Radu Chiriţă

Category: magistratura

  • Cu calu la teve

    Era bancul ăla old school, cu un ţăran care duce un cal la târgul de animale şi vine careva la el şi întreabă:

    – E tânăr calu’?

    – Nu, bre, e bătrân ca dracu’.

    – Da’ mai trage?

    – Mai trage pe dracu să-l ia. Nici dinţi nu mai are-n gură.

    – Băi, bre, tu vrei să vinzi calu ăsta?

    – Nu, l-am adus numa să-l vadă lumea, să-l fac de ruşine.

    Io cred că de aia o pus-o în Guvern pe doamna aia cu spitalul privat, că altfel nu-mi explic. Mie mi se pare că a făcut treabă bună cu acea asociaţie, a reuşit să adune o grămadă de bani, a făcut ceea ce statul nu a fost în stare de atâta vreme. Mi se pare lăudabil. Totuşi, dacă un om face un lucru bun sau e bun la ceva, nu înseamnă automat că e competent la tot ce mişcă. Stăm şi ne uităm la tenismeni care vorbesc despre mediu, de parcă dacă ai câştigat Roland Garros înseamnă că eşti şi doctor în biologie, ori la actori buni vorbind despre sistemul de justiţie. Mă rog, l-am pus pe unul preşedinte nu pe motiv că am crezut că e competent, nesecurist, ci pentru că acum 30 de ani o fost bun la mate. De parcă candida de şef la asociaţia matematicienilor expiraţi.

    Mi se pare că aşa suntem şi aici. Au luat-o pe femeia aia, care a făcut o treabă lăudabilă, şi au pus-o în Guvern, cică să fie cea cu drujba, să reorganizeze statul. Iar primul lucru la care s-a gândit ea, a fost să dea cu hate la judecători. Acuma, dacă din postura de şef de asociaţie, sau de persoană pur privată poţi să ai şi păreri proaste, că e un drept fundamental să fii prost, din postura de al 5-lea vice prim ministru, nu prea ai dreptul fundamental să fii prost. Lu’ doamna aia nu i-o spus nimeni că, din momentul în care eşti în funcţii de genul ăla, tu nu mai eşti un simplu ciuri buri, ci eşti statul român. Iar statul român nu poate fi prost.

    Nu îi apăr neapărat pe magistraţi, am mai spus că am păreri împărţite cu privire la subiectul pensiilor lor. Constat numa’ că vrem să reorganizăm statul cu o persoană care e atât de inteligentă, încât nu realizează că nu e pe persoană fizică în piaţa Victoriei şi nu stă la o cafea cu un ziarist la care să dea cu hate cum vrea ea. Ci exprimă o poziţie oficială a guvernului. În plus, constat că doamna aia nici nu ştie cum mă-sa funcţionează statul şi banii lui(noştrii, discutabil….). Una era să spună, în stilul lui legendar al lui Copos, „n-am, bre, n-am”, alta e să spună „luaţi bani de la gura copiilor, a spitalelor” şi a alocaţiilor pentru partide politice (asta ultima e de la mine, să trăiască naşu mare şi AEP-ul.

    Părerea mea e că doamna aia (am uitat cum o cheamă) ar trebui dată afară, să se întoarcă la ceea ce ştie să facă şi chiar îi iese. Din poziţia aia, poate să spună ce vrea despre pensiile magistraţilor, că are libertate de exprimare. Dacă nu o dă nimeni afară, măcar să îi explice cum funcţionează statul şi bugetul. Şi că plăţile de salarii, pensii, alocaţii, cheltuieli sociale, investiţii, prostii, şpăgi internaţionale, ajutoare de stat şi alte rahaturi nu se fac în manieră descrisă de ea.

    Trecând din colţul roşu în colţul albastru în meciul deceniului între puterile statului, cred că suntem în acelaşi registru. Pe persoană fizică, poţi să faci plângeri penale, inclusiv din alea nefondate sau fără niciun sens. E dreptul tău fundamental, după cum zicea şi procuroru’ ăla de la cesemeu. În numele CSM-ul însă, nu e chiar aşa, pentru că şi cesemeu e tot o instituţie, e tot statul. CSM-ul nu are niciun drept fundamental, nici măcar pe ăla de a fi coleric. Numa persoanele private au drepturi fundamentale, mi se pare că refuzăm să pricep asta.

    Înţeleg perfect că s-au săturat să o ia gioale, probabil că şi io aş fi coleric în locul lor. Înţeleg că e stupid că vedem non stop grafice cu vârste de pensionare prin Europa la juzi, dar ne facem că nu vedem că imensa problema bugetară sunt poliţiştii, militarii şi securiştii care ies la pensie tot la 50 de ani şi tot cu pensii speciale. Îi drept că mai mici, dar şi sunt şi mult, mult mai mulţi. Judecătorii măcar au o minimă justificare pentru vârsta aia de pensionare juvenilă, că unii chiar au foarte mult de lucru în condiţii dificile. Nu chiar toţi, iar imensa parte a procurorilor sigur nu, dar trecem peste. Pentru securişti şi la restul oamenilor în uniforme chiar nu este vreo justificare. Adică, di ce dracu ăla care s-o stresat masiv 25 de ani să stea de la pază la detectorul de metale din instanţă, ăla care o lucrat 25 să cumpere uniforme militare sau cel care o căutat după apă în bagaje la aeroport, cel care o stat la calculator să transcrie procese verbale de ascultare pe care să le semneze apoi un procuror iese la pensie la 50 de ani? E aberant. Înţeleg că e fucking frustrant că numa’ tu să fii ăla care sparge aiurea banii statului român, iar doamna Anaconda să fie în retragere la 50 în mod legitim. Pricep.

