În urmă cu câteva zile, preşedintele a declanşat procedura de revizuire a Constituţiei. A uitat că propunerea o face Guvernul, dar nu-i bai, ne facem că nu vedem.
Să vedem însă ce ne propune preşedintele.
1. Parlament cu o singură cameră. Nu cred că avem vreun avanataj din renunţarea la sistemul actual şi transformarea sa într-un sistem cu o singură cameră. În primul rând, nici parlamentul de acuma nu este chiar bicameral, în condiţiile în care cele două camere fac acelaşi lucru, sunt alese după aceleaşi criterii şi la aceeaşi dată. Practic vorbind, astăzi avem un parlament unicameral cu două camere sau un parlament bicameral cu o singură cameră, adică un fel de struţo-cămilă. Trecerea la un sistem de parlament unicameral pur nu va schimba cu mai nimic sistemul. E posibil să avem un legislativ un pic mai rapid, dar nu viteza de adoptare a legilor e principala hibă a legislativului actual, ci calitatea acestora. Or, din punctul ăsta de vedere, nu se schimbă nimic. Singurul lucru bun este probabil faptul că se renunţă la inepţia cu adoptarea tacită a unor acte normative, singurul caz în care poţi vota ceva chiulind. În al doilea rând, nu cred că e o idee bună, în condiţiile în care statele mari au tendinţa de a împărţi activitatea legislativului în două, pentru a putea face tuturor problemelor care apar în astfel de state. Era pe undeva pe net o statistică făcută de Corneliu Liviu Popescu care indica cu claritate acest lucru. De aceea, cred că o idee mult mai bună era transformarea parlamentului nostru într-un bicameral, adică într-unul cu două camere care să aibă atribuţii diferite, fapt care ar putea eficientiza un pic activitatea parlamentară. Pe scurt, o idee proastă.
2. Maxim 300 de parlamentari. Asta e o idee proastă şi populistă. E drept că a avut susţinerea la referendum, dar sunt convins că dacă lumea era întrebată dacă vrem parlament cu 10 oameni, sărea de 70 la sută procentajul de acceptare. La ora asta avem aproape cel mai mic număr de parlamentari din Europa raportat la populaţie. Economia financiară care se face prin reducerea numărului de parlamentari reprezintă bani de ţigări pentru statul român, iar raportarea la un astfel de argument constituie o simplă nadă aruncată grusului populaţiei care vede în parlamentari numai o sursă de a cheltui bani publici în mod nejustificat. Nu cred că avem nevoie de mai puţini parlamentari, ci de parlamentari mai buni. De parlamentari care voteze după conştiinţa lor, nu după dictatul politic ascuns în spatele ideii de mandat reprezentativ, prin care parlamentarul nu mai reprezintă pe nimeni. Atunci când alegem oameni şi nu partide, ne aşteptăm ca votul în Parlament să fie al oamenilor, nu al partidelor… Revenind la ideea reducerii numărului de parlamentari, sunt convins că de această reducere vor fi afectaţi parlamentarii de rangul doi, nu stelele politicii române, care îşi vor găsi un loc pe o listă eligibilă. Or, deficienţele majore şi derapajele legislativului actual îşi au sursa mai degrabă la nivelul vârfurilor partidelor, decât la baza lor, iar un Parlament redus nu va face decât să accentueze o astfel de stare de fapt. În plus, Parlamentul are o grămadă de chestii de făcut şi rezolvat. Dacă ar fi ceva agenţie de stat care să aibă atribuţiile sale, sunt convins că ar avea mii de angajaţi. 300 de oameni e cam puţin în condiţiile astea, de aceea cred că şi asta e o idee proastă.
3. Reaşezarea mandatelor în CSM. Una dintre modificările de care nu vorbeşte nimeni, deşi e între cele mai grave după părerea mea. Se propune reducerea judecătorilor din CSM şi creşterea numărului reprezentanţilor societăţii civile. Singurii oameni din CSM care pot fi suspectaţi de independenţă politică sunt fix judecătorii. Reprezentanţii societăţii civile desemnaţi de Senat sunt extrem de independenţi politic şi foarte reprezentativi pentru societatea civilă. De procurori nici mai spun. Aşa se va ajunge, să iau un singur exemplu, ca numirile la ICCJ să le decidă un organism în sunt vreo 5 judecători rătăciţi. Evident că reprezentanţii parlamentului (pardon, ai societăţi civile) ştiu mai bine decât ei cine trebuie să ajungă la instanţa supremă şi cine nu. Ajungem la un paradox mai românesc decât sarmalele cu mămăligă: organul care garantează independenţa justiţie nu e independent. E de râs, dacă nu ar fi plâns….
