Radu Chiriţă

Category: avocatura

  • Despre furt

    1. Tocmai ce am votat şi, pentru a nu mai ştiu câta oară, am votat negativ. Adică, am votat ca să nu iasă careva. Stând cu ştampila în mână în cabina de vot, am realizat că noi nu ne alegem conducătorii. Alegem să nu fim conduşi de anumite persoane, pe baza principiului răului mai mic. Ce dracu’ de democraţie o fi şi asta? Am ajuns în schimb să furăm şi în condiţiile astea. Pare că se plătesc bani dacă te duci cu o poză cu ştampila pusă cum trebuie, plus alte incidente de ordin electoral. Să furi alegerile este una din cele mai vechi meserii din lume, alături de curvăsărie, dar parcă e din ce în ce mai grav. Şi nici măcar nu par să fure numai unii, par să fure toţi care au cea mai mică posibilitate să o facă. Singurii cinstiţi au rămas ăia care nu au cum să fure…

    Am făcut pauză de ţigară după ce am scris o parte din textul ăsta, să mă uit la ştiri: “În localitatea Panciu, din judeţul Vrancea, sectia de vot nr. 6  a fost închisă.  Trei din cele patru buletine de vot primite de un alegător nu aveau ştampila de control. Poliţia face cercetări în acest caz.” “Secţia 15 Năvodari a fost închisă, după ce au fost depistate persoane cu mai multe buletine de vot.”; “Activitatea secţiei 115 din Craiova a fost suspendată, după ce doi bărbaţi au fost prinşi în timp ce încercau să introducă mai multe buletine de vot în urne”. “Trei persoane din comuna Moviliţa, judeţul Ialomiţa, au fost reţinute. Un candidat a încercat să mituiască doi alegători.”; “Peste 320 de incidente electorale au fost înregistrate duminică, în primele trei ore de la începerea votării. Doar 66 au fost confirmate, 24 dintre acestea fiind infracţiuni de luare şi dare de mită, a declarat purtătorul de cuvânt al MAI, Marius Militaru, citat de Mediafax.” Asta numa până la ora 11. QED.

    Am mai fumat o ţigară. o Ştire nouă: “În urmă cu câteva minute a fost sesizat un nou incident în Cluj-Napoca în cadrul alegerilor locale. Secția nr. 11 a fost închisă după ce au fost găsite buletine gata votate cu sigla PDL. Biroul Electoral Județean a confirmat problema întâmpinată în desfășurarea alegerilor. Vom reveni cu amănunte.” Senzaţional, jur. Aaaa, era să uit: în faţa mea la secţia de vot, o femeie tocmai ce descoperise că maică-sa votase, deşi o murit anul trecut. Comisia electorală nu era foarte panicată.

    2. Ieri s-a terminat şi campania electorală. Oraşele au fost împânzite de afişe, cutiile poştale şi mailurile nu au făcut faţă la afluxul de îndemnuri, pixuri şi realizări, au sfârâit micii prin parcuri etc. Toate astea au costat zeci la milioane de lei la nivelul ţării. Mă întreb şi eu: de unde dracu’ atâţia bani? De ce ar dona o firmă sau o persoană mii sau zeci de mii de euro pentru campania electorală a unui partid sau candidat? De ce sunt firme care au donat tuturor partidelor cu şanse? Ştim toţi răspunsul, dar ne facem că plouă. Nu mai bine cu zecile astea de milioane de euro cheltuite ca să îi văd faţa unuia pe stâlpii din oraş, făceam ceva pentru oraşul ăla? Firmele şi persoanele alea care au donat pentru campania, de ce dracu nu mai donează şi după campanie? De ce să donezi 10000 euro pentru o campanie, când tu dai 2000 lei de Crăciun unui spital şi pozezi în mare binefăcător? Răspunsul se învârte tot în jurul cuvântului furt. De fapt, toată campania s-a învârtit în jurul acestui cuvânt. Oamenii s-au acuzat unul pe altul de furt. Cetăţenii nu or votat pe ăla cu proiecte mai bune, ci pe ăla care o furat mai puţin. Nu am auzit pe nimeni în jurul meu discutând despre care program electoral e mai bun, mai credibil, mai puţin SF. Nu, tati, s-a discutat numa’ despre care e mai puţin hoţ. Genială democraţie avem. Aş spune, uitându-mă şi la punctul unul, că e democraţie a furtului.

