Spre ruşinea mea, nu ştiu foarte multe despre Pyrrhus, regele Epirului. M-ar putea ajuta Google, dar mi-e lene să caut. Ştiu doar că după ce i-a bătut la Heraclea pe romani acum vreo 2300 de ani (sper că nu am scris vreo prostie cu data luptei) ar fi spus: “Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”. Genialul comandant militar o avut umor şi o avut dreptate. I-o mai bătut odată pe romani, după care s-a dus acasă aproape singur. O avut şi viziune: poţi să pierzi războiul şi dacă învingi în toate luptele.

Cred că România a pierdut războiul cu corupţia, deşi probabil este ţara din lume cu cei mai mulţi miniştri, parlamentari, alţi lideri politici etc. condamnaţi pentru fapte de corupţie ori asimilate legal acestora. Nu a pierdut-o acuma, când se modifică legile de organizare a sistemului de justiţie penală, ci acum mulţi ani. Heraclea a fost când s-a adoptat ordonanţa 43 în 2002. Azi suntem în momentul la care după multe victorii, Pyrrhus pleacă acasă în Epir, lăsând Sudul peninsulei italice la dispoziţia organizatei şi disciplinatei armate a Republicii romane. 100 şi ceva de ani mai târziu Epirul a dispărut ca stat şi a devenit geografie.

După mine, vorbele lui Pyrrhus, indiferent dacă or fost reale sau le-o băgat istoricii romani din burtă, trebuie văzute din perspectiva planului larg. Atunci când aduni victorii, beţia lor pot să te orbească şi să pierzi din vedere planul general. Aşa că propun să facem doi paşi în spate, să uităm de cifrele privind numărul de miniştrii sau parlamentari condamanţi sau doar acuzaţi de corupţie, şi să căutăm răspuns la nişte întrebări.

Plecăm de la premisa că România este o ţară coruptă în profunzime, cu o cultură care acceptă sau cel puţin tolerează acte de corupţie, de la plicul dat medicilor pe motiv că au salarii mici sau al bijuteriilor date cadou învăţâtoarelor şi până la cultura pilelor pentru a obţine un loc la o şcoală socotită mai bună, o audienţă la un funcţionar sau un loc în faţă la coadă la buletine etc. Este cert că trebuie să luptăm împotriva corupţiei, iar una – nu singura – dintre arme trebuie să fie cercetarea penală a acestor fapte. Până la înfiinţarea DNA (apropos, printr-o ordonanţă de urgenţă dată peste noapte, fără vreo dezbatere publică şi prin care sute de dosare au fost luate de la parchete şi duse la noua structură) de acest lucru se putea ocupa orice procuror din România. Vreo 2000 de oameni aveau competenţa de a ancheta astfel de fapte. Crearea DNA le-a luat acestor procurori posibilitatea de a ancheta fapte de corupţie (plus altele “de interes”, inclusiv evaziunea fiscală până acum vreo 5 ani) şi a dat această putere unui număr de vreo 100 de procurori aleşi dintre ei pe criterii pe care nu le ştie nimeni foarte bine. Atunci când aceşti 100 sunt aleşi din pix dintre procurori de la nivelul judecătoriilor (peste 50% în acest moment) şi al tribunalelor cu experinţă deosebită în anchete complicate privitoare la scandaluri în baruri şi furturi din buzunare, trebuie să ne întrebăm dacă vrem sau nu vrem să ne batem cu corupţia.

Celor care afirmă că DNA a reuşit lucruri senzaţionale  datorită condamnărilor pe care le-a obţinut le amintesc de Pyrrhus. Obsesia pentru “peşti mari”,  exerciţiile de PR deşănţat, cultul personalităţii şi sloganele împrumutate din campanii publicitare au pus DNA în genunchi. Nu te poţi aştepta să nu iei nişte baroase în freză atunci când îl acuzi pe ăla care e prim ministru în funcţie de nişte fapte pentru care este ulterior achitat. Omul o pierdut alegerile prezidenţiale pe acuzaţia aia, nu te poţi gândi ca va fi calm.  Când târâi în procese timp de 7 ani patru judecători de curte supremă pe care îi umileşti în public dând chestii naşpa din dosar în presă, iar oamenii sunt achitaţi, iarăşi trebuie să te aştepţi că ceva te va plesni. Când îi forţezi demisia procurorul general cu o acuzaţia pe care o clasezi 4 ani mai târziu pe motiv că fapta nu există, iarăşi trebuie să te aştepţi că o să păţeşti chestii. Şi exemplele pot continua mult şi bine.

