de lege şi de când cu vizita a ceva comisie la faţa locului, lucrurile au explodat. Cu toate astea, principalele linii de ştiri online sau teve au tăcut mâlc. Azi la Cluj zice poliţia că au fost 5000 de oameni care au protestat împotriva acestui proiect, iar Ziua de Cluj tace ca porcu în faţa cuţitului. Realitatea teve idem, tereve idem, antena trei idem etc. Io înţeleg perfect că orice e de vânzare în lumea de azi, dar să te vinzi pe tine însuţi înseamnă că eşti curvă. La propriu. Iar asta înseamnă că suntem luaţi de proşti toţi ăia care încercăm să aflăm ceva ştiri de la ei. Iar asta e extrem de enervant.

Hai să mergem mai departe. Aştia care acum tac publicau pe larg acum vreo 2 zile un sondaj făcut de Sociopol care arăta că 68 % din români vor lacul cu cianură. Sigur ecologizat, deşi eu nu ştiu cum Satana poţi ecologiza un lac de cianură. M-o mîncat curiozitatea să văd cine îs Sociopol ăştia, că nu am mai auzit de ei. Ţac-pac la registrul comerţului şi descoper următoarele. Firma s-a înfiinţat la 1 aprilie 2013. Ce coincidenţă… Acţionar principal şi administrator este dl. Palada Mirel, care a mai fost acţionar la o firmă de sondaje CCSB împreună cu fiica lu domnu Voiculescu, să trăţi! Firma asta este cea care a făcut exitpoll-urile alea spectacol de la ultimele alegeri, confirmate la “marele de fix” de rezultate. Ce coincidenţă…. Tot acest domn este acţionar împreună cu soţia la firma Paltel Group SRL, fimă suspendată din 2011. Acum nu ştiu dacă este vreo legătură cu asta şi nici nu vreau să insinuez nimic, dar căutaţi pe net după acest nume…

Toate aceste descoperiri le-am făcut în circa 2 minute, cu maxim 5 click-uri şi orice ziarist din ţara asta putea să le facă. Mai ales că nici ei nu or auzit de Sociopol, deşi poate mai auzim la următoarele alegeri. Altele nu mai am de adăugat decât că, la orice oră, prefer o curvă unui ziarist. Măcar aia nu se pretinde altceva. Libertatea presei nu înseamnă libertatea de a te vinde în ultimul hal. Înseamnă inclusiv nişte obligaţii de a ne informa. De a fi câinele de pază al democraţiei. Nu nişte bloguri şi facebook-ul trebuie să facă asta, ci voi, stimaţi ziarişti.

La un bordel de şmecheri ora e 250 euro, iar un masaj erotic costă vreo 300 de lei. Noroc că am clienţi curve şi peşti, că ştiu cum funcţionează piaţa. Bună şi avocatura la ceva :d. Mă întreb dacă la ziar sau la teve măcar o fi mai scump? Că, dacă e mai ieftin, zău că vă irosiţi talentele degeaba în loc să practicaţi acelaşi lucru, dar cinstit, într-un bordel.

16 decembrie 1989, ora 14.23 este momentul la care primul glonţ din arma unui militar pleacă către un huligan care vroia libertate. Ion Coman raportează lui Ceauşescu că deja a început să se tragă, anticipând ordinul pe care cel mai iubit fiu al poporului urma să îl dea. Acum Ion Coman se judecă cu statul român şi îşi cere înapoi gradul şi pensia de general. Pentru servicii aduse ţării.

Suntem în 16 decembrie ora 14.23 (la care este programat acest post să apară), iar 99,99 % din români habar nu au sau au uitat complet ce înseamnă data asta şi ce s-a petrecut acum 23 de ani. Ştim mai multe despre şi ni se spun mai multe despre Gigi şi Piţi, despre tot felul de fufe care arată ţâţe la tot poporul, despre tot felul de fotbalişti decât despre cei care au murit acum 23 de ani pentru că nu au mai suportat. Ştim mai multe şi despre Mihai Viteazu sau Ştefan cel Mare decât ei. Până la urmă ştim mai multe despre Ceauşescu decât despre victimele lui. Ştim mai multe şi ni se spun mai multe despre aproape oricine decât despre Nicoară Elena, Nemoianu Virgil sau Miron Ioan. Nu ştiţi cine sunt ăştia? Trei oameni care au murit la Timişoara pentru că au strigat pe stradă “Libertate” ucişi de armata română, care a jurat să îşi apere poporul, nu conducătorii.