    3. Anul trecut s-au pus camere în sălile de examen la bac, ca să oprim furturile, iar rezultatele au fost dezastruoase. Generaţii întregi de oameni şi-au luat bac-ul prin fraudă. La examenele mele de la facultate, nu există sesiune să nu prind oameni încercând să fraudeze examenul. Sunt convins că pe unii nu i-am prins. Anul ăsta am prins vreo 2 care făceau lucrări de diplomă “originale” pe bani. Nu am ce să le fac, că fapta nu e infracţiune. Netul e plin de anunţuri cu aşa ceva. Sunt site-uri de unde poţi să îţi cumperi, plătind cu cardul, o lucrare de diplomă. Sunt site-uri dedicate instrumentelor pentru copiat la examene. Ăştia sunt generaţiile care vor candida la alegeri în anii ce vin. Dintre ăştia va trebui să alegem. De vis… Au fost oameni prinşi copiind la examenul de promovare a judecătorilor şi procurorilor. Am auzit de o culme a copiatului: o studentă la teologie a fost prinsă copiiind din Biblie. Părinţii vin peste tine la facultate să îţi ceară să le treci odrasla, nu să le înveţi odrasla.

    4. Sute sau mii de profi universitari, conferenţiari şi conducători de doctorat au obţinut titlurile prin plagiat, minciună şi spăgi. Imensa lor parte au scris mai mult decât au citit. Doi au fost temporar miniştrii educaţiei. Ai educaţiei, repet, pentru că e important. Noul ministru al educaţiei, între două dezacorduri groaznice lansate pe televizor, a desfiinţat comisia care tocmai ce anulase câteva titluri de prof obţinute prin furt. A numit altă comisie, să fie bine şi să nu avem probleme.

    5. Corpul de control al primului ministru anunţă că statul a plătit 160 de milioane de euro pentru angajarea unor firme de avocatură. Când mi-am deschis prăvălia de avocatură, am făcut un abonament la o firmă care îţi anunţă licitaţiile publice pe domeniile care vrei tu, pentru a te putea înscrie la licitaţii. Nu am participat la nicio licitaţie, dar e fascinantă urmărirea acestora. Jumate dintre ele se anunţă azi, iar licitaţia o fost ieri. Zilele trecute s-a anunţat o nouă licitaţie. O firmă de stat dorea să angajeze un avocat pentru reprezentarea într-un litigiu de achiziţii publice. Suma oferită era de 900 000 lei plus TVA. Pentru un litigiu, atât. Un litigiu complex, e adevărat, dar eu nu cred că există vreo firmă privată care să ofere 20% din suma aia pentru un litigiu. De ce nu m-am înscris la licitaţie, ca să ofer un preţ mai mic? Pentru că una dintre condiţiile de participare la licitaţie era să mai fi avut un contract de reprezentare cu statul pentru minim 500 000 lei. Pe scurt, nu m-am putut înscie la licitaţie, pentru că nu am furat niciodată.

    6. Nu am o statistică, dar cred că dintre cei condamnaţi definitiv pentru corupţie cel mai mare procent este cel a poliţiştilor. Aş scrie câte ceva şi despre procurori sau judecători, dar mai bine tac. Ăştia sunt sistemul nostru de protecţie împotriva furtului.

