Category Archives: Guvern

De ce nu m-am dus la referendum

Nu, nu pentru că aş fi avut cea mai mică urmă de simpatie pentru Băsescu. Nu are rost să reiau tonele de motive pentru care opţiunea ca ăsta să fie preşedinte e o opţiune extrem de proastă, se cam cunosc. Nu l-am votat niciodată, nici la primul, nici la al doilea mandat şi totuşi ieri nu m-am dus, susţinându-l în mod implicit astfel. De ce? Păi, pentru mai multe motive.

1. În primul rând, pentru că precedentul mi se pare periculos. Nu cred că ar trebui să uităm că am ajuns în situaţia de a ni se cere cu disperare demiterea preşedintelui pentru că câţiva dintre parlamentarii pedele au schimbat barca. După ani în care au fost masa de manevră a suspendatului, s-au hotărât să pupe unde au scuipat şi, respectiv, să scuipe unde au lins. Da, preşedintele a încălcat constant şi obsesiv prevederile constituţionale, dar am ajuns să discutăm despre asta numai pentru că nişte moluşte au aplicat cel mai românesc proverb posibil: “capul plecat sabia nu îl taie”. Nu-i o noutate absolută, guvernul Boc V sau cât drac’ a fost a avut majoritate tot datorită unor astfel de moluşte. Am considerat că, dacă mă duc la referendum şi votez demiterea (dacă mă duceam, asta aş fi votat) risc ca puterea unor astfel de nevertebrate să crească, ca votul lor în Parlament să crească în valoare (dacă citesc, asta o fost o subtilitate), ca situaţia politică să fie determinată de nişte din ăştia, chestia pe care eu nu pot să o susţin. O să mi se spună că, nu, tati, nu, poporul îl vrea demis pe fraier. Păi, nu prea cred. E drept, poporul îl vrea demis. Poporul l-a vrut demis şi acum vreo 2 ani şi atunci cred că chiar ar fi fost demis. Dar atunci nu au vrut moluştele, aşa că referendumul de ieri nu a fost organizat pentru a vrut poporul, pentru că asta înseamnă democraţie, ci pentru că aşa au decis nişte băieţi care au schimbat chiloţii portocalii cu ăia roşii.

2. Pe de altă parte, oricât de mult nu îl susţin pe Băsescu şi oricât de mult mi s-a părut că este un preşedinte catastrofă pentru România, noi mai trebuie să învăţăm o lecţie, două. Unu: până una-alta omul a câştigat la ultimele alegeri prezidenţiale un mandat de cinci ani. Nu cred că intră în noţiunea de democraţie reprezentativă demiterea unei persoane atunci când sprijinul său popular se prăbuşeşte. Dacă am greşit şi l-am ales pe bou pentru cinci ani, atunci cred că, în esenţă, ar trebui să îşi ducă mandatul la capăt. Sunt parlamentari mult mai proşti, mai corupţi, mai cretini şi mai contrari ideii de democraţie decât mister Băsescu, dar încă nu o fost demis niciunul pe acest motiv şi şi-a dus mandatul la capăt. Pe Constituţia pe care o avem astăzi, aşa e şi normal să se întâmple. Sprijinul popolar al oricărui ales scade aproape inevitabil după alegerea sa, dar nu cred că o democraţie reprezentativă implică să îl demitem imediat. Doi: un guvern ar trebui să guverneze şi cu un preşedinte ostil. Pentru că, dacă vrem altceva, înseamnă să modificăm dracu Constituţia pentru a elimina una din funcţii. Până una-alta, guvenul are absolut toate pârghiile puterii în România, de la bani până la ordonanţe de urgenţă, şi nu văd cum un preşedinte ostil ar putea frâna un program de guvernare. Obsesia asta de a avea puterea şi controlul absolut e periculoasă. Extrem de periculoasă. După mine, decât să lăsăm România fără opoziţie, mai bine o lăsăm cu o opoziţie dementă la Cotroceni.