Dau un ochi pe cele mai mari portaluri de ştiri româneşti. Iată cele mai citite ştiri (top 5 pe principalele site-uri):

– “Ce se întâmplă dacă te uiți la FILME PORNO. AVERTISMENTUL oamenilor de știință”; A se remarca sublinierea cuvintelor cheie.

– “Cine este MONSTRUL din SUA care și-a ucis MAMA și 20 DE COPII”. Monstrul, mama şi copiii

– “Ce PAROLE folosesc cel mai des femeile pe INTERNET”. Mă mir că nu scrie şi “Tu ce parolă foloşeşti? Vezi AICI dacă te încadrezi în TREND”.

– “Cea mai SEXY antrenoare: Sosia româncă a Angelinei Jolie i-a înnebunit pe americani”.

– “INNA, cu SFÂRCURILE la înaintare pe Facebook! Vezi cum a pozat pe site-ul de socializare”.

Ştim la perfecţie şi comentăm îndelung despărirea dintre doi oameni care nu or făcut nimic în viaţa lor exceptând că sunt capabili să spună suficient de multe cretinătăţi încât să apară la televizor. O eventuală împăcare a lor este breaking news în orice troleu care se respectă şi la orice canal teve care sare de 1% audienţă.

Sigur, sunt şi stiri serioase, pe care aparent nu le citeşte nimeni. Nu sunt deloc ştiri despre 16 decembrie 1989. O vorbă spune că naţia care nu îşi cunoaşte trecutul riscă să îl repete. E adevărat. Şi mai adevărat este că o naţie care nu îşi cunoaşte eroii riscă să nu îi aibă niciodată. Am ajuns la o societate cu un nivel sub zero al valorilor morale, în care un brazilian care ne cântă despre dujmani şi respect din spatele unui lanţ aur este mai apreciat şi mai mediatizat decât un ochelarist care o descoperit leacul pentru cancer. Suntem mai atenţi la noua gagică a unui tip are primeşte zece mii de euro pentru că joacă fotbal (sau cel puţin aşa spune el) decât la faptul că sistemul de educaţie e subfinanţat masiv. Plângem pe umerii unui fotbalist care are contract mic, adică câştigă numai 2000 de euro pe lună, dar ne doare în cur de un medic rezident care are mai multă şcoală decât fotbalistul ăla vacanţă câştigă 2000 de euro pe an.

Cred că toate astea se întâmplă pentru că nu avem eroi. Ăia care s-au dus în stradă în 16 decembrie la Timişoara nu s-au dus acolo nici pentru bani, nici pentru o altă maşină. Au urlat că vor libertate, fără să creadă că o vor obţine. Iar noi ne-am bătut joc de ei şi nici măcar nu ştim cum îi cheamă. Nu ştim cui îi cheamă pe cei care i-au omorât. Câteva zeci dintre ei sunt în continuare eroi necunoscuţi, pentru că nişte oameni, care trăiesc astăzi printre noi şi ne dau lecţii de viaţă, au decis să le ardă cadvrele, pentru a nu mai şti nimeni cine au fost. Cel care a dat ordinul să se tragă în ei a fost graţiat acum ceva vreme şi nu s-a agitat nimeni. A stat sub trei ani la puşcărie pentru că a dat ordinul de a se trage în oamenii pe care a jurat să îi apere. Cam atât stă la puşcărie şi unul care a condus beat. Cei care au tras nu au fost niciodată condamnaţi sau identificaţi. Cei care au ars cadavrele a patruzeci de eroi nu au fost nicioadată condamnaţi. Dau însă interviuri cu nonşalanţă prin ziare, iar misiunea lor a reuşit. Toţi cei care au preferat să moară decât să trăiască viaţa aia fără speranţă şi fără viitor sunt uitaţi.