    Pricep şi că e nasol ca orice decizie nepopulară iei, mai ales la ICCJ sau la unele curţi de apel, să fii ăla care o ia la pateu. Pricep şi că mai e frustrant că eşti şi în poziţia în care nu poţi replica. Pricep că e foarte nasol ca dacă îl achiţi pe un „corupt”, tu să fii de vină, nu idiotu care l-o trimis în judecată aiurea, iar tu ai achitat un nevinovat. Nu ai „scăpat” un infractor, ci ai apărat un nevinovat faţă de nişte acuzaţii eronate sau, uneori, abuzive. Pricep.

    Dar chiar cred că o justiţie raţională respiră de vreo 3 ori şi apoi se mai gândeşte dacă să facă plângeri penale instituţionale colerice, care nu au niciun fundament juridic în ele. Pe persoană fizică, da, se pot face.

    Chiar cred că juzii ar trebui să facă două, trei lucruri importante. Pun mai jos lista, poate dau vreo idee bună:

    1. Să adune ceva bani prin chetă şi să angajeze o firmă de PR bună care să îi înveţe un pic cum se comunică cu opinia publică, că opinia publică nu sunt justiţiabilii din sală, şi nici nu se emoţionează la lamentări pe facebook.
    2. Să adune ceva bani şi să angajeze nişte avocaţi buni să îi dea în judecată, pe persoană fizică, pe toţi proştii semnificativi care aruncă cu lături. Aş da în judecată şi Guvernul sau statul pentru că prin agenţii săi alimentează campania asta şi bagă prea constant rahat în ventilatorul presei şi al facebook-ului.
    3. Ştiu că asta nu tare are şanse reale de a se face, dar cred că juzii trebuie să se rupă de procurori, pentru că nu sunt în aceeaşi barcă la hate şi nici nu ar trebui să fie.
    4. Să negocieze o variantă de compromis pe pensii (că acolo nu e regulă cum e acuma, orice judecător raţional trebuie să accepte asta) şi să se asigure că nu îi va beli nimeni la salarii (că alea chiar sunt justificate azi, cel puţin la judecători)

    Aaaa, şi să ceară agresiv demiterea ăleia pe care au dus-o la teve numa să o facă de ruşine.

    În plus, poate să încerce să puncteze şi la altele în faţa opiniei publice, să nu se mai vadă că singurul lucru care îi agită sunt banii de pensii. De exemplu, să facă scandal faţă de încercările de restauraţie agresivă a vremurilor de acum 10-15 ani, cu sereii în strategii de justiţie şi alte aberaţii.

    PS. Şi să nu mai protesteze prin grevă, că aia chiar nu ajută la câştigarea războiului.

  • Hai procurorii peste noi să ne dai şi golul doi!

    Pentru cine nu a apucat să vadă, ieri ICCJ a dat un comunicat de presă. Îl pun cu copy/paste şi după aia îmi dau cu părerea:

    „Astăzi, Înalta Curte de Casație și Justiție, în spiritul transparenței și pentru a facilita accesul jurnaliștilor la informație, a prezentat în extenso rațiunile și considerentele avute în vedere la soluționarea a două cauze de interes public major: dosarul referitor la fostul ministru al Sănătății, Nicolae Bănicioiu, și dosarul cunoscut sub denumirea de ‘Ferma Băneasa’.

    Cu acest prilej, având în vedere dezbaterile generate în spațiul public de cauzele în care sunt implicate persoane cu notorietate, purtătorul de cuvânt al instanței supreme a reafirmat principiile și valorile care guvernează actul de justiție într-un stat de drept, subliniind că:

    1. Nu este suficientă doar formularea unei acuzații penale, ci este necesară probarea acesteia în condițiile unei justiții înfăptuite în condițiile unui stat de drept.
    2. Nimeni nu poate să fie condamnat dacă nu sunt probe concludente care să confirme vinovăția. Trimiterea în judecată fără probe suficiente afectează încrederea în justiție, fie încrederea în parchete fie în instanțele judecătorești, mai cu seamă în cazurile care suscită interes mediatic.
    3. Este important ca urmărirea penală să fie făcută cu diligență, în condiții de deplină legalitate cu respectarea tuturor normelor procesuale și de maniera a asigura standardele statului de drept.
    4. Indiferent de presiunea și emoția publică creată de formularea acuzației, instanțele judecătorești nu pot să acționează decât în limitele legii, ca o garanție a statutului de drept. Tocmai aceste elemente diferențiază sistemele judiciare din societățile democratice consolidate, și anume garanția procesului echitabil.
    5. Pentru că în cazul multor cetățeni ce fac obiectul acuzațiilor penale comunicate și promovate public, s-a creat deja percepția publică a vinovăției, iar ulterior situația juridică obiectivă nu a confirmat o soluție de condamnare, ori a infirmat o asemenea soluție, se impune diligență din partea organelor judiciare și ale mass-media pentru a întări garanția prezumției de nevinovăție, menționându-se că adevărul juridic îl stabilește numai instanța de judecată și numai în limita legii.
    6. În România se aplică standardele statului de drept, justiția înfăptuindu-se în baza legii și nu ca justiție populară. Judecătorii instanțelor naționale sunt garanții statului de drept privind asigurarea procesului echitabil cu respectarea legii, a deciziilor Curții Constituționale, a jurisprudenței europene și a deciziilor obligatorii în unificarea practicii judiciare.”

    O să încet prin a aplauda. Nu ştiu cine a avut iniţiativa şi nici cine l-a scris, dar: Bravo, îi super! Jos clopu’, aşa se face! Când toată lumea îţi aruncă cu lături în cap, trebuie o reacţie şi mă bucur foarte tare că aţi decis să o aveţi. Probabil trebuie mai demult, dar e bine că aţi început să spuneţi şi cu voce tare câteva chestii.

    Nu ştiu dacă a fost undeva în ceva program artistic al ministerului propagandei sau a ieşit aşa în mod natural, dar prea mult timp societatea noastră a funcţionat pe principiul: procurorul e bun, ăla acuzat e vinovat, iar judecătorul care nu condamnă e rău. Nu se mai poate aşa. Nu cred că mai putem ca societate normală să tolerăm ideea după care justiţia o face parchetul, iar instanţele (dacă sunt cu poporul) condamnă, iar dacă achită sunt duşmanul poporului. Am funcţionat aşa ani de zile, cu o presiune fantastică pe judecători. Oricât de heităr aş fi, eu o să am întotdeauna un respect fantastic pentru judecătorii care au rezistat la presiunea aia şi au judecat după cum au crezut că e bine, ignorând zgomotul de afară.

    Nu a fost şi nu este deloc simplu să o faci. Hai să ne aducem aminte de situaţia de acum câţiva ani când zeci de mii de oameni strigau pe străzi că Dragnea trebuie să meargă la puşcărie. Ştia vreunul dintre ei ce e în dosar, ce probe sunt, ce au declarat martorii, ce spune legea? Nu. Ştiau vreunul dintre jurnaliştii care scriau ca disperaţii despre asta ceva din alea de mai sus? Nu prea. Singurul lucru pe care îl ştiau toţi este ceea ce a scris DNA în comunicatele de presă, cu valoare de adevăr absolut, scris cu litere de aur. Iar acolo scria că e vinovat. Pentru oricine care a citit aia, partea aia cu „punerea în mişcare a acţiunii penale este doar…. şi nu afectează prezumţia de nevinovăţie” e ca şi alea în care vorbeşte unu repede de tot în reclamele de la medicamente. Toată lumea le ignoră. 99% din ţara asta era convins că ăla era vinovat. Îşi imaginează cineva ce presiune a fost cei care au judecat? Cum era ca, dacă era de achitat, să fii cel pe care îl urăşte o ţară? Să fii cel care va fi cunoscut „judecătorul lui Dragnea”? Eu pot doar să îmi imaginez, dar nu aş vrea să trăiesc asta.

    Asta cu Dragnea este doar un exemplu. Zeci, sute de situaţii similare am avut şi avem. Presa scrie în disperare de câteva luni despre „valul de decizii favorabile infractorilor”. Un fost ministru de justiţie urlă cu spume că valul ăsta trebuie să se oprească, spunând mai pe româneşte că toţi cei care sunt acuzaţi trebuie condamnaţi. Pe scurt, că judecătorii încurcă rău de tot când nu dau dreptate parchetului. Un jurnalist conectat bine la pădure scria ieri că trebuie să revenim la legile vechi, când preşedintele numea şeful de la ICCJ şi doar astfel putem avea o justiţie „funcţională”. Prin asta se înţelege, evident, condamnări pe bandă rulantă, că asta vrea poporul. De la Tribunalele poporului din 1948 încoace, asta vrea poporul: să nu ne mai încurcăm cu procesele.

    E oribil. Justiţia are foarte multe păcate. Pe unele dintre ele le-am scris sau le-am spus şi mi-am luat o grămadă de priviri ciocuşe prin săli. Susţin în continuare că independenţa justiţiei s-a confundat cu iresponsabilitatea, care e la fel de gravă ca dependenţa. Dar soluţia ca justiţia şi judecătorii să fie şi să se comporte responsabil nu este nici să îi faci din nou dependenţi de preşedinte şi nici să pui presiune pe ei să condamne orice mişcă.

    Atunci când un dosar se termină cu achitare, opinia publică ar trebui să dea cu hate la procuror. Ăla trebuie întrebat ce dracu o făcut. Sigur, uneori nu e de vină. Unele chestii le vedem diferit, uneori unele chestii nu le poţi proba etc. Nu orice achitare înseannă că parchetul o eşuat, ele sunt fireşti şi ţin de activitatea umană generală. Dar alteori, nu e aşa. Atunci când procurorul încalcă legea, iar instanţele anulează din probe, nu suntem în situaţia în care justiţia nu funcţionează pentru că legile sunt maltratate sau că judecătorii se ascund în spatele unor chiciţe. Suntem în situaţia în care unu de la parchet o ignorat legea, iar el ar trebui să fie primul care să fie farmacie.

