Category Archives: Parlament

Iar despre democraţie, stat de drept, Constituţie şi alte lucruri mărunte şi inutile

Avalanşa de evenimente din ultimele 2-3 săptămâni, toate fiind legate mai mult sau puţin de constituţional, a fost atât brutală, încât oamenii din ţara asta care mai şi muncesc n-au avut timp nici să le afle pe toate. Aşa că nu am scris nimica până acum. În plus, nu-mi place să scriu mult şi ar fi foarte multe de spus. În fine, m-am abţinut de la scrie ceva pentru că pare că mintea multora funcţionează după principiul cine critică ceea ce se întâmplă acum e pedelist sau băsescian, ignorând faptul că există mulţi cărora le e greu să aleagă între două ghene de gunoaie la fel de puturoase.

Cred însă că lucrurile se împut din ce în ce mai tare şi mă tot întreb la ce dracu’ mai predau la şcoală despre democraţie şi stat de drept? Ori despre Constituţie şi alte instituţii? Numa’ ca să mă aflu în treabă? Adică, nu mai bine mă duc la primul curs le spun la copii că sistemul nostru constituţional – din 1991 până acum, ca să nu avem confuzii – este unul simplu: cine e la putere face ce vrea, restul: “ciocu’ mic, că noi suntem la putere acum”, ca să citez dintr-un klingonian în viaţă? Restul de 13 cursuri mergem la bere, că nu are niciun rost. Ce sens are să înveţi ceva la şcoală, să deschizi televizorul şi să vezi că la şcoală înveţi numai prostii?  Aşa, o scurtă enumerare, ca să mă refer numai la ultimii 2-3 ani, portocalii amentecaţi cu roşu, la grămadă:

– ne-o spus ăla la şcoală că într-un stat de drept hotărârile judecătoreşti se pun în executare obligatoriu, mai ales dacă sunt împotriva statului? Te uiţi la tv şi constaţi că guvernul nu o fost la cursul ăsta, de aia o dat 4 ordonanţe la rând prin zice că nu are chef să le execute

– m-o picat ăla la examen că am scris că preşedintele poate fi suspendat din funcţie fără avizul Curţii Constituţionale? Am picat degeaba, că la teve zice că nu trebuie…

– ne-o explicat fraierul la şcoală cum e cu schimbarea preşedintelui camerelor, că o durat şase luni până l-o schimbat pe nepotul lu’ Tamara – la momentul ăla – şi ce-o zis Curtea Constituţională despre asta. De fapt, e mult mai simplu, tati, în 2-3 ore se rezolvă totul.

– ne-o explicat prostu’ ăla la şcoală cum e cu judecătorii Curţii Constituţionale, că sunt numiţi de preşedinte şi camere. Aici o avut dreptate, că aşa zice şi la teve. Da’ cică nu e bine. Culmea, asta ne-o spus şi ăla la şcoală. Apoi, apare şi diferenţa. La teve zice că trebuie să îi numească primul ministru, la curs nu ne-o spus asta.

– ne-o spus fraieru’ că ordonanţele de urgenţă trebuiesă se dea aşa, când arde ţara. Fostul guvern a spart orice record în domeniu, guvernul nou mai are un pic şi modifică şi Constituţia prin ordonanţe de urgenţă.

– etc., etc., etc.

Şi revin cu întrebarea de bază: io la ce dracu’ mai predau despre Constituţie? Ca să le spun la copii numa’ minciuni? Să râdă ăia de mine că sunt ultimul fraier care află că oricum Constituţia aia nu e bună la nimic. Nu vreau să mă dau mare deştept, dar vă invit să citiţi texte scrise cu câteva luni în urmă pe blogul ăsta. În jumate dintre ele mă plângeam de atacuri grave şi extrem de grave la statul de drept, la democraţie, la supremaţia legii etc. S-a schimbat ceva? Nu, singura diferenţă este că ăştia de acum au mai mult elan tineresc şi le învârt mai repede.