Numele lor e greu de găsit pe net, oricât de stupid sună. Acum trei ani, 200 de oameni din galeria Politehnicii Timişoara le-au scris numele pe un stadion. Le vedeţi numele în pozele de mai jos. Pânzele albe, fără nume pe ele, sunt pentru cei care nu au fost niciodată identificaţi. Ar merita ca uneori să încercăm să aflăm ceva despre aceşti oameni. Poate vom învăţa de la ei mai mult decât de la nevetebratele pe care punem ştampila la nişte alegeri pentru care cei din lista de mai jos au murit acum 23 de ani. Poate pentru copii noştri ar fi mai util să citească despre ei decât despre sfârcurile unei cântăreţe crescută pe calculator. Poate, poate o să realizăm că oamenii ăi nu or murit acum 23 de ani, ci atunci când nimeni mai ştie nimic de ei. Pentru că uitarea ucide, nu gloanţele. Şi poate odată vom avea şi o listă a ucigaşilor, chiar dacă faptele sunt prescrise.

Iată şi lista lor
17 decembrie:

1. Andrei Maria, 25 ani, casnica, podul Decebal. Arsa la crematoriu.

2. Aparaschivei Valentin, 48 ani, sofer, Calea Girocului.

3. Apro Mihai, 31 ani, lacatus, Calea Girocului. Ars la crematoriu.

4. Avram Ioan Vasile, 40 ani, C.T.C.-ist, Opera.

5. Balmus Vasile, 26 ani, muncitor, Catedrala. Ars la crematoriu.

6. Balogh Pavel, 69 ani, pensionar, str. Transilvaniei colt cu str. Resita. Ars la crematoriu.

7. Barbat Lepa, 43 ani, contabila, Piata Libertatii. Arsa la crematoriu.

8. Banciu Leontina, 39 ani, muncitoare, podul Decebal. Arsa la crematoriu.

9. Belehuz Ioan, 41 ani, impiegat CFR, str. 13 Decembrie. Ars la crematoriu.

10. Belici Radian, 25 ani, pompier, Piata 700. Ars la crematoriu.

11. Bonte Petru Ioan, 22 ani, muncitor, str. Transilvaniei. Gasit in ianuarie 1990 in groapa comuna din cimitirul eroilor.

12. Botoc Luminita, 14 ani, eleva, Calea Lipovei. Gasita in ianuarie 1990 in groapa comuna din cimitirul eroilor.

13. Caceu Margareta, 40 ani, functionara, Catedrala. Arsa la crematoriu.

14. Caceu Mariana Silvia, 37 ani, functionara, Catedrala.

15. Carpin Danut, 29 ani, parchetar, Calea Aradului. Ars la crematoriu.

16. Chšršsi Alexandru, 24 ani, muncitor, Opera. Ars la crematoriu.

17. Ciobanu Constantin, 43 ani, muncitor, str. Transilvania (in balconul locuintei). Ars la crematoriu.

18. Cruceru Gheorghe, 25 ani, muncitor, Opera. Ars la crematoriu.

19. Csizmarik Ladislau, 55 ani, profesor de muzica, Opera. Ars la crematoriu.

20. Ewinger Slobodanca, 21 ani, muncitoare, podul Decebal. Arsa la crematoriu.

21. Fecioru Lorent, 38 ani, muncitor.

22. Ferkel-Suteu Alexandru, 43 ani, sudor, Calea Girocului. Ars la crematoriu.

23. Florian Antoniu Tiberiu, 20 ani, student, Complexul Studentesc. Ars la crematoriu.

24. Girjoaba Dumitru Constantin, 24 ani, electrician, Catedrala. Ars la crematoriu.

25. Grama Alexandru, 18 ani, muncitor, Calea Aradului.

26. Hategan Petru, 47 ani, electrician, Opera. Ars la crematoriu.

27. Ion Maria, 57 ani, pensionara, Calea Girocului (in masina). Sotul afirma ca a mai fost impuscata si in spitalul judetean.