În orice stat normal la cap astfel de acuzaţii sunt formulate doar atunci când eşti 100% sigur, nu când bâjbâi, dar eşti obsedat să îţi justifici şi legitimezi existenţa. Când ajungi să crezi că scopul tău este să satisfaci dorinţa publică de a fi înfundat unul sau altul e greu să te fereşti de acuzaţii de partizanat. Dacă careva din guvern ar fi încheiat acte secrete prin care să se modifice legea, ar fi sărit mandatele de reţinere ca popcornul în microunde, dacă un suspect sau inculpat ar fi făcut ceea ce or făcut haiducii de la Ploieşti, ar fi stat arestaţi timp de două vieţi.

Pe scurt, ceea ce încerc să spun că o instituţie formată dintr-un şef care îşi alege după cum vrea muşchii lui 100 de colaboratori este o ţintă perfectă atunci când lucrurile merg prost, pentru că eşecul va primi o faţă şi o indentitate. Eşecul luptei cu corupţia a apărut atunci când numele acelui şef a fost negociat de actori politici, atunci când a fost cultivat de securişti şi a explodat atunci când între cei 100 de spartani au fost aleşi oameni care nu se mai luptaseră decât cu săbii de lemn până atunci. Şi care, orbiţi de putere, de mesianism, de dorinţa de a fi altceva şi de drogul dosarelor galbene au căzut în păcat. Au violat toate legile esenţiale ale justiţiei penale: au împuşcat înainte să întrebe, au stabilit că cineva este corupt doar din presa secretizată, au făcut jocuri, au încălcat legi pentru a acuza oameni că au încălcat legi, au forţat înţelegeri pe care legea noastră nu le permite de genul “dă-mi-l pe ăla şi te las pe tine în pace”, au tăiat porcuă şi curcanu’ cu politicieni pentru a primi spijin, au umilit sute de judecători cu acuzaţii de rahat etc.

Astfel, în ciuda panopliei cu care se făleşte, DNA a eşuat şi dacă mai înregistrează vreo câteva victorii din astea, va fi terminată. Ocazie cu care mă întreb de ce dracu’ am înfiinţat această instituţie şi nu am lăsat orice procuror din ţara asta – inclusiv cei 100 de fantastici – să se sesizeze şi să cerceteze fapte de corupţie. Ar fi fost prea mare ţinta. Plus că ceva mă face să cred că cea mai mare parte a derapajelor nu ar fi existat. Şi poate am fi avut vreo şansă reală să învingem corupţia. Aşa mă tem că o să ajungem la Pyrrhus şi Epir.

Acum vreo săptămână am primit din partea celor care lucrează pentru PR-ul dlui. Cioloş şi al organizaţiei pe care o conduce un email în care eram invitat la un dejun de lucru, împreună cu alţi avocaţi. Obiectul menţionat era cel al unor discuţii privind viziunea organizaţiei Mişcarea România Împreună asupra justiţiei şi al altor domenii ale vieţii publice. Nu cred că e firesc să public mailul, pentru că era destinat unei conversaţii private şi nu îmi aparţine.

Am răspuns la mail, deşi am decis să nu particip la acea întrunire, pentru că aşa mi s-a părut politicos să fac. Probabil mailul meu a supărat echipa dlui. Cioloş. Deşi invitaţia era semnată de dânsul, mă îndoiesc că el personal citeşte mailurile primite ca răspuns. Cel mai probabil, cineva din echipa dânsului este cