Category Archives: magistratura

Despre corupţia în justiţie

Leave a reply

Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.

Despre răspunderea magistraţilor

Leave a reply
Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.
Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.
Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?
Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).
În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.

C-aşa-i în tenis

Leave a reply
După postarea de pe blog legată de coabitarea între judecători şi procurori, publicat şi pe juridice.ro, într-un comentariu de acolo am fost acuzat că îmi scriu frustrările. Iniţial am negat, dar, după o vreme am priceput că nasul fin de procuror al celui care a scris acel comentariu nu s-a păcălit nici de data asta.
Da, tată, aşa e, sunt frustrat! Nu pentru că mi-aş fi dorit toată viaţa să fiu procuror şi nu am reuşit, să nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că egalitatea aia a armelor pe care o predau eu la inocenţi copii din facultatea de drept e o chestiune atât de teoretică încât mai bine s-ar preda la un curs de utopia dreptului. Nu mă refer aici la faza de urmărire penală, unde e firesc să nu fiu egal cu procurorul de caz, ci la faza de judecată. Nu mă refer nici măcar la lege, deşi şi acolo ar fi de comentat diverse, ci la viaţa reală, în care egalitatea în drepturi şi statut în faţa instanţei între mine şi procuror este identică cu cea dintre jucătorul la serviciu în tenis şi ăla care aşteaptă încordat cu paleta în mână.
Să mă explic:
Vreau şi eu să nu se ia cauza fără mine şi să merg eu când vreau şi pot în sală. Vreau să nu mai stau pe culoare la instanţă câte 4 ore până când un procuror DNA ori DIICOT are bunăvoinţa să vină în sală ca să luăm cauza. O să sară unii în sus că, vezi doamne, ăia au şi altă treabă decât să aştepte cauza la rând câte 4-5 ore, frumos în băncuţă. Păi, şi eu am altă treabă. La fel ca şi procurorul, şi eu fac tot un serviciu public, scrie în legea avocaturii dacă nu credeţi…. Avantaj la serviciu. Serviciu lui, care e mai tare decât al meu.
Vreau şi eu să mă înghesui la arhiva instanţelor penale şi cu procurorii, ca să vedem soluţia de ieri. Vreau, de asemenea, să mă înghesui cu procurorii şi la cereri pentru copie de pe încheierile de şedinţă. Aaa, şi vreau să plătească şi Ministerul Public câte un leu pe pagină de copie, că tenisul e un sport scump.
Vreau şi eu ca, dacă declar apel sau recurs, să îmi trimită instanţa dosarul la birou să motivez apelul ori recursul. Vreau, de asemenea, ca până când binevoiesc să motivez calea de atac să nu fie sesizată instanţa superioară. Vreau de asemenea să nu am niciun termen e motivare sau, dacă îl am, rog să îl considerăm ca un termen de recomandare, care poate fi depăşit dacă am mult de lucru. Şi am foarte mult de lucru…
Vreau şi eu să scriu pe o foaie toate probele pe care le doresc a fi administrate, iar judecătorul să le administreze automat, la fel ca şi cele enumerate la finele rechizitoriului. Nu mai vreau ca admiterea unei cereri în probaţiune să fie echivalentă cu un retur de serviciu pe linie.
Vreau, de asemenea, să mă duc la preşedintele ICCJ ca să discutăm despre dosarele pe care le am pe rolul acestei instanţe, la fel cum a făcut domnul procuror şef al DNA. Mişcarea asta a fost as, c-aşa-i în tenis…
Pe scurt, vreau să fim egali în faza de judecată. Vreau să avem aceleaşi condiţii de pregătire a cauzelor, vreau să putem propune probe în mod egal, vreau să jucăm tenis cu aceleaşi paletă, că în viaţa reală io joc cu una de ping-pong iar procurorul joacă cu una tenis. Şi el are şi serviciul.