    Puncte ar mai fi grămadă. Dar, mă tot întreb: ce dracu de societate avem? Ce societate ne construim (mă rog, e un fel de-a spune construim)? De ce ne mirăm că furăm alegerile, când pare că toată lumea fură? Când ăla şmecher nu e cel care e cinstit, ci cel care nu o fost prins. Sau care o fost prins tot de un hoţ. Suntem chiar incapabili să nu furăm chiar şi atunci când ne facem singuri rău? Ăia care fură alegerile vor să trăiască într-o astfel de societate? Studenţii care copiază de trăsnesc doresc să trăiască într-o lume condusă de incompetenţă? Cei care au pensii de handicap obţinute pe şpagă hulesc corupţia? De fapt, aproape toţi hulim corupţia şi încercăm să-l votăm pe cel care o furat mai puţin, însă furăm imediat ce avem ocazia: de la examenul de bac până la pensie. N-am nicio concluzie, decât de sute de ori mai multe întrebări pe lângă cele de mai sus.

  • Despre corupţia în justiţie

    Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

    Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

    Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

    În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

    Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.

  • Fă-te avocat, Săndele!

    Scriu sub impresia unor discuţii avute de-a lungul timpului cu magistraţi, despre avocatură. Sunt surprins de cât de falsă este reprezentarea pe care o au aceştia asupra profesiei de avocat. Probabil că şi reciproca e adevărată, dar nu sunt magistrat ca să o percep corect, aşa că nu scriu despre ea. Sunt două, trei mituri despre care ar trebui discutat.
    Unu e legat de veniturile avocaţilor. Sigur, sunt avocaţi care câştigă mult mai mult decât un judecător ori procuror. Totuşi, ăştia sunt extrem de puţini, iar realitatea e puţin diferită faţă de percepţia publică. Să încerc să explic, cu cifre. Dacă un avocat cu cabinet individual are încasări de 12500 lei pe lună, pare mult. Sunt aproape 3000 de euro, mult peste media veniturilor din economie. În realitate, nu sunt chiar atâţia. În primul rând vine statul şi le loveşte cu TVA-ul, deci rămâi cu vreo 10000 lei. Avocaţii au atât de puţine cheltuieli deductibile, încât foarte puţin din TVA-ul ăsta ţi-l poţi deduce. Din aştia 10000 lei vine Casa de Asigurări a avocaţilor şi îţi mai ia încă 1000 de lei, baroul vreo 200 de lei plus Casa de asigurări de sănătate care te blagosloveşte cu 560 lei şi tocmai ce ai rămas cu vreo 8000. Din ăştia trebuie să plăteşti gazul, curentul, xeroxul, secretara, chiria, eventual un stagiar şi rămâi cu vreo 5000 de lei. Într-un final, vine statul român şi îţi mai ia 16% din ăştia şi ai rămas cu 4200 lei. Sub un judecător ori procuror.
    Al doilea este despre tertipurile avocăţeşti. Mai ales în penal avocaţii sunt acuzaţi de a apela la tertipuri murdare pentru a amâna cauze. Sigur, se mai întâmplă şi din astea, dar generalizarea este falsă. S-o luăm pe rând cu celebrele tertipuri. Un inculpat trimis în judecată face cerere de amânare pentru angajare de apărător, deşi a fost asistat în faza de urmărire şi apoi îşi angajează acelaşi avocat. Totuşi, puţină lume realizează că, în cele mai multe situaţii, contractele de asistenţă se fac pe faze procesuale. De cele mai multe ori, odată finalizată urmărirea penală, trebuie încheiat un nou contract de asistenţă juridică şi plătit un alt onorariu. Pe care omul o să îl plătească cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, că aşa se întâmplă. La acel moment, dosarul este urcat de la arhivă şi, ca avocat, nu ai nicio şansă să îl vezi şi să te pregăteşti. În consecinţă, îl pui pe om să meargă să ceară amânarea.