    Ne lipseşte rău de tot în societate educaţia juridică şi nu pare că facem ceva să o corectăm. Credem în continuare ca dobitocii că orice om trimis în judecată e vinovat şi, dacă nu e condamnat, este pentru că o „scăpat”, eventual cu complicitatea judecătorilor. Credem în continuare că ăia trimişi în judecată sunt „hoţi”, „corupţi”, că doar nu i-o trimis în judecată degeaba. Ceva, ceva or făcut ei. Asta trebuie să înceteze.

    Ştiu că nu ţine de ICCJ să o facă, dar comunicatul de ieri este un pas pe care eu îl salut major. Cred că UNBR ar trebui să facă mai mult. În programul ăla cu educaţia juridică în şcoli ar trebui să îi învăţăm pe copii şi asta, nu doar despre faptul că drogurile sunt infracţiune. Cred că CSM ar trebui să facă (mult) mai mult. În primul rând, să interzică rahaturile alea de comunicate de presă cu acuzaţii certe de vinovăţie. Alea distrug cariere şi vieţi ale unor oameni care sunt prezumaţi nevinovaţi şi care posibil să fie achitaţi. Pe lângă asta, ar trebui să facă mai mult de atât. Io, dacă aş fi dictator la CSM, l-aş da în judecată pe tâmpitul ăla care a fost ministru al justiţiei (mai e şi avocat, gizăs creist….). Ştiu că ar fi o discuţie despre calitatea procesuală activă, dar trebui început de undeva, că un comunicat cu protejarea independenţei e pistol cu apă, nu îl citeşte nimeni şi nu opreşte pe nimeni.

    Să nu credem că presiunea aia nu funcţionează. Nu întotdeauna, nu la toţi judecătorii etc., dar funcţionează. În ciuda faptului că suntem ţara care protejează infractorii, că suntem ţara în care justiţia ajută infractorii etc. suntem ţara din Europa cu cea mai mică rată de achitări. Iată datele privind rata de achitări la nivelul ţărilor care au publicat informaţii oficiale de acest gen. Menţionez că achitările de acolo nu includ retragerile de acuzaţii, instituţie pe care noi nu o avem. Ar fi oricum degeaba, că eu încă nu am văzut vreun procuror capabil să se ridice la jumatea unui proces să spună că retrage acuzaţiile, că nu se susţin. Aşa ceva ar fi de negândit, incompatibil cu mentalitatea din parchetele noastre, ceea ce e foarte trist.

    Închid paranteza şi pun mai jos tabelul cu statele de unde am date:

    După cum se vede, fie procurorii noştri sunt mai buni de 4 ori decât cei din Franţa sau de 10 ori decât cei din Grecia, fie justiţia noastră penală condamnă pe bandă rulantă, de fapt, în ciuda spumelor care apar pentru că un dosar sau altul s-a terminat cu achitare. Singura zonă de la noi unde ratele de achitare sunt uriaşe este pe dosarele DNA, rezultat al unui profesionalism excelent al procurorilor de acolo.

    În final, revin de unde am plecat: bravo celui care şi-a asumat acel comunicat al ICCJ! Sper să fie începutul unei lupte contra presiunii pe justiţia penală (că aia civilă zici că nici există….).

  • Jur!

    Citesc cu ochii scoşi din orbite o ştire de ieri: http://www.hotnews.ro/stiri-esential-22127255-generalul-sri-dumitru-dumbrava-confirmat-comisia-sri-cunoaste-colaborat-procurorul-lancranjan-dar-neaga-ajutat-cariera.htm. Cică dl. general SRI a fost frecvent pe la parchete şi la instanţe să dea sfaturi juridice procurorilor şi judecătorilor implicaţi în dosare în care SRI interes. 24 de ore mai târziu, domn general e încă în funcţie, numele procurorilor şi al judecătorilor care au avut nevoie de consiliere din partea sa nu este cunoscut, iar CSM-ul, Danileţ şi Moise Guran încă luptă cu legile justiţiei. Pentru mine e cam târziu, dar jur că o să fac orice posibil ca ai mei copii să trăiască într-o ţară în care la 24 de ore de la o asemenea declaraţie dl. general ar fi în arest preventiv, procurorii şi judecătorii consiliaţi ar fi măcar suspendaţi din funcţie, iar ONG-urile ar protesta în stradă împotriva serviciilor secrete şi nu în favoarea lor. Ce dracu’ de ţară e asta? Ştiu că suntem o naţie predestinată manipulării grosolane, că aşa o ducem de cel puţin 80 de ani, dar cum rahat să te numeşti “România curată” şi să accepţi asta?

    Mai zice dl. general că el lupta împotriva judecătorilor sau al experţilor care stabileau altceva decât era în probele dosarului. Ceeeeeeeeee? SRI citeşte probele unui dosar, stabileşte care este soluţia corectă şi, dacă judecătorul dă altă soluţie, mută câmpul tactic la el în birou???????????? Din câte discuţii am avut cu judecători care au activat înainte de ’89, Securitatea nu avea atâta tupeu. Ăia aveau o limită.

    Astăzi, îl văd live pe unul de la PNL (pentru cine nu îşi mai aminteşte L vine de la Liberal) spunând în Parlament că preşedintele trebuie să poată refuza numirea în funcţii din zona justiţiei pe baza informaţiilor de la serviciile secrete. Adică, dacă este propus cineva Preşedinte la ICCJ sau boss de boss la DIICOT, preşedintele să îi poată refuza numirea pentru că băieţii cu ochi albaştri îi şoptesc că nu e de-“al nostru”.