Nefericita coabitare intre procurori si judecatori

Leave a reply
Avem un sistem judiciar atins de o gramadă de boli. Una cronică, despre care nu vorbeşste aproape nimeni în public, deşi multi o spun în privat este o coabilitare împotriva firii între procurori şi judecători. Toţi sunt magistraţi deşi au treburi diferite în statul de drept pe care ne căznim cumva să îl edificăm. Procurorul acuză oameni, judecătorul stabileşte dacă procurorul spune baliverne sau nu. De aceea, nu cred că avem nevoie de nici de procurori cu mentalitate de judecători şi nici de judecători cu mentalitate de procuror. S-o luăm pe rând să vedem de unde vine chestia asta.
De la început, şi unii şi alţi studiază la aceeaşi şcoală. INM-ul formează la grămadă şi judecători şi procurori, deşi abilităţile lor ar trebui să fie diferite, la fel şi cunoştiinţele. Sunt numiţi în profesie după aceleaşi proceduri, dau examene de promovare în aceleaşi condiţii şi, de multe ori, în acelaşi timp. Au sediile instituţilor pentru care lucrează în aceleaşi clădiri, cu birouri unul lângă altul, au asociaţii profesionale comune, participă la aceleaşi cursuri de formare etc. Se află sub oblăduirea comună a CMS-ului, format dintr-o combinaţie de procurori şi judecători care decid asupra mersului sistemului nostru judiciar. Procurorii devin judecători la cerere, fără examene, fără nimic. Pe scurt, sunt împreună de la începutul carierei până la finele ei.
Chestia asta mi se pare aberantă. Sistemul funcţionează de parcă singurii care lucrează în sistem sunt magistraţii, ceea ce e fals. Mă întreb privind la ceea ce am scris mai sus, de ce un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte poate să devină judecător la ICCJ, la o simplă cerere, iar un avocat trebuie să dea examene şi să o ia cu începutul de la judecătorie. Cu ce e mai pregătit un procuror de la DNA pentru slujba de judecător la secţia penală a ICCJ decât un avocat care a făcut cauzele penale? De ce pe avocaţi îi pregătim profesional în gluma macabră numită INPPA, iar pe procurori la INM? Că, în sala de judecată cică se află pe poziţii de egalitate. De ce în CMS sunt procurori, nu şi avocaţi ori notari? Pe ăştia nu îi interesează Regulamentul intern al instanţelor, ca să dau un singur exemplu? Sigur, nu e firesc ca un avocat să decidă promovarea unui judecător la ICCJ, dar e firesc ca un procuror să o facă?
Acum ceva vreme dna procuror general al României se dădea mare că procentul de achitări la noi este cam de 5%, mult sub media europeană care este undeva pe la 15%. Dacă scădem achitările pe 18 indice 1, care nu sunt realemente achitări, cred că ajungem undeva pe la 1%. Eu nu m-aş da mare cu chestia asta, pentru că asta demonstrează nu faptul că avem procurori de 15 ori mai buni decât cei nemţi ori englezi, ci faptul că instanţele noastre sunt de 15 ori mai apropiate de parchete decât cele germane sau britanice. Aşa cum spuneam mai sus, nu cred că ne ajută să avem nici procurori care îşi uită rolul şi se cred judecători formulând verdicte, iar nu acuzaţii, dar nici faptul că avem judecători atât de apropiaţi de colegii magistraţi încât intră în sala de judecată cu convingerea că orice inculpat e vionvat. Şi, în fine, nu ne ajută nici procurori DNA care devin judecători la ICCJ după 10 de ani de carieră şi toată lumea crede că sunt imparţiali.