28. Iosub Constantin, 17 ani, elev, Catedrala. Ars la crematoriu.

29. Iotcovici Gheorghe Nutu, 25 ani, strungar, Opera. Ars la crematoriu.

30. Istvan Andrei, 42 ani, muncitor, Catedrala.

31. Juganaru Dumitru, 37 ani, mozaicar, Calea Girocului.

32. Lacatus Nicolae, 28 ani, muncitor, Piata Traian. Ars la crematoriu.

33. Luca Rodica, 30 ani, functionara, Calea Girocului. Arsa la crematoriu.

34. Lungu Cristina, 2 ani, prescolara, Calea Girocului.

35. Mardare Adrian, 20 ani, muncitor.

36. Maris Stefan, 40 ani, mecanic, Calea Girocului.

37. Miron Ioan, 58 ani, pensionar, Calea Lipovei. Ars la crematoriu.

38. Motohon Silviu, 35 ani, ajutor maistru, str. Ialomita. Ars la crematoriu.

39. Munteanu Nicolae Ovidiu, 25 ani, student, Complexul Studentesc. Ars la crematoriu.

40. Nagy Eugen, 17 ani, elev, Calea Girocului. Ars la crematoriu.

41. Opre Gogu, 30 ani, electrician, Opera. Ars la crematoriu.

42. Osman Dumitru, 24 ani, barman, Opera. Ars la crematoriu.

43. Otelita Aurel, 34 ani, muncitor, Calea Lipovei (in locuinta). Ars la crematoriu.

44. Paduraru Vasile, 30 ani, muncitor.

45. Pinzhoffer Georgeta, 35 ani, muncitoare, Calea Lipovei.

46. Popescu Rozalia Irma, 55 ani, pensionara, calcata de un autovehicul blindat linga podul Decebal.

47. Radu Constantin, 33 ani, lacatus, Calea Girocului. Ars la crematoriu.

48. Sava Angela Elena, 25 ani, muncitoare, Catedrala. Arsa la crematoriu.

49. Sava Florica, 33 ani, vinzatoare, Piata Traian.

50. Simicin Nicolae, 32 ani, muncitor, Calea Lipovei.

51. Sporer Rudolf Herman, 33 ani, zugrav, Calea Lipovei. Ars la crematoriu.

52. Stanciu Ioan, 42 ani, operator chimist, Catedrala. Ars la crematoriu.

53. Tako Gabriela Monica, 10 ani, eleva, Bd. Republicii.

54. Tasala Remus Marian, 23 ani, sculer-matriter, Piata 700 (impuscatura superficiala la git). Dus de prieteni la spitalul judetean, a fost gasit apoi cu o impuscatura in frunte.

55. Todorov Miroslav, 25 ani, muncitor, str. Vasile Alecsandri.

56. Tintaru Teodor Octavian, 21 ani, electrician, podul Decebal.

57. Varcus Ioan Claudiu, 15 ani, elev, Calea Girocului.

58. Wittman Petru. Ars la crematoriu.

59. Zabulica Constantin, 30 ani, muncitor, Piata Stefan Furtuna. Ars la crematoriu.

60. Blindu Mircea. Impuscat linga Gara de Est de militianul Atomii Radu.

61. Zornek Otto, 53 ani, zugrav. Oficial este considerat disparut. Este plauzibil sa fi fost printre cei arsi la crematoriu .

62. Pisek Stefan. Oficial este considerat disparut. Este plauzibil sa fi fost printre cei arsi la crematoriu.

63-70. Certificate medicale nerevendicate (din grupul celor incinerati). 5 dintre aceste certificate pot apartine celor arsi la crematoriu pentru care nu s-a gasit certificat medical (moartea stabilita prin marturii), si anume Csizmarik Ladislau, Florian Antoniu Tiberiu, Ewinger Slobodanca, Ianos Paris, Radu Constantin.

18 decembrie:

1. Ciopec Dumitru Marius, 20 ani, electromecanic, Calea Girocului.

2. Ianos Paris, 18 ani, fara ocupatie, Calea Girocului. Ars la crematoriu.

3. Leia Sorinel Dinel, 23 ani, operator chimist, Catedrala. Gasit in ianuarie 1990 in groapa comuna din cimitirul eroilor.

4. Mariutac Ioan, 20 ani, muncitor, Catedrala. Gasit in ianuarie 1990 in groapa comuna din cimitirul eroilor.

5. Nemtoc Vasile Marius, 19 ani, muncitor, Catedrala.

19 decembrie:

1. Curic Veronica, 32 ani, casnica, Piata 1 Mai (Iozefin).

2. Reiter Edita Irina, 39 ani, functionara, Bd. Tineretii.

Mâine începe şcoala. Nu ştiu cum dracu’ o trecut cele trei luni de pauză, dar de mâine o luăm de la capăt. O nouă generaţie de copii intră în malaxorul facultăţii de drept din Cluj. Unul dintre avantajele meseriei de prof este că lucrezi cu oameni tineri, ceea ce îţi păstrează o oarecare sănătate mintală. Unul dintre dezavantaje este că cei care lucrezi au în fiecare an 19 ani, în timp ce tu eşti din ce în ce mai bătrân…