    Vroiam să scriu mai multe, aveam nişte dume bune în minte etc., dar mă opresc. Mi-e atât de scârbă nu de ceea ce fac ăia de la SRI, ci de tăcerea asurzitoare dinspre CSM-ul care apără abitir independenţa sistemului imediat ce spune orice fraier că un judecător îi un bou, de tăcerea judecătorilor care au învăţat drept de la dl. general, de tăcerea procurorilor care au învăţat drept de la servicii, de tăcerea judecătorilor cărora li s-a arătat care este “soluţia fondată pe probe” într-o dosar. Chiar nu este unul să spună ce şi cum s-a întâmplat?

    “Jur să respect Constituţia şi legile ţării, să apăr drepturile şi libertăţile fundamentale ale persoanei, să-mi îndeplinesc atribuţiile cu onoare, conştiinţă şi fără părtinire. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”. Mai ţineţi minte când aţi jurat asta? Să vă fie ruşine tuturor…

     

    PS. Evident, UNBR nu are nimic de zis. Nu ne interesează, noi să fim sănătoşi!

  • Globul de sticlă

    Am citit ieri un text scris de doamna Florica Roman, judecător al Curţii de Apel Oradea, doamnă al cărei avocat am onorarea să fiu. Iniţial, după ce am citit textul său, mi s-a făcut rău. Încercasem de mai multă vreme să o conving să nu facă asta, pentru că dosarul penal nu s-a finalizat şi experienţa îmi şopteşte că a te lua în piept cu tot sistemul nu e o idee bună atunci când eşti cu acţiunea penală pusă în mişcare. Mi-am adus aminte apoi de un mail pe care l-am primit de la doamna Roman în urma cu ceva vreme şi care este cel mai trist mail pe care l-am primit vreodată. Şi am primit multe mailuri triste. Şi realizez că e totuşi bine că a spus ce a avut de spus. Dacă toţi tăcem din gură, ne ducem dracu’ toţii. Orbiţi de o companie mediatică şi de un cult al personalităţii DNA ce tinde să devină faraonic, oamenii de bună credinţă nu pot decât să pice în această capcană pentru că nimeni altcineva nu vorbeşte.

    Mă obsedează nedumerirea dnei. Roman privitoare la faptul că avocaţii tac. E adevărat: tăcem. Unii din “capul plecat, sabia…”, alţii pentru că “clientul pierde, nu eu”, alţii pentru că ştiu că mulţi judecători se răzbună, alţii pentru că au schelete în dulap şi le e frică, alţii pentru că sunt acoperiţi. Iar barourile şi UNBR tac pentru că şi-au ratat complet misiunea. Iar ratarea e irevocabilă. Cât timp pentru conducerea avocaturii din România principala problemă nu va fi umilinţa pe care şi-o încasează justiţiabilii prin instanţe şi parchete, ci plata contribuţiilor, nu are sens să discutăm despre vorbit.

    De ce tac eu? Pentru că am sentimentul că, dacă vorbesc, sunt singur împotriva tuturor. Am scris acum vreo 3 ani ceva şi am primit aplauze la telefon şi pumnii în gură în sală. Pentru că încă cred că dacă ceva de spus o să o spun în sală (iar acolo o fac). Pentru că de multe clienţii îmi spun să tac pentru că încă speră ca “sabia nu îl taie”. Pentru o grămadă de alte motive. Unele sunt pretexte, alte sunt motive false, unele sunt reale.

    Dacă Florica Roman nu mai tace, la fel şi Dana Gârbovan şi UNJR-ul, Adina Lupea sau preşedinta AMR (am uitat cum o cheamă pe doamna judecător), cred că ar trebui să ne apucăm de vorbit. Cunosc o grămadă de judecători şi procurori care sunt oameni decenţi şi care încearcă să îşi facă meseria cum pot mai bine. Îşi bagă însă fiecare dintre ei capul în dosarele proprii, prefăcându-se că nu îşi văd colegii care îşi bat joc de ideea de justiţie. Şi degeaba majoritatea magistraţilor sunt ceea ce ar trebui să fie pentru că cei abuzează, care răspund la comenzi politice sau militare, care iau mită, care nu îşi citesc dosarele, care or citit ultima carte de drept în anul IV, care motivează în 2 paragrafe, care copiază rechizitorii etc. sunt suficient de mulţi încât sistemul să nu existe. Toţi cei care sunt decenţi nu trebuie să uite că dacă în cea mai curată cameră din lume pui un rahat, o să pută în toată camera. Lumea justiţiei e plină de abuzuri, de putere scăpată de sub control, de ascunderea gunoiului sub preş şi de incompetenţă şi indiferenţă vecină cu nesimţirea. Îmi asum cele spuse.

    În logica textului meu, ar urma să dau nişte exemple. Am vreo 3 exemple din ultima lună, de abuzuri pentru care, într-o ţară normală, nişte magistraţi ar fi fost daţi afară, iar unul ar fi ajuns la puşcărie. Am început să le scriu, însă am şters şi nu le voi publica. De ce? De frică. Pentru că am văzut oameni cărora li s-au înscenat dosare şi au pierdut tot, indiferent dacă au fost sau nu condamnaţi. Pentru că mi-e frică ca, dacă rostesc nume şi fapte, mâine pot fi Florica Roman. Sunt avocat de multă vreme şi atâta încredere am în sistemul judiciar: mi-e frică să dau exemple de abuzuri, cu nume şi fapte, pentru că ştiu că sistemul nu mă va apăra.