Despre arestarea preventivă

Leave a reply
Trăiesc cu senzaţia acută că sistemul nostru juridic are o problemă în raport de instituţia arestării preventive. Trăiesc, de asemenea, cu senzaţia şi mai acută că societatea română are o problemă majoră cu înţelegerea rolului şi funcţiei acestei instituţii. Cred că se arestează prea uşor şi pentru perioada prea lungi de timp şi mai cred că justiţia penală nu se realizează prin încheieri de arestare, ci prin hotărâri de condamnare. Cred că aproape toată lumea de la ziarişti la procurori şi de la oameni simpli până la judecători uită că omul a cărui arestare se cere este nevinovat. Aşa scrie în Constituţie, aşa scrie şi în codul de procedură penală, aşa scrie oriunde. Nu şi în propunerile de arestare ori în încheierile instanţelor. Plecând de la banalitatea prezumţiei de nevinovăţie, încerc să detaliez un pic.
Fraza cheie este, după mine, următoarea: arestarea nu este o formă de executare anticipată a pedepsei. De aici, câteva consecinţe. În primul rând, instanţa care arestează este chemată să verifice nu dacă ăla a comis fapta care i se reproşează, câteva indicii în acest sens fiindu-i suficiente. Judecătorul este chemat să decidă dacă are rost să bagi în puşcărie un om nevinovat în aşteptarea unor probe şi a analizări acestora în cadrul procesului ce va avea loc. Or, 99 la sută din încheierile privitoare la arestare pe care le-am văzut analizează, pe larg sau pe scurt, dacă omul a comis-o sau nu. Majoritatea nu analizează deloc dacă are rost să îl închidem pe ăsta preventiv sau nu. Preventiv înseamnă că prevenim ceva şi ar fi frumos ca magistraţii să ne explice ce prevenim. În al doilea rând, dacă arestarea nu este o formă de executare a pedepsei, continui să mă întreb de ce gravitatea faptei poate justifica detenţia preventivă? Parcă omul era nevinovat şi nu a comis nicio faptă nici gravă şi nici mai puţin gravă….
Pe de altă parte, continuă să îmi scape fraza cheie în care se interpretează art. 148 lit. f, aia cu pericolul pentru ordinea publică care reiese din rezonanţa faptei în rândul publicului, care ar rămâne cu senzaţia că o faptă aşa de gravă nu este pedepsită dacă nu îl arestăm pe fraier. Repet, că e important: îl pedepsim pe fraier. Sistemul îşi exprimă în această frază părerea despre arestare: arestul este o formă de pedeapsă. Numa’ aşa se pot explica arestări pentru fapte din culpă. Adică, un idiot care depăşeşte aiurea şi omoară 3 oameni poate fi arestat că e periculos. În schimb, dacă nu e arestat, i se prelungeşte dreptul de circulaţie, că e prezumat nevinovat. Jur că nu mai pricep nimic. Tot aşa se pot explica arestările pentru fapte comise în urmă cu 2 ani. Adică, dacă ăla nu a afectat cu nimic ordinea publică timp de doi până l-am prins noi, devine brusc un periculos imediat ce l-am prins cu raţa în gură…
Se merge însă constant pe linia asta cu rezonanţa faptei în rândul publicului, de parcă ăsta decide cine trebuie arestat sau nu. Păi, dacă esenţială în determinarea existenţei sau nu a unui pericol public este rezonanţa faptei şi percepţia publicului, de ce dracu nu reînfiinţăm tribunalele poporului, măcar să ştim o treabă? Eu citisem undeva prin Constituţie că judecătorii se supun numai legii, nu şi publicului care le cere arestări.
Se uită şi faptul că publicul român este manipulabil până la Dumnezeu şi înapoi, că este isteric şi lipsit de aproape orice formă de cultură juridică. Orice acuzaţie de corupţie naşte isterii populare. Orice accident de circulaţie provocat de unul care o băut înainte naşte cereri de executare în piaţa publică. Orice eveniment din ăsta e ştire de primă pagiună. În schimb, toată lumea îşi bagă picioarele în hotărârile de condamnare, care nu sunt ştiri sau sunt de ultima pagină, după fata de la pagina 3 şi ştirile din sport. Ăsta e publicul după care ne luăm pentru a aprecia necesitatea arestului preventiv? Repet, preventiv.
Cum explicăm nenumăratele situaţiile în care după diverse perioada de arest, se aplică pedepse cu suspendare? Ăla a fost periculos cât era nevinovat, dar după ce l-am dovedit e băiat de treabă, care nu ar face rău nici unei pisici? Cum explicăm hotărâri de condamnare la 3 ani de închisoare pentru fapte pedepsite de la lege până la 15 ani, după ce l-am ţinut pe ăla arestat un an? Unde e gravitatea faptei, dacă îi dăm minimul prevăzut de lege? Unde e gravitatea mult clamată în încheierile de arestare când la final îi reţinem la om circumstanţe atenuate judiciare, constând în buna comportare în societate înainte de comiterea faptei? Mai întrebări din astea retorice, dar ar însemna să o lungesc prea mult.
Cred că tot sistemul trebuie să îşi revizuiască modul de a privi arestarea şi să plece de la faptul că ceea ce se judecă este dacă un om nevinovat trebuie închis o vreme pentru a proteja societatea. Cred de asemenea că toată lumea ar trebui să ia un caiet frumos liniat şi să scrie de 50 de ori ca şi clasa a treia, ceea ce scrie în art. 136 din Codul de procedură penală: scopul măsurilor preventive este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Nu sancţionarea inculpatului.

Despre caracterul facultativ al legii

Leave a reply

Te duci la facultatea de drept şi, de la primul curs, ţi se spune că legea este o chestie care e obligatorie. De altfel, dacă mai interesează pe cineva, scrie asta în art. 1 din Constituţie. Pare normal pentru oricine, expresia părând a fi un sofism.

Nu e, din păcate. Pe criterii care îmi scapă cu desăvârşire cel puţin o parte din magistraţii noştri au ajuns la concluzia că o parte dintre legi sunt facultative, nu obligatorii. Aleg la întâmplare câteva exemple, fiind prea multe pentru a le menţiona pe toate.

Unele dintre cele mai dese întâlnite norme cu caracter facultativ sunt cele care impun termene în sarcina magistraţilor. S-a ajuns la concluzia că bună parte dintre ele sunt de recomandare, de parcă legea stabileşte recomandări, nu obligaţii. Ca să punctez discuţia: propunerea de arestarea preventivă se înaintează instanţei competente cu cel puţin 5 zile anterior expirării duratei arestării preventive, recursul împotriva unei soluţii ce vizează arestarea se judecă în termen de 3 zile, recursul împotriva unei încheieri de prelungire a arestului preventiv se soluţionează anterior expirării duratei arestării anterioare etc. Cel puţin jumate din curţile de apel din ţară sunt perfect convinse că astfel de norme juridice nu le creează obligaţii, ci le fac recomandări. Există şi o explicaţie oficială: legea nu prevede sancţiuni în caz de nerespectare a unor astfel de termene. Vin şi eu şi mă întreb: serios? Da’ constatarea nulităţii unor acte pentru tardivitate nu este o sancţiune? Mă întreb asta pentru că dacă inculpatul îndrăzneşte să formuleze vreo cerere după termenul stabilit prin lege, se găsesc sancţiuni chiar dacă legea nu le menţionează expres. Un studiu atent al normelor procesuale cu privire la apel, ca să iau un exemplu, nu decelează nicio normă care să precizeze expres nulitatea apelului tardiv, dar asta nu înseamnă că instanţele au ajuns la concluzia că termenul de apel ar fi de recomandare. Eu nu pot pricepe sub nicio formă de ce ridicarea unei excepţii de nulitate relativă după termenul legal este inadmisibilă, iar formularea unei propuneri de arestare preventivă după termenul legal este admisibilă.
Nu vreau să mă apuc să dau exemple de instanţe care au judecat recursuri contra unor încheieri de prelungire a arestării preventive mult după expirarea duratei arestului anterior, pentru că nu este scopul acestui text, dar continui să mă întreb de ce o mai fi scris legiuitorul un termen în lege, dacă oricum e facultativ. Chiar să considerăm că, din loc în loc, legiuitorul nostru e medic sau consutant? Că numa’ ăştia fac recomandări…

Mai dau un exemplu. Mai nou, la parchete s-a creat o modă. Juma’ de urmărire penală se face sub forma actelor premergătoare. E destul de comod, nu te deranjează nimeni, nu trebuie să înştiinţezi suspectul ori apărătorii lui, poţi să iei declaraţii fără să te bruieze vreun avocat înfipt în scaunul de lângă tine, nu ai niciun text de lege care să te chinuie. Aşa cum spuneam, e mai comod. Dacă nu vrei să-l arestezi pe om, începi urmărirea penală după ce ai terminat-o, mai ales de când s-a ajuns la concluzia că şi interceptări se pot face în această fază (era să spun a procesului penal, dar e în afara procesului penal).
Bun, trecem peste asta. Avem totuşi un text în cod, la art. 224, care ne spune că actele premergătoare pot fi folosite ca probe dacă sunt consemnate într-un proces verbal. Acum vreo lună am văzut un astfel de proces verbal într-un dosar şi am luat şoc. Nu mai văzusem până atunci. Invocasem anterior de câteva ori, în mai multe dosare, nulitatea unor probe administrate anterior începerii urmăririi penale, dar care nu erau consemnate în niciun proces verbal. Instanţele sesizate cu aşa ceva au explicat frumos că art. 224 nu e obligatoriu, pentru că include cuvântul “poate”, deci are caracter facultativ. Mă tot întreb de atunci de oare l-or mai fi pus în cod dacă nu e obligatoriu. Numa’ ca să le atragă atenţia procurorilor că, dacă au chef şi se plictisesc, pot să scrie şi un proces-verbal din ăla?

Exemple mai sunt cu ghiotura. De aceea, punându-le cap la cap, am ajuns la concluzia că normele de drept public sunt de două feluri: unele obligatorii, altele facultative. În cea de-a doua categorie se regăsesc în principal cele care impun obligaţii în sarcina organelor judiciare. Mă gândesc ca, de la anul, să îmi încep cursul de constituţional cu această nouă clasificare, măcar să nu ia copiii şocuri când se vor trezi în practică. Bine, asta înseamnă că trebuie să le precizez de la bun început că în categoria legilor facultative se regăseşte şi art. 1 din Constituţie. De unde rezultă logic că, în mod facultativ, în România respectarea legii este obligatorie. Pe ăia pe care îi văd la curs că nu înţeleg formula o să îi îndrum spre alte profesii decât magistratura. Celor cărora o să li se pare perfect logic, se pot integra perfect în sistem.

PS. Aş vrea să nu fiu acuzat de faptul că nu aş ştii că există într-adevăr şi norme de recomandare ori facultative. Totuşi, ele apar în dreptul privat în care contractul este legea părţilor, iar nu în dreptul public.