4. Limitarea competenţei instanţelor de a se pronunţa asupra actelor administrative care privesc politice fiscale şi bugetare. Pardon? Adică dacă un geniu al cifrelor de la finanţe decide el să îmi aplice retroactiv vreo normă fiscală şi să mă pună să plătesc taxă auto pentru maşina pe care am vândut-o acum 4 ani, nu poate un judecător să controleze actul pentru că priveşte politica bugetară şi fiscală? Înţeleg că membrii guvernului s-or ofticat că instanţele au admis tot felul de acţiuni privitoare la salarii, dar sursa nu o fost alta decât faptul că guvernul a decis că legea nu se aplică. Iar dacă judecătorii au decis că totuşi legea se aplică chiar şi guvernului, asta nu e o culme a tupeului, ci e art. 1 din Constituţie. Da, ăla cu stat de drept. În ritmul ăsta, în vreo 5 ani o să ni se propună să desfiinţăm contenciosul administrativ, pentru că oricum e stupid ca un tâmpit de judecător să anuleze actele mult prea bine intenţionaţilor guvernanţi de la toate nivelurile.
5. Limitarea posibilităţii de angajare a răspunderii Guvernului. După mine, asta ar trebui să fie limitată de tot. Cineva trebuie să ajungă odată la concluzia că, în ţara asta, regulile trebuie să le facă Parlamentul, că pe ăia i-am ales. Prost sau inteligent el face regulile. Dacă un guvern nu se simte în stare să administreze nişte reguli stabilite de Parlament, are varianta demisiei oricând. De aceea, dacă Guvernul are vreo idee cred că firesc este să facă frumos o propunere legislativă, să permită discutarea şi modificarea ei, iar dacă se respinge propunerea să îşi dea demisia ori să înghită în sec şi să guverneze în condiţiile dictate de parlament. Forţarea asta a mâinii propiului partid să voteze o lege prin abţinerea de la vot e un alt fel paradoc românesc.
6. Reţinerea de 48 de ore. Prima propunere cu care mă declar de acord. Cam aşa e peste tot, în unele state chiar 72 de ore şi e firesc pentru a da totuşi posibilitatea de a se judeca arestarea în timpul reţinerii. Sper doar să nu cunducă la abuzuri şi să fim în situaţia de astăzi.
7. Eliminarea prezumţiei de caracter licit al averii. Nu vă cu ce ne-a încurcat până acum această precizare. Oricum, suntem tot acolo pentru că această prezumţie decurge fie din prezumţia de nevinovăţie în materie penală, fie din cea de bună credinţă în actele civile. Nu se schimbă nimic.
8. Sugerarea unei răspunderi mai extinse a magistraţilor pentru erori. O ideea bună, al cărei fan necondiţionat sunt (poate voi scrie odată şi ceva pe tema asta). Rămâne însă de văzut cum se va materializa în legislaţia ordinară, ca să vedem dacă va avea vreun efect sau nu.
9. Eliminarea imunităţi parlamentare de procedură. Nu ştiu ce să spun. Cred că e totuşi o ideea bună, în condiţiile în care sper să nu ajungem totuşi la mizeri de genul reţinerii unor parlamentari pentru a alcătui majorităţi parlamentare. Sper ca nimeni să nu se coboare totuşi atât de jos.
10. Eliminarea posibilităţii de suspendare a preşedintelului. Am scris eliminarea pentru că nu cred că vreo Curte Constituţională va avea vreodată 5 judecători care să nu fie pe aceleaşi coordonate politice cu preşedintele. O mizerie, după mine, o astfel de modificare. Să trăiască şefu, la mai mare!
11. Restul modificărilor. Restul mi se par neimportante, aşa că nu mai zic nimic.
De aceea, sper ca această propunere să nu fie adoptată în Parlament, pentru că la referendum trece sigur. Cred că statul român are nevoie de o reformă structurală, dar nu de asta.