Şi nu pot să nu constat un grad de ipocrizie care depăşeşte orice urmă de bun simţ şi creează o senzaţie de greaţă incredibilă. Urlă pedeleul acum că s-au schimbat preşedinţii de camere de o manieră neconstituţională? Da’ ei cum l-au schimbat pe preşedintele senatului acum ceva vreme? Urlă useleul că avocatul poporului este de-a lu’ băsescu? Şi vor să îl schimbe cu unul de-a lor, nu? Urlă că juzii de la Curtea Constituţională sunt de-ai preşedintelui? Şi cu cine vor să îi schimbe? Cu ai lor? Urlă pedeleul despre controlul politic al instituţiilor statului prin ordonanţe de urgenţă emise peste noapte? Aşa repede se uită diverse ordonanţe de acum un an, doi? Urlă pedeleul despre tentative de control asupra justiţiei? Uită legea răspunderi magistraţilor care îi face pe ăştia maşinuţe cu telecomandă şi care a fost promovată şi adoptată de ei? A urlat ani de zile useleul şi a făcut plângere penală contra directorului de la drumuri Cluj, responsabil de “centura de diamant” (dacă era din diamant costa mai puţin cred)? L-au numit şef naţional peste drumuri şi autostrăzi? Urlă pedeleul despre plagiatul penibil şi penal al lui ponta? Doamna cu fiţe din partidul cu pricina tocmai ce a declarat că e normal să plagiezi teza de doctorat dacă eşti om ocupat, îi pui pe alţii să copieze de undeva. Rectorul UBB ne explică că nu acea comisie are competenţa de a se pronunţa pe plagiat? O citit art. 170 din legea educaţiei (cât de repede ajungi să regreţi voturi….)? Cere băsescu respect pentru instituţiile statului? O uitat de “vedem noi cine pleacă”? Ziarul oficial al useleul îl pune pe năstase pe o listă a persecutaţiilor politic alături de cei care au murit la Sighet? E posibil aşa ceva? Preşedintele peneleului afirmă că vadim este de treabă, iar partidul lui e un partid serios, de dreapta? Unde dracu’ o să ajungem?

Scriu din astea până mâine dimineaţă, dacă mă pornesc. Ar fi încă de spus zeci de pagini. Ar fi de discutat despre libertatea presei. Ar fi de discutat despre faptul că am discutat în Parlament şi la teve despre cine merge la o şedinţă şi nu despre ce se decide la aceea şedinţă (în linii mari, reducerea fondurilor pentru statele nou admise în UE, inclusiv România, şi despre contribuţia pe fondul de stabilitate, adică la profitul unor bănci, respectiv vreo câteva miliarde de euro pentru România. Ne-o durut în cur despre astea, important era cine merge). Ar fi de discutat despre faptul că 90 % din doctoratele în drept din România sunt plagiate ori sub nivelul unui lucrări decente de licenţă. Ar fi de discutat despre demenţa din domeniul educaţiei, care nu are un ministru decent de zeci de ani. Dar nu e timp de toate astea, pentru că pun pariu că în astea 20 de minute de când scriu chestia asta, s-o mai întâmplat ceva care ar trebui pus undeva pe o listă din cele de mai sus.

Rămân două idei, cred, majore. Noi nu avem astăzi o democraţie. Niciunul dintre cei care ne conduc nu se cred că sunt şi nu se simt reprezentanţi ai noştri. Sunt şi se simt reprezentanţi ai partidului lor sau al lor înşişi. Asta nu e democraţie. E orice, dar cel mai probabil idiocraţie, sistem pe care l-aş defini ca fiind sistemul ce reuşeşte să promoveze în funcţii de conducere numai idioţi, în timp ce oamenii buni, normali la cap şi morali stau şi se minunează la teve sau sunt în Canada.

A doua idee este că ne trebuie urgent o nouă Constituţie. Nu aia penibilă pe care ne-o propune băsescu. Nu o modificare a ăsteia de acum, pentru că cei 20 de ani de când există şi mai ales ultimii 3-4 ani, inclusiv ultimele săptămâni, ne arată că această lege fundamentală a eşuat în protecţia democraţiei şi a statului de drept. Ne trebuie o Constituţie care se ne protejeze de abuzuri. Ne trebuie o Constituţie care să nu permită ordonanţele de urgenţă. Ne trebuie o Constituţie care să nu permită numiri pe criterii politice, inclusiv la Curtea Constituţională. Ne trebuie o Constituţiei care să stabilească odată pentru totdeauna sistenul electoral. Ne trebuie o Constituţie care să nu permită traseismul politic. Ne trebuie o Constituţie care să nu permită dictatura, nici a guvernului, nici a preşedintelui, nici a parlamentului, nici a funcţionarului de la finanţe.

Cred că măcar atâta ne datorăm nouă şi generaţiilor viitoare. Şi le-o datorăm şi ălora care au murit în 89 şi în 90 ca să avem o broşurică mică, intitulată Constituţia României şi care să ne apere. Pe noi, nu pe conducători. Şi ca să am şi eu ce dracu’ să predau la cursul de consti.