    PS. Mailul pe care l-am primit de la doamna Roman:

    “Radu, mi-e greata…fizic,

    Cum am ajuns aici?

    Ma tot gandesc de cand am fost trimisa in judecata ca si eu am contribuit la aceasta mizerie..

    Justitia independenta…imi vine sa vomez..

    Am contribuit cu aceea ca nu mi-a pasat de solutiile colegilor..

    Am intors capul in alta parte…

    Da, ca raul sa triumfe este sufucient sa credem ca nu ne priveste pe noi.

    Ba ne priveste, pe fiecare din noi, cand un nevinovat ajunge la puscarie.

    Este o povara pt toti, pt toata societatea…si pt copii nostri.

    Nu se poate construi nimic pe sacrificarea unor oameni ce nu au facut nimic.

    In aplauzele acoperitilor si goarnelor lor…..a idiotilor utili, care iubesc DNA pana la moarte si sunt orbiti de propaganda.

    Si in indiferenta noastra….a celor care stim…si alegem sa ne uitam in alta parte..

    Sunt patetica….dar uite de ce Romania este fara sanse de a fi normala…”

  • Hai la vot!

    Pe vremea când îmi scriam teza de doctorat, citeam ceva franţuz care povestea despre independenţa justiţiei, spunând că justiţia trebuie să fie independentă de orice altă putere a statului, în special cea executivă, dar şi faţă de cea legislativă sau judecătorească. M-am tot gândit atunci ce Satană o vrut omul ăla să spună cu ultima parte, adică independenţa faţă de puterea judecătorească. Or trecut aproape 10 ani de atunci şi, în sfârşit, m-am prins. Noroc cu CSM-ul că muream mai prost decât francezul al cărui nume nu mi-l amintesc.

    Or dat cesemiştii o hotărâre care până acum a cam scăpat neobservată, deşi merita mai multă atenţie. Asta. Pentru cei cărora le e lene să o citească, o rezum eu. Cică de acum încolo la nivelul fiecărei curţi de apel se vor aduna periodic, cu mic, cu mare, judecătorii din raza acelei curţi să discute problemele de jurisprudenţă neunitară şi, aici e punctul cheie deci atenţie maximă, vor decide prin vot care e jurisprudenţa unitară din raza acelei curţi de apel. Totul în prezenţa procurorului de la parchetul curţii, care va fi invitat şi el să asiste şi să mănânce o măslină la acele întâlniri.

    Nu vreau să fiu nedrept faţă de cel care a avut ideea adoptării de hotărâri judecătoreşti prin vot şi să îl calific ca fiind idiot. S-ar putea să nu fie idiot, ci doar malefic. De ce? Păi, pentru că zice la Constituţie că judecătorul se supune doar legii şi propriei conştiinţe. Nimic despre votul colegilor. DIversitatea jurisprudenţei nu e întotdeauna ceva rău: ea naşte progres şi dezbatere. Vrem cu tot dinadinsul să transformăm juecătorii în simplii funcţionari publici, care să nu mai gândească nimic, ci să aplice un model prestabilit? Îi umplem de RIL-uri, de hotărâri în dezlegarea problemelor de drept şi, pentru că aceste proceduri paralele cu constituţia nu erau de ajuns, le mai dăm şi votul colegilor.

    Cum dracu o să motiveze un jude o hotărâre la care el o votat invers, dar ceilalţi or fost mai mulţi? Ce-o să scrie acolo? Că el ar fi admis excepţia, dar colegii or decis că e inadmisibilă deci se respinge? Sau ce o să scrie? Ceva în ce nu crede? De ce mai avem nevoie de judecători atunci? Putem lua maimuţe, că şi alea imită perfect comportamentul care li se indică? Da, e nasol când ai jurisprudenţă neunitară, e ok să se discute problemele, dar a impune hotărâri prin vot e o măgărie. În condiţii de tranparenţă maximă, că nu o să ştie nimeni în afară de cei prezenţi rezultatul votului.

    În fine, e interesantă ca şi viziune asupra separaţiei puterilor în stat, asupra egalităţii între avocaţi şi procurori şi asupra rolului parchetului într-un stat din secolul 21, faptul că procurorul totuşi participă la astfel de întruniri? De ce? Pentru că e colegul nostru, pentru că toţi suntem magistraţi, pentru că poate mâîne face cerere şi devine judecător, pentru că e partenerul nostru, pentru că de aia nu va exista vreodată egalitate între procuror în avocat în ţara asta.

    Nu ştiu ce va ieşi din această hotărâre, dacă ăştia se vor întâlni sau nu, dacă vor decide ceva, dacă se va respecta votul, dacă va fi dom procuror acolo etc. Nici măcar nu îmi pasă. Mi se pare însă revoltător că organului care luptă, zi şi noapte, pentru apărarea independenţei judecătorului de a decide după propriul lui cap, fără presiuni şi intervenţii externe, să adopte o astfel de hotărâre. Bravo, bre!

    PS. Care se bagă să facem o acţiune în contencios să cerem anularea rahatului ăsta, să-mi dea un mail.