Am scris cele două rânduri de mai sus în 1 octombrie 2012 (asta îmi spune site-ul care mi-a păstrat conştiincios textul la draft). Nu mai ştiu de ce nu am terminat atunci ce am început şi nici nu mai ştiu ce drac vroiam să scriu atunci. Cert e că timp de aproape două luni nu am avut timp să termin ce începusem, ceea ce indică în bună măsură cam timp liber ai după ce termini facultatea. Deci, copii, bucuraţi-vă cât mai aveţi timp, că după aia nu se ştie..

Revenind însă la facultatea la care predau de peste 12 ani, mă apucă uneori momente în care reflectez (da, se mai întâmplă şi din astea). După datele statistice, suntem cea mai bună facultate din ţară. Avem cel mai bun procentaj din ţară la examenul de intrare în avocatură, la distanţă bună faţă de concurenţa de la Bucureşti. Avem din nou cel mai bun procentaj de reuşită al oamenilor care încearcă intrarea la INM, aici la distanţă foarte scurtă – 11,7 % vs. 11,4 % – în faţa facultăţii din Bucureşti, dar la distanţe kilometrice faţă de alte facultăţi de drept.

Totuşi, cred că suntem chiori în ţara orbilor. Adică suntem cei mai buni dintre cei proşti. Nivelul educaţiei juridice este extrem de scăzut, după părerea mea. De ce?

Cred că totul pleacă de la un sistem educaţional cretin. 12 ani de şcoală copii sunt învăţaţi, cu mici excepţii, să reproducă mecanic tot felul de informaţii. Întreg sistemul se bazează pe teoria papagalului. Vine copilul la şcoală, profu’ îi prezintă nişte informaţii şi, când este testat, copilul perfect le reproduce înapoi. Centrul nervos responsabil cu gândirea nu este prea solicitat, exceptând poate matematica unde ţi se cere să faci nişte deducţii logice şi să imaginezi nişte soluţii. Niciun prof de istorie nu încearcă să îi forţeze pe copii să se gândească de ce dracu s-o bătut Fane Grossman cu turcii, ci e fericit dacă un copil îi spune câţi turci şi câţi cai or murit la Vaslui. Plus că era ceaţă şi or luat turcii ţeapă din cauza asta.

Vin apoi copii la facultate decişi să facă treabă bună şi se pun pe învăţat. Adică pe citit în neştire manualele care li se recomandă. Orice subiect de examen care implică un răspuns constând într-o informaţie oferită anterior la curs are de 10 ori mai multe şanse să primească un răspuns corect decât un subiect care implică mai mult de un algoritm simplu. De ce nu schimb ceva în examinare? Simplu de spus, dar… Am încercat la un moment dat asta, iar rezultatul a fost promovabilitate de 8 % şi m-am calmat. Am revenit parţial la examenul pe stil de papagal şi am sărit automat la circa 30 % promovabilitate. Până la urmă, de ce aş face altfel? La examenele de admitere în barou sau magistratură cum sunt subiectele? Dacă cineva crede că subiecte de barou gen “abuzul de încredere” sau grilele de INM au ceva creativ în ele se înşeală amarnic.

Consecinţele sunt tragice pentru sistemul judiciar. Dacă ne întrebăm de ce judecătorii buni, capabili să înţeleagă ceva din dosar sunt atât de puţini, avem şi explicaţia. Lor nu le-a cerut nimeni până nu au urcat pe scaunul de judecător să înţeleagă ceva, ci să reţină şi să reproducă cantităţi impresionante de informaţii. Încerci să îi propui unui judecător o soluţie nouă? Nicio şansă, tati, omul a învăţat că situaţia aia se rezolvă în alt fel. Nu a gândit niciodată, el aşa ştie că se face şi punct. El dă cu ciocănelul în masă, nu tu, în consecinţă te resemnezi şi renunţi la gânduri din astea. Poţi risca în facultate să le bagi în cap la copii vreo idee mai şugubeaţă. De regulă, ai succes, pe stilul de învăţare reproductivă nici măcar nu ştiu că ideea e nouă. Ei ştiu că aşa spus profu’ la curs, deci aşa e. Dacă cumva le spui că sunt şi alte păreri, alte argumente, nu e nimeni interesant. Ce, ne dă şi alte păreri la examen? Se duc apoi la INM şi învaţă invers. Bucata de hard pe care se salvează informaţia asta este de regulă aia pe care era salvată aia veche, deci se şterge. Oricum, la INM se cam formatează hardul, aşa că nu e risc să rămână cu vreo idee proastă din facultate. Ori îl face tata avocat şi omul se duce la vreun judecător din asta cu atitudine de funcţionar de la finanţe, îi spune ce o învaţat el la şcoală şi se trezeşte că se uită judele prin el. Omu’ se revoltă, că el altfel o învăţat la şcoală. Află de la vreun coleg că “practica e altfel”. Şi constată că boii ăia de la şcoală nu l-or învaţat nimic practic şi se calmează. Învaţă rapid practica şi le spune la castraveţii care încă rup băncile facultăţii că să lase dracu’ tocitul cursurilor că oricum ce învaţa la şcoală e zero barat şi că practica contează.