Despre prezumarea caracterului ilicit al averii

Nu mă aşteptam ca discuţia legată de propunerea de modificare a Constituţiei să se reducă, cel puţin în ultimele zile, la discutarea în neştire a renunţării la prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Cred că e o temă falsă pe asupra căreia, ca într-un scenariu absurd, s-a aruncat toată lumea în loc să se discute totuşi modificări mult mai ample pentru statul nostru. Nu discută nimeni despre desfiinţarea unei camere a Parlamentului, despre transformarea CSM-ului într-un soldat disciplinat politic, despre anularea accesului la justiţie în domeniu fiscal etc. Nu. tati, importantă e dispoziţia relativă la prezumţia caracterului licit al averilor. Pe juridice sunt minim 4 articole publicate în ultimele 2 zile în care se discută despre asta, iar presa liberă a muşcat momeala şi între 3 articole cu Ţinutul Secuiesc, 2 cu ultimele isprăvi ale lui Piţi şi trei sâni zglobii, mai bagă şi câte ceva despre dobândirea averilor. Restul modificărilor constituţionale au căzut la testul interesului, deci nu mai interesează pe nimeni. Eu cred că discuţia este complet falsă şi periculoasă.
Se repetă la diverse nivele ale discuţiei că această prevedere protejează corupţii. Probabil. Dar, toate celelalte dispoziţii de procedură penală, tot felul de drepturi expuse acolo nu protejează corupţii? Juma’ din codul ăla de procedură penală proteajează, aşa la prima vedere, corupţi, ucigaşi, hoţi, violatori, pedofili etc. Fals, după mine. Acele dispoziţii ne protejează pe toţi de exercitarea abuzivă a puterii de către stat. Am văzut odată un dosar în care un traficant – sigur, nu era condamnat, da’ aşa o zis DIICOT că era traficant – o fost pus în libertate pentru că procurorii or formulat un recurs după termenul legal de 24 de ore. Propun să se abroge acel text, pentru că protejează traficanţii. Plus corupţii. De asemenea, propun să se desfiinţeze şi avocaţii pentru că şi ăştia protejează corupţii. Mai şi iau bani (frumoşi) pentru asta, iar banii ăştia ar trebui confiscaţi pentru că sunt obţinuţi prin corupţie. Destul de logic, nu?
Eu cred că toată revărsarea asta de argumente ignoră câteva chestii. Unu, acel text protejează corupţii în măsura în care nu se probează că au obţinut bunuri prin acte de corupţie. Cu alte cuvinte, nu permite corupţia, ci doar incompetenţa parchetelor. Pe de ată parte, acea dispoziţie protejează nu numai corupţi ci o gramadă de alte categorii de persoane. Milioane de români au lucrat sau lucrează la negru aiurea prin lume sau în ţară. Nu e foarte legal, dar asta e. Ăştia nu vor putea niciodată să demonstreze că averea lor este dobândită în mod licit, pentru că nu au fluturaş de salariu. Tre’ să le-o confiscăm? Apoi, mă uit în jurul meu şi constat că am un ceas care valoarea câteva sute de euro. L-am primit cadou de la nişte prieteni acum ceva vreme. Cum drac demonstrez eu că e dobândit licit? Că tot la povestea lui mătuşa Tamara ajungem…. Pe urmă, mă gândesc că-mi fura dracu’ careva laptopul. Nu am factură la el, că l-am cumpărat de la o persoană fizică. Oare o să mă pună onor parchetul ori instanţa să demonstrez că era dobândit licit? La televizorul din casă am pierdut factura. Oare o să vină careva să mă întrebe de unde îl am şi, dat fiind că nu pot proba de unde îl am, o fie confiscabil.
Se va spune că exagerez şi nu vom ajunge aici niciodată. Sunteţi siguri? Că am la colecţie cel puţin două hotărâri judecătoreşti cu oameni condamnaţi pentru că au provocat prejudicii unor persoane, deşi persoanele în cauză susţin că nu au fost prejudiciate….
Argumente se pot aduce până mâine dimineaţă. Iniţial, am spus că prevederea se poate scoate din Constituţie pentru că ea oricum este inclusă în prezumţia de nevinovăţia. Văzând cascada de argumente ce a urmat, m-am răzgândit şi cred că e absolut necesar să fie păstrată pentru a putea să avem o siguranţă a averilor noastre dobândite legal. Iar dacă le-am dobândit ilegal, prin comiterea de infracţiuni, mă aştept ca cineva să şi probeze asta, pentru că, nu-i aşa, devenim corupţi numai de la data la care o instanţă de judecată ne condamnă definitiv şi nu de la data la care ne-am cumpărat o maşină scumpă sau un ceas de aur.
În fine, faţă de confiscarea extinsă, eu nu cred că dispoziţia actuală a Constituţiei interzice o astfel de instituţie de drept. Dreptul de proprietate este un drept relativ, care poate suporta anumite limitări în condiţiile art. 53 din Constituţie. La fel şi prezumţia de nevinovăţie. În aceste condiţii, transpunerea directivei privitoare la confiscarea extinsă în dreptul intern nu cred că ar înfrânge nici art. 23 din Constituţie şi nici art. 44. În consecinţă, cred că ăsta e un argument fals.