3. Am stat acasă şi ca o formă de sancţiona alianţa asta contra naturii între pedese şi penele. De la momentul la care nevertebratele alea din parlament au trecut cu curu în luntrea lor, au schimbat obsesiv orice se putea schimba, inclusiv legi pentru a-şi atinge scopurile. Io nu vreau să trăiesc într-un stat în care dacă nu ne convine legea, atunci o schimbăm până ne convine. Nu vreau să mai trăiesc într-un stat în care partidele nu au doctrină dar au posturi de televiziune. Nu vreau să mai trăiesc într-un stat în care primele legi pe care ni le propune un partid sunt legi care să întărească puterea lui, nu legi care să îmi schimbe mie viaţa în bine. Ăstia de la usele s-au repezit ca nişte vulturi flămânzi către tot ce a mişcat. Nici unul dintre cei schimbaţi din funcţii nu îmi trezesc altceva decât oroare şi scârbă, dar nici înlocuitorii lor nu îmi trezesc vreun alt sentiment. La ce dracu să mă bucur eu că a fost schimbat Blaga cu Antonescu, Funeriu cu Antonescu sau Băsescu cu Antonescu?

4. Am stat acasă şi pentru că ăştia m-au luat de prost. Au umplut ţara (apropos, cu bani de la cine, că am o curiozitate….) cu mii de afişe de genul: mi-a luat pensia, mi-a luat alocaţia etc. Băsescu a luat pensiile sau alocaţiile? Cât de prost credeţi că sunt, măi băieţi? Sau voi nu pe votul meu vă bazaţi, ci pe cel al oamenilor care chiar cred ce aţi scris pe panourile alea? Păi, dacă nu vă bazaţi pe votul meu, atunci nici nu l-am dat, măcar să fim cinstiţi. Nu că ăla cu: să trăiţi bine s-ar fi bazat pe votul meu… În fapt, când o să piară opţiunea Ceauşescu din noi, poate, poate o să pricepem că nu de un tătuc bun, de treabă, care să aibă grijă de noi avem noi nevoie, ci un sistem care să îmi permită să trăiesc într-o ţară normală. Nu Băsescu n-ea (asta e iarăşi o subtilitate…) luat pensiile, ci un sistem cretin. Nu useleul o să ni le dea înapoi, ci tot un sistem. Iar dacă nu schimbăm sistemul, peste vreo cinci ani băsescu o să fie un om de mare valoare, iar x..escu va fi un porc. Şi tot aşa. Iliescu a fost băiat bun, Petre Roman a avut prăjituri cu numele lui, pentru ca după cinci ani să îi scuipe toată lumea în gură. Constatinescu cu Ciorbea au ajuns rapid de la salvatorii democraţiei la ţapul şi chiorul. Între timp toaşu Iliescu îşi revenise, era iarăşi băiat bun. Şi tot aşa. Noi chiar nu realizăm că nu oamenii trebuie să îi schimbăm, ci sistemul? Ne ambalăm să facem trafic pe facebook cu îndemnuri care mai de care mai patrioate, ne certăm între noi, oameni cinstişi şi normali, ca să stabilim ce: care rahat pute mai puţin frumos, că a trandafiri nu pute niciunul, oricât ar parfuma antenele? Haideţi să avem o discuţie despre sistem să vedem dacă nu cumva ceva e greşit în esenţa sa, de ne pune în situaţia să nu avem ce să alegem. Eu am refuzat să mă duc la alegeri din alea grele, de genul Vadim şi Iliescu, Băsescu şi Năstase, Băsescu şi Geoană etc. Dar nu e stupid totuşi să ai numa alegeri din astea de făcut?

5. În fine, după atâtea săptămâni de circ televizat şi după ce am medidat la cele scrise mai sus, o ajuns să mă şi doară în cur de referendum. Cât timp nu schimbăm sistemul constituţional şi politic, vom avea tot timpul de votat răul mai mic, iar eu refuz să mă mai agit pentru a determina care e mai mic. Vreau să votez binele, nu răul, indiferent dacă e mai mic sau nu. Aşa că ieri am suferit de o sănătoasă durere în cur de referendum, până pe la 7 seara am şi uitat să mă uit pe net la estimările de prezenţă la vot. Am acelaşi sentiment în continuare, nu cred că ceva din viaţa mea se va schimba radical indiferent de rezultatul său. Până acum, tot circul ăsta m-a costat un euro la 4,6 (şi câteva sute de lei mai mult pe ratele pe casă şi leasing). Cred că e de ajuns. Apropos, îi anunţ pe cei la care Băsescu le-a luat pensia, că ăia care au scris afişele alea le-au luat şi ei vreo câţiva euro din pensie. Aşa, ca să nu pierdem din vedere nişte chestii mai importante decât ce scrie înainte de escu pe uşa de la Cotroceni….

Despre răspunderea magistraţilor

Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.
Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.
Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?
Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).
În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.

Guvernul învinge prin knock-out justiţia în repriza a doua

Am tot scris şi spus că, după mine, cel mai periculos lucru pe care îl poate face vreun guvern este acela de a ajunge la concluzia numai el ştie ce e bine şi că oricine i se opune trebuie redus la tăcere. Este cel scurt către democraţiile originale şi extrem de funcţionale de tipul Rusiei, în care orice persoane are un sentiment de securitate crescut în relaţiile sale cu statul. Sunt perfect de acord că avem un sistem judiciar oribil, compus în proporţie uriaşă din persoane lipsite de competenţele juridice, morale şi umane necesare pentru slujba de judecător. Sunt de asemenea de acord că o bună parte din jurisprudenţa instanţelor este aberantă. Cred că o mare din judecători nu au ce căută pe acele podiumuri pe care sunt suiţi, iar viitorul noilor inemişti sună parcă şi mai rău decât prezentul. În egală măsură, prefer să avem o justiţie proastă, coruptă şi lipsită de responsabilitate, decât să nu mai avem deloc. Prefer ca, dacă statul are vreo problemă cu mine, ea să fie rezolvată de un judecător, că poate am noroc şi pic la unul care ştie carte şi care e dispus să facă şi altceva decât să îşi păzească fundul. N-oi avea şanse prea mari, dar tot sunt mai mari decât nimic.
Chestia asta pare să fi enervat la maxim toate guvernele, dar parcă mai abitir ca niciodată pe ăsta de-l avem acuma. Guvernul Boc pare decis să anuleze orice şansă ca vreun litigiu pe care îl am cu statul să fie judecat altfel decât îi convine statului. Cel mai recent exemplu, celebra recalculare a pensiilor speciale.
S-o luam istoric.. La un moment dat, la oarecari presiuni venite de la UE, guvernul se hotărâşte să dea pensii speciale unor categorii de persoane. Aleg la întâmplare grefierii, pentru că au legătură cu justiţia, dar discuţia e până la urmă identică. Bun, deci, grefierii se trezesc brusc cu o pensie calculată de o manieră extrem de avantajoasă pentru ei. Anul trecut, se scarpină guvernul în cap şi ajunge la concluzia că nu avem bani. Preşedintele se scarpină şi el în cap şi ne anunţă la teve că sunt unii – gen, grefierii – care au pensii nesimţite. De parcă, ei şi le-ar fi acordat singuri şi nu au avut bunul simţ să stabilească un cuantum mai redus…
În fine, guvernul pricepe aluzia subtilă şi îşi asumă răspunderea pe o lege prin care bunul simţ este restabilit şi pensiile grefierilor sunt reduse cu mai mult de jumătate, până la 80% în majoritatea cazurilor. Ni se povesteşte despre criză, iar partidul la putere face o demonstraţie de forţă şi nu participă la votul din procedura de asumare a răspunderii. În acest fel, specific democraţiilor solide, voinţa guvernului ajunge lege, în urma unui vot la care aproape juma’ de parlament a votat contra, iar un pic peste juma’ de legislativ nu a votat. Să-i dea Domnu’ sănătate la ăla care o avut ideea asta genială cu asumarea răspunderii guvernului, că altfel trebuia supusă legea la vot şi cine ştie ce ieşea, de nu mai ieşeam din criză niciodată…
Apare însă o problemă: Curtea Constituţională, pe care o mâncase în cur să afirme de vreo 3-4 ori că o lege care reduce pensiile în plată nu e constituţională, iar reducerea poate fi făcută doar pentru persoanele care urmează să iasă la pensie. Destul de nasol, dar niciun obstacol nu e de neînlăturat când există voinţă politică. Se creează, la distanţă de vreo 5 minute, teoria pensiilor contributive şi necontributive, de parcă vreun pensionar îşi ia banii pe care i-a dat statului anterior în cursul vieţii sale. Sau de parcă teoria asta are vreo legătură cu retroactivitatea legii. Cu această teorie, judecătorii de la CC ajung la concluzia că pensiile grefierilor şi ale altora pot fi reduse, că nu sunt contributive. Ale magistraţilor, nu, pentru că despre ei scrie în Constituţie şi, în consecinţă, nu li pot reduce retroactiv pensiile. Destul de logic şi coerent.
Bun, la atac: casele de pensii emit noile decizii, iar grefierii iau cu asalt instanţele contestând hotărârea de guvern 737 care stabilea normele de aplicare a legii şi noile decizii de pensionare. Uşor, uşor încep să câştige procese. O grămadă de instanţe admit cereri de suspendare a HG ori a noilor decizii de pensionare, unele instanţe anulează HG etc. O mare parte din pensionari obţin în instanţă repunerea în plată a pensiilor nesimţite. Multe din hotărâri sunt irevocabile, altele sunt pe rolul instanţelor prin recursuri. Per ansamblu, 1-0 pentru justiţie în meciul cu Guvernul. La pauză.
Tacticienii din palatul Victoria nu puteau lăsa însă lucrurile să rămână aşa, pentru că li se pare inadmisibil tupeul maxim al judecătorilor de a decide că nu ai voie să tai pensia unui om, pe care tot tu ai dat-o de bunăvoie. Probabil că acum regretă că nu s-a forţat şi reducerea pensiilor magistraţilor, în baza principiului dacă-i bal, bal să fie. În consecinţă, vin cu o idee genială şi acum vreo câteva zile se adoptă o ordonaţă de urgenţă care stabileşte că pensiile grefierilor se recalculează din nou, ignorând orice hotărâre judecătorească, pe baza aceleaşi metodologii ca şi cea din HG 737. La mişto, se trece acolo că recalcularea se poate cere de pensionari, iar dacă nu se face din oficiu.
Şah mat, iar meciul este câştigat de guvern, care îşi impune voinţa. Au fost mai şmecheri de data asta. Deşi iniţial au adoptat metodologia prin HG, acum s-au gândit că e mai sănătos să o facă prin OUG. Spre deosebire de HG, ordonanţa nu poate fi anulată de instanţe decât dacă Curtea Constituţională constată că aceasta este neconstituţională, iar teoria necontributivităţi e pe ţeavă. Ordonaţa nici nu mai poate fi suspendată pe art. 14 ori 15 din legea contenciosului. E drept că ordonanţa trebuie să treacă prin parlament, dar în primul rând vine vacanţa în Palatul Poporului, iar în caz de necaz există din nou varianta asumării răspunderii pentru legea de aprobare a ordonanţei. Se mai mobilizează odată majoritatea să nu voteze şi va fi bine.
Ce mi se pare cel mai trist din această poveste este, dincolo de drama persoanelor afectate de situaţia asta, e că nimeni nu pare să realizeze că guvernul ignoră din nou justiţia. Instanţele au pronunţat hotărâri irevocabile pe care noua ordonanţă le ignoră. Sunt mii de procese pe rol care tocmai au rămas fără obiect. Cred că precedentul este extraordinar de periculos şi cred că justiţia trebuie să reacţioneze pe măsură. Este absolut inadmisibil pentru un stat care se vrea un stat de drept să permitem ca, ori de câte ori guvernului nu îi convine ce decid instanţele de judecată, să adoptăm o nouă ordonaţă sau lege prin care să trimitem justiţia în genunchi la colţ, să o lăsăm să se ocupe de prestaţii tabulare şi de infracţiuni de furt. România se vrea a fi un stat de drept, iar într-un stat de drept o hotărâre judecătorească este ca Biblia într-un stat canonic. De aia se numeşte stat de drept, nu stat de guvern. Avem o alegere simplă: fie acceptăm situaţia asta – care e un simplu exemplu – fie ne rugăm de dl. preşedinte să vorbească la guvern să propună ăia şi modificarea art. 1 din Constituţie, unde scrie drăcia cu statul de drept. Măcar să nu mai fim ipocriţi. Scriem acolo frumos că nicio decizie a guvernului nu poate fi contestată decât eventual la televizor, iar cui nu-i convine nu are decât să îşi exercite dreptul fundamental de a-şi stabili reşedinţa în altă parte. Guvernul va decide şi cine stinge becul…