  • Despre egalitate în faţa justiţiei penale. Episodul 1

    Zice la Constituţie şi la CEDO că noi, muritorii de rând care ne luptăm cu justiţia, trebuie să fim egali în drepturi procesuale cu boşii de la parchete. Codul de procedură penală vechi era din ’69, autorii lui trebuiau să supravieţuiască unui regim bazat pe procurori, aşa că nu puteai să ai mari aşteptări de acel cod. Revoluţia lui majoră a fost acu’ vreo 15 ani când procurorii au fost castraţi prin anularea competenţei lor de a aresta.

    Avusei ceva aşteptări mai ridicate de la codul nou de procedură, scris de oamenii care au citit Scriptura după CEDO, şi criticat intens de DNA şi alţi băieţi cu muşchi. Din punct de vedere al egalităţii dintre dulăii Ministerului Public şi căţeluşii lu’ Unebere, un an de experienţă cu noul cod îmi indică că nu s-a schimbat nimic, iar ce s-a schimbat e în rău. O să dau câteva exemple: acum scriu doar despre unul, dar vor mai urma episoade, când s-or mai domoli efectele campaniei de toamnă a DNA pe la birou.

    Când am citit prima dată codul nou, am fost foarte încântat de faptul că, în sfârşit, o dat bunul Dzeu să am dreptul să studiez dosarul de urmărire penală. În cursul urmăririi penale, evident. Nu mai stai ca prostul în întuneric, în timp ce procurorul se lăfăie cu dosarul cauzei în faţă şi cică sunte megali în drepturi. Pe codul vechi, erai ca orbul ca cinema: auzeai ce se vorbeşte (dacă participai la audierile de martori), dar nu vedeai scrisul. Şi nici nu ştiai când actriţa în rol principal e în curu’ gol. Te mai prindeai de una-alta din reacţiile publicului, dar cam atât.

    No, în 2 februarie 2014, am trimis cereri de studiere a dosarului în fiecare din cele câteva zeci de dosare penale ale firmei aflate în urmărire penală. La început, o mers bine, am primit invitaţiile să mergem să studiem dosarele. După vreo lună, momentul de uluială al parchetelor o trecut şi şi-or dat seama de două chestii: legea nu stabileşte vreun termen în care să îţi arate dosarul; legea nu stabileşte vreo sancţiune dacă nu ţi-l arată. Şi apoi o început distracţia. Concluziile după un an de aplicare a acestei norme create să mă facă egal cu procurorul:

    – am dosare pe care nu le-am văzut nici în zi de azi. Cererea încă nu a fost aprobată; să mai aşteptăm un pic; unde-i, vere, graba asta?

    – o grămadă de dosare le-am văzut după mai mult de şase luni, câteva cereri nervoase şi mai multe telefoane şi mai nervoase.

    – extrem de suprinzător, cea mai disciplinată instituţie a fost DNA-ul. Acolo am reuşit să vedem toate dosarele, într-un timp cât de cât rezonabil. Felicitări sincere!

    – mai puţin surprinzător, cea mai indisciplinată instituţie a fost DIICOT-ul. Într-un dosar ne-a respins cererea pe motiv că se vor mai face acte de urmărire penală (cred că ăştia nu or citit încă că nu mai există prezentarea materialului din legea veche). Am făcut plângere la şefii mari de la Bucureşti şi ne-o spus doamna Bica (să trăiască, la mulţi ani) că e legal. În alt dosar, ni l-o arătat cu 3 zile înainte de trimiterea în judecată. În altul, la vreo 8 luni de la cerere. În altul ne-o lăsat 3 ore să studiem vreo 40 de volume. Etc.

    Pe scurt, tre’ să te baţi, tati, ca să îţi exerciţi acest drept…. În afară de DNA (din nou spun: bravo, bre, haideţi că se poate) peste tot ne-am luptat ca să ajungem la punctul în care să întoarcem plini de emoţie un foile unui dosar, bucuroşi ca nişte puşcăriaşi când le pică un Playboy în mână. Şi mă tem că nu ar trebui să fie aşa. Dacă mă plâng la judecătorul de cameră preliminară de chestia asta, o să îmi spună că nu are temei să le facă ceva. Şi are dreptate. Iar asta nu e drept.

  • Aproape 10 motive pentru care susţin protestul avocaţilor

    Citesc că Baroul Dolj a propus Consiliului UNBR un protest al avocaţilor, care să refuze să intre în sălile de judecată şi în camerele parchetului în 8 septembrie, pentru că s-or săturat de atitudinea magistraţilor faţă de ei. Bravo lor, jos pălăria pentru iniţiativă! Sper ca onor UNBR să fie de acord şi cu altceva în afară de crescutul taxelor şi să se fie adoptată ideea oltenilor.

    De ce? Sunt X motive pentru care sunt de acord. Sigur că ele nu vizează toate instanţele şi nici toate completele sau toţi procurorii, dar le vizează pe mult prea multe dintre acestea. Deci, în nicio ordine, cred că e o idee bună şi că o zi e prea puţin. Din punctul meu de vedere, judecătorii trebuie să înţeleagă odată că:

    1. Nu doar procurorii sunt colegii lor, ci şi avocaţii.

    2. Dacă nu am fi noi pe post de barieră între justiţiabili şi ei, ar muri de nervi. Deşi pare greu de crezut, grosul clienţilor noştri sunt capabili să ne expusă păsul lor în vreo 10 ore şi 1000 de hârtii. Nu aţi vreau să vi le expună vouă.