După 20 de ani

Trebuie să recunosc surprinderea extrem de plăcută cu care citesc decizia Curţii Constituţionale cu privire la propunerile de modificare a Constituţiei. Mă surprinde accesul de independenţă al magistraţilor constituţionali, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucură mai ales faptul că aceştia au înţeles că ultimul lucru pe care putem să îl facem pentru a ne întoarce la societatea multilateral dezvoltată de acum 20 ani este acela de a tăia macaroana puterii judecătoreşti. Sunt convins că atât actualul Guvern, dar şi cele anterioare sunt nervoase pe judecători. Suita de hotărâri judecătoreşti prin care statul este condamnat să plătească diverse sume de bani a iritat la maxim guvernele române. Toate au uitat că ele însele au adoptat ordonanţele ori proiectele de lege pe baza cărora s-au pronunţat instanţele de judecată. Şi, în loc să se asigure că respectă legea, au ajuns la concluzia că mai bine le dăm noi un şpiţ în gură la judecătorii ăştia. Aşa s-a ajuns să se propună limitarea competenţei instanţele de a se pronunţa asupra obligaţilor fiscale, aşa s-a ajuns să se propună ca judecătorii să fie elemente decorative în CSM, tot aşa a ajuns ministrul justiţiei să propună să formuleze el acţiuni disciplinare împotriva unor judecători care dau soluţii eronate. În loc să ne gândim că vrem un stat de drept, ne gândim că vrem un stat care să facă ce vrea guvernul, când vreau guvernul şi cum vrea guvernul. Cineva trebuie totuşi odată pentru totdeauna guvernanţii noştri trebuie să înţeleagă că nu ei fac legile, ci Parlamentul. Cred, de asemenea, că guvernele române trebuie să priceapă că dacă nu pot administra ţara pe baza legilor adoptate de Parlament au întotdeauna la îndemână varianta demisiei. Cred, în fine, că guvernele noastre trebuie să priceapă că cineva trebuie să verifice dacă ele respectă legea, iar acela cineva sunt judecătorii.
Trăim din păcate într-o logică inversă. Ne alegem parlamentarii care să facă regulile după care ne jucăm viaţa,  însă guvernul a decis că ăştia îs proşti şi ei îs mai deştepţi. În consecinţă, legiferează el prin ordonanţe. Sau, mai elegant, trag un şantaj emoţional la adresa propriilor parlamentari şi îşi asumă răspundere, declarând după modelul Lăpuşneanu că nu pot guverna decât după o anumită lege. Mă întreb însă, guvernul ăsta e ales de popor de are atâta reprezentativitate, încât să facă în numele nostru tot ce îi trăzneşte prin cap? Ne alegem cumva primul ministru ca el să se simtă obligat să nu ne guverneze decât pe baza regulilor pe care le face el? Mă tem că nu…
Asistăm la o serie de evenimente foarte grave. Parlamentul tinde să fie transformat într-o instituţie cu rol neglijabil. Guvernul adoptă de 2 două ori mai multe ordonanţe decât legi adoptă legislativul, şi de 5 ori mai importante. Dacă cumva dau ăştia vreo lege care nu convine pe lanţul trofic Piaţa Victoria – Calea Cotroceni, nu e motiv de stress. Se adoptă o ordonanţă de urgenţă şi legea se modifică după cum vreau guvernul. Mai suprinde pe cineva că onor guvernul ne propune să reducem parlamentul la jumate? Puterea judecătorilor tinde şi ea să fie redusă şi aşa ajungem la idealul democraţiei. Ca cele trei puteri ale statului să fie una: cea executivă. Acum 25 de ani Marea Adunare Naţională era o instituţie decorativă a democraţiei populare române, cu rolul de a vota decretele-lege ale guvernului, un fel de ordonanţe de guvern cu un alt nume. Acum 25 de ani judecătorii erau numiţi la instanţa supremă de către un organ controlat de executiv, la fel cum ar fi putut deveni CSM-ul cu o grămadă de reprezentanţi ai societăţi civile cu carnet de partid. Acum 25 de ani nu exista contencios administrativ, pentru că puterea executivă nu greşea niciodată şi nu aveau instaţele la ce să se bage în treaba ei. Ministrul de justiţie, liberal la origini, ne spune că o să aibă el grijă ca judecătorii să nu mai greşească soluţiile, pentru că dacă greşesc va formula acţiune disciplinară…
Oare chiar nu ne cunoaştem istoria? Că pare că avem o tentaţie nebună de a ne-o repeta… De aia, dincolo de n alte soluţii proaste adoptate de Curtea Constituţională, asta de azi e o oază de normalitate în acest ocean de nebunie.

PS. Propun ca şi din Guvern să facă parte vreo 10 reprezentanţi ai societăţii civile. Mă auto-propun.

Despre legitimitatea unei vedete media: DNA-ul. Episodul 1

Apărută între instituţiile statului ca Parchet Naţional, Direcţia Naţională Antricorupţie este fără îndoială una dintre vedetele media ale României. Nu există jurnal de ştiri ori număr de ziar în care să nu ni se prezinte activitatea necruţătorilor luptători împotriva corupţiei. Rapoartele UE îi laudă activitatea, omul de de stradă cere intervenţia DNA-ului împotriva oricui, iar toată lumea tinde spre unanimitate în aprecierea înfiinţării acestei instituţii.