Se naşte astfel un imobilism atât în şcoala de drept, cât şi în justiţie care mă sperie. Eu sunt blocat de faptul că trebuie să îi învăţ pe copii astfel încât să îşi ia nişte examene de admitere în profesii care sunt construite pe un sistem lobotomist. Ăştia ies din şcoală la fel de proşti ca şi cei dinaintea lor şi astfel ne perpetuăm imobilismul la nesfârşit. O parte din ei ajung profi şi nici măcar nu îşi fac problemele mele, părându-li-se firesc să nu le ceară copiilor să creeze ceva. Avem un sistem care e incapabil să creeze ceva nou, în afară ce chestii de formă. Acum câteva zile un judecător a dispus confiscarea autoturismului folosit de o persoană care băuse. E o soluţie nelegală, după mine, dar jur că mă bucur că omu’ o încercat să creeze ceva nou. Greşit, dar măcar o ieşit din rând. Jur că-l iubesc pentru asta. Sunt sătul să citesc aceleaşi şi aceleaşi fraze, la fel de greşite, în sute de hotărâri judecătoreşti, dar pe care toată lumea le acceptă pentru că aşa este practica.

Societăţile umane or progresat atunci când o venit un fraier cu o idee pe care nu o credea nimeni. Inovaţia de care suntem capabili ca fiinţe umane înseamnă să faci ceva diferit faţă de ce or făcut ăia de dinaintea ta. Imobilismul în gândire înseamnă decăderea fiinţei umane la statutul de funcţionar de la ghişeu care are capacitatea inovativă a maimuţei: aceea de a repeta ceea ce o văzut anterior. Ne uităm în jur şi vedem o societate care nu ne place. Vedem un sistem de justiţie care nu ne place. Vedem un sistem de educaţie juridică care nu ne place. Şi, totuşi, facem exact ca şi cei de dinaintea noastră, deşi ei ne-or construit aceste sisteme. Şi dăm vina pe oameni. Spunem că studenţii sunt proşti şi puturoşi, că judecătorii sunt proşti şi dezinteresaţi, că avocaţi sunt proşti şi hoţi etc. Dar nu realizăm că nu e logic ca toţi sau aproape toţi să fie aşa. Atunci când din absolvenţii de bac 99 % nu sunt în stare să foloseacă capul la altceva decât obiect pentru pus gelul pe el, nu sunt ei de vină. Atunci când 99 % din judecători au mobilitatea în gândire a unui bolovan nu pot fi toţi de vină. Oamenii nu pot fi toţi la fel: unii sunt proşti, alţii nu; unii sunt de bună credinţă, alţii nu etc. Atunci când aproape toţi, indiferent cum sunt ei ca oameni, se comportă profesional la fel sistemul e de vină.

Da’ cum dracu’ se poate schimba un sistem, jur că nu ştiu. Mă tot gândesc şi nu am nicio idee. Probabil că tot din cauzele expuse mai sus. Dar, ca să revin de unde plecasem, acum o vreme o început şcoala. O nouă generaţie a intrat în malaxorul de drept. Procentual, 7 din 10 vor renunţa pe parcurs. Din cei care termină, vreo 30 vor ajunge judecători sau procurori şi vreo 100 vor ajunge avocaţi. La fel ca şi colegii lor cu unu, doi, nouă sau douăzeci de ani mai în vârstă.