    Urmează de regulă, ca şi mare tertip, cererea de amânare pentru pregătirea apărării. Să ne înţelegem pe româneşte. Un dosar stă în arhivă extrem de puţin timp. Urcă în birou la judecător cu o săptămână înainte de termen şi, dacă trebuie redactată vreo închiere mai lungă, coboară la o săptămână după aia. Arhivele sunt deschise 3-4 ore pe zi, timp de 4 zile pe săptămână. În orele în care arhivele sunt deschise un avocat mai are şi alte cauze sau întâlniri cu clienţii. Dacă e o cauză cu arestări, dosarul se plimbă între instanţe pe recursuri nejustificat de mult şi să îl vezi şi studiezi pe îndelete este o chestiune aproape imposibilă. Se poate spune că dosarele se prezintă la finele urmăririi penale. Invit pe oricine la o astfel de prezentare, să vadă cât reuşeşte să reţină dintr-un doar de mii de pagini. Întreb în egală măsură, cinstit, judecătorii să spună dacă la primul de termen de judecată ştiu perfect tot ceea ce este într-un dosar de mii de pagini. Poate ca judecător nici nu este esenţial să ştii, că te mai prinzi de-a lungul procedurii ce e acolo, dar ca avocat nu îţi permiţi să mergi în sală şi să nu ştii dosarul ca biblia. Şi atunci mai ceri timp, apelând la un celebru tertip.
    Apoi, se face o excepţie de nelegală sesizare a instanţei, care se respinge cu o constanţă demnă de cauze mai bune. Însă, de multe ori, se obţine un termen pentru asta. Alt tertip. De ce mai faci excepţie de nelegală sesizare în care invoci vrute şi nevrute dacă oricum ştii că se respinge?  Păi, trebe’ să spui şi tu ceva când începe procesul. Procedura penală nu are o formă de “întâmpinare” în care să ai şi tu posibilitatea să îţi dai cu părerea despre dosar. Are în schimb rechizitoriu în care procurorul scrie nejustificat de mult şi, de multe ori, nejustificat de creator. Până când ajungi tu la concluzii pe fond să îi spui judecătorului că nu e chiar aşa cum o scris ăla acolo, judecătorul e demult convins că omul e vinovat. Aşa că profiţi şi tu de ce îţi oferă legea şi te foloseşti de excepţia de nelegală sesizare pentru spune ce ai de spus la început. În plus, surprinzător, să ştiţi stimaţi judecători că procurorii nu sunt fix zeii respectării legii. Credeţi că ăştia nu au tertipuri în program? Şi ştiind că nimeni nu le controlează urmărirea penală, credeţi că nu produc diverse încălcări ale legii de procedură, care a devenit facultativă în faza de urmărire penală? Nu vi se pare corect să fie semnalate aceste chestii judecătorului, chiar dacă sunt poate chichiţe? Adică, ca să ne înţelegem dacă rechizitoriul a fost confirmat nu şe şeful parchetului, ci de adjunct poate că e irelevant, dar de ce dracu’ scrie în lege că trebe’ să fie şeful? Este legea facultativă? Se pare că da…
    În ordinea numerelor de pe tricou, urmează cererile de expertiză., acuzate că sunt făcute pentru a trage de timp. Fals, în cele mai multe din cazuri. În grosul dosarelor, în faza de urmărire se fac rapoarte de expertiză de către specialiştii parchetului. Nu e oarecum firesc să vreau să vadă şi un specialist care nu e al parchetului chestia aia? Un exemplu recent e extrem de relevant. Acum 2-3 ani bubuia în presă spargerea unei agenţii a Băncii Transilvania în Cluj. După o vreme, specialiştii parchetului au făcut o expertiză ADN asupra unor probe găsită în bancă şi au stabilit că vinovate sunt două persoane. Au fost arestate timp de peste un an şi jumătate. După o vreme, s-a făcut o nouă expertiză, în Germania şi a ieşit că nu sunt ei. Tertip? Sigur că daaaaaa. Întrebarea e a cui o fost tertipul?
    De aceea, revin cu îndemnul din titlu: fă-te avocat, Săndele, ca să faci tertipuri pe mulţi bani.