Eu nu sunt chiar atât de încântat de activitatea DNA-ului din cel puţin motive şi cred că o astfel de instituţie suferă de o asemenea lipsă de legitimitate încât ar trebui urgent desfiinţată, pentru a reabilita statul de drept în România.

1. În primul rând, lipsa de legitimitate a DNA derivă din procedura neconstituţională care a stat la baza înfiinţării sale. Fostul PNA a fost capsat de către Curtea Constituţională pe motiv că nu se pot înfiinţa parchete în afara PICCJ. La ceva vreme, Guvernul se trezeşte din somn şi emite OUG 134/2005 prin care aplică principiul aceeaşi Mărie cu altă pălărie şi transformă Parchetul între Direcţie din cadrul PICCJ. Această ordonanţă este depusă la Camera Deputaţilor în vederea aprobării sale, care se realizează prin Legea 54/2006. Vizând domeniul parchetelor şi al justiţie legea trebuia să fie organică. Aşa cum o precizează expres art. 76 din Constituţie, legea trebuia adoptată cu votul majorităţii membrilor ambelor camere ale Parlamentului.
Camera Deputaţilor are 317 membri, astfel încât pentru adoptarea legii în discuţie trebuiau 159 de voturi. În realitate, au fost numai 134. Cum a fost posibil? Păi, nu foarte greu.
Şedinţa din data de 27 februarie 2006 a început la ora 12, în prezenţa a 242 deputaţi. Legea în discuţie a fost votată la ora 17.49, moment până la care o parte din deputaţi şi-au găsit altceva mai bun de făcut. La momentul votului, preşedintele de şedinţă a cerut tuturor să îşi introducă cartele în cititoare pentru a se verifica prezenţa. Rezultatul: 135 deputaţi nu l-a pus în dificultate pe preşedintele de şedinţă. Fără să clipească a anunţat că sistemul este stricat şi, în consecinţă, se va vota prin ridicarea mâinii, şi nu electronic. A constatat că un deputat se abţine, iar restul sunt de acord finalizând procedura cu emfază: “Cu o abţinere şi marea majoritate a voturilor celor prezenţi, se adoptă prezenta lege”. Sigur, fără a preciza numărul celor care formează această majoritate covârşitoare.
M-am uitat pe filmul şedinţei şi i-am numărat pe cei prezenţi de pe film. Sunt, într-adevăr, vreo 130-140 de persoane în sală. Nu mă apuc să indic că după Regulamentul Camerei defecţiunea sistemului electronic nu se constată din ochi, că decizia de a se vota prin ridicarea mâine se ia de către plen, că oricum trebuiau numărate mâinile ridicate, pentru că nu are sens. Mă întreb însă de ce nu e putea asigura totuşi un număr constituţional de voturi, dacă oricum legea era pe placul întregii clase politice. Iată şi poza de pe film cu numărul celor prezenţi.

La un moment dat, a fost sesizată şi Curtea Constituţională cu această problemă printr-o excepţie de neconstituţionalitate. Nu că m-aş fi aşteptat ca magistraţii de acolo să aibă curajul să desfiinţeze DNA-ul, dar motivarea respingerii a fost senzaţională. S-a afirmat că instanţa constituţională nu are competenţa să verifice şi să sancţioneze nerespectarea regulamentelor Parlamentului, ci numai a Constituţiei. De parcă numărul de voturi necesar pentru adoptarea unei legi e scris în regulament, nu în Constituţie…

În fine, fără a mai insista, cred căe e evident că legea care aprobă ordonanţa de urgenţă de înfiinţare a DNA-ului este paralelă cu legea noastră fundamentală. Celelalte motive pentru care în nelegitimitatea acestei instituţii, în postări ulterioare.