După 20 de ani

Trebuie să recunosc surprinderea extrem de plăcută cu care citesc decizia Curţii Constituţionale cu privire la propunerile de modificare a Constituţiei. Mă surprinde accesul de independenţă al magistraţilor constituţionali, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucură mai ales faptul că aceştia au înţeles că ultimul lucru pe care putem să îl facem pentru a ne întoarce la societatea multilateral dezvoltată de acum 20 ani este acela de a tăia macaroana puterii judecătoreşti. Sunt convins că atât actualul Guvern, dar şi cele anterioare sunt nervoase pe judecători. Suita de hotărâri judecătoreşti prin care statul este condamnat să plătească diverse sume de bani a iritat la maxim guvernele române. Toate au uitat că ele însele au adoptat ordonanţele ori proiectele de lege pe baza cărora s-au pronunţat instanţele de judecată. Şi, în loc să se asigure că respectă legea, au ajuns la concluzia că mai bine le dăm noi un şpiţ în gură la judecătorii ăştia. Aşa s-a ajuns să se propună limitarea competenţei instanţele de a se pronunţa asupra obligaţilor fiscale, aşa s-a ajuns să se propună ca judecătorii să fie elemente decorative în CSM, tot aşa a ajuns ministrul justiţiei să propună să formuleze el acţiuni disciplinare împotriva unor judecători care dau soluţii eronate. În loc să ne gândim că vrem un stat de drept, ne gândim că vrem un stat care să facă ce vrea guvernul, când vreau guvernul şi cum vrea guvernul. Cineva trebuie totuşi odată pentru totdeauna guvernanţii noştri trebuie să înţeleagă că nu ei fac legile, ci Parlamentul. Cred, de asemenea, că guvernele române trebuie să priceapă că dacă nu pot administra ţara pe baza legilor adoptate de Parlament au întotdeauna la îndemână varianta demisiei. Cred, în fine, că guvernele noastre trebuie să priceapă că cineva trebuie să verifice dacă ele respectă legea, iar acela cineva sunt judecătorii.
Trăim din păcate într-o logică inversă. Ne alegem parlamentarii care să facă regulile după care ne jucăm viaţa,  însă guvernul a decis că ăştia îs proşti şi ei îs mai deştepţi. În consecinţă, legiferează el prin ordonanţe. Sau, mai elegant, trag un şantaj emoţional la adresa propriilor parlamentari şi îşi asumă răspundere, declarând după modelul Lăpuşneanu că nu pot guverna decât după o anumită lege. Mă întreb însă, guvernul ăsta e ales de popor de are atâta reprezentativitate, încât să facă în numele nostru tot ce îi trăzneşte prin cap? Ne alegem cumva primul ministru ca el să se simtă obligat să nu ne guverneze decât pe baza regulilor pe care le face el? Mă tem că nu…
Asistăm la o serie de evenimente foarte grave. Parlamentul tinde să fie transformat într-o instituţie cu rol neglijabil. Guvernul adoptă de 2 două ori mai multe ordonanţe decât legi adoptă legislativul, şi de 5 ori mai importante. Dacă cumva dau ăştia vreo lege care nu convine pe lanţul trofic Piaţa Victoria – Calea Cotroceni, nu e motiv de stress. Se adoptă o ordonanţă de urgenţă şi legea se modifică după cum vreau guvernul. Mai suprinde pe cineva că onor guvernul ne propune să reducem parlamentul la jumate? Puterea judecătorilor tinde şi ea să fie redusă şi aşa ajungem la idealul democraţiei. Ca cele trei puteri ale statului să fie una: cea executivă. Acum 25 de ani Marea Adunare Naţională era o instituţie decorativă a democraţiei populare române, cu rolul de a vota decretele-lege ale guvernului, un fel de ordonanţe de guvern cu un alt nume. Acum 25 de ani judecătorii erau numiţi la instanţa supremă de către un organ controlat de executiv, la fel cum ar fi putut deveni CSM-ul cu o grămadă de reprezentanţi ai societăţi civile cu carnet de partid. Acum 25 de ani nu exista contencios administrativ, pentru că puterea executivă nu greşea niciodată şi nu aveau instaţele la ce să se bage în treaba ei. Ministrul de justiţie, liberal la origini, ne spune că o să aibă el grijă ca judecătorii să nu mai greşească soluţiile, pentru că dacă greşesc va formula acţiune disciplinară…
Oare chiar nu ne cunoaştem istoria? Că pare că avem o tentaţie nebună de a ne-o repeta… De aia, dincolo de n alte soluţii proaste adoptate de Curtea Constituţională, asta de azi e o oază de normalitate în acest ocean de nebunie.

PS. Propun ca şi din Guvern să facă parte vreo 10 reprezentanţi ai societăţii civile. Mă auto-propun.