    3. Noi suntem ăia care trebuie să le explicăm oamenilor hotărârile pe care le pronunţaţi. Dacă careva dintre voi crede că cele 3-4 paragrafe în care motivaţi soluţia conving un om care a pierdut procesul, vă înşelaţi amarnic. Tot noi trebuie să le explicăm soluţia şi atunci când nu aţi citit dosarul şi atunci când aţi ignorat probe şi atunci când nu răspundeţi la argumentele aduse în faţa voastră. Şi tot noi suntem cei care trebuie să îi spunem unui om că va merge la puşcărie. Pentru câţiva ani. Şi să nu credeţi că e uşor. Mai ales dacă e nevinovat, pentru că sunt şi erori judiciare. Unele evitabile, altele nu, dar sunt. Şi avocatul e cel care îi spune omului, familiei lui că justiţia i-a distrus viaţa.

    4. De multe ori, tot noi îi învăţăm pe oameni să nu vă înjure sau să facă alte tâmpenii prin sălile în care cică se împarte justiţia.

    5. Din păcate, tot datorită stimei şi respectului cu care ne adresăm în scris şi oral (prea rar şi în gând) aţi ajuns să credeţi că vă puteţi permite orice pentru că nimeni nu spune nimic de frică şi de neputinţă. Frică pentru că îţi beleşti clienţii actuali şi viitori din faţa aceluiaşi complet şi neputinţă pentru că nu am cum să sancţionez un judecător certat cu legea, cu bunul simţ sau cu o minimă doză de respect. Unul din visele mele erotice (care nu se va întâmpla niciodată) este să renunţ la avocatură şi să public o carte cu nume, numere de dosar, fapte şi tot ce am păţit în anii ăştia de avocatură. O am în minte în aproape fiecare zi petrecută pe holurile instanţelor.

    6. Legea nu e facultativă, ci e obligatorie. Pentru toţi, nu doar pentru avocaţi şi pentru părţi. Ci şi pentru procuror, şi chiar şi pentru judecător. În consecinţă, dacă legea scrie că trebuie să motivezi în 30 de zile, e obligatoriu să motivezi în 30 de zile. Că e lege, nu prescripţie de la medic să fie recomandare. Dacă legea scrie că inculpatul are dreptul să vadă dosarul, arată-i dosarul. Acum, nu peste 7 ani. Dacă legea scrie că arestarea se dispune în circumstanţele excepţionale, atunci arestează în circumstanţe excepţionale, nu atunci când cazul o fost dat în presă. Că în lege nu scrie nimic de opinia publică. Şi dacă legea spune că un inculpat e nevinovat, atunci tratează-l ca un nevinovat. Din prima până în ultima secundă. Şi dacă procurorul nu respectă legea, atunci anulează-i actele, că tura viitoare o să o respecte.

    7. Noul cod de procedură penală nu este ăla vechi cu alte numere de articole. Nu de alta, da’ jurisprudenţa o rămas la fel. Poate până în ajunge omul pe Marte, o să vedem şi în jurisprudenţă că s-o schimbat codul de procedură.

    8. Inculpatul nu face cereri în probaţiune pentru că vrea să tergiverseze procesul, ci pentru că vrea să îşi probeze nevinovăţia. Apropos, să ştiţi că are acest drept. Mai mult, pe undeva scrie că are dreptul să o facă în condiţii egale cu parchetul care vrea să îi demonstreze vinovăţia. Bine, asta ar însemna să îi respectăm prezumţia de nevinovăţia şi asta e al dracu’ de greu.

    9. Indiferent ce li s-a spus la INM, nu sunt o elită, nu sunt nişte oameni superiori muritorilor de rând şi nici membrii ai unei societăţi ezoterice. Sunt oameni normali, care au o meserie grea şi care, dacă au conştiinţă, trebuie să se gândească când pun capul în pernă şi la fraierii care stau în arest. Şi ale căror familii plâng la avocat, nu în sală. Care îşi sună avocaţii din arest şi nu pe ei. Că eu mă gândesc în fiecare seară la clienţii mei, care stau prin arest. Şi care au dreptul la o altă justiţie decât cea pe care o primesc de cele mai multe ori.

    Mai sunt. Multe, da’ stau prost cu timpul. Sper ca UNBR să îi lase pe olteni să nu fie singurii care or să-şi umfle amenzi. Că mă îndoiesc profund că efectul protestului va fi altul decât acela că ne-am descărcat şi noi oful. Dacă îmi amintesc bine, atunci când juzii or protestat vreo lună şi ceva refuzând să judece, avocaţii i-au sprijinit, deşi clienţii multora au fost nemulţumiţi de amânare. De data asta, dacă va fi să fie, sunt aproape convins că această castă formată prin multe dintre instanţe şi parchete o vor percepe ca o ameninţare şi vor reacţiona aşa cum reacţionează un Dumnezeu rănit în orgoliul încălcării primei porunci: cu fulgerul!

    PS. Am uitat iniţial ce era mai important. Revin şi arăt că primul motiv pentru care susţin protestul este acela că judecătorii trebuie convinşi că deliberarea se face când se termină procesul, nu când începe. Mai ales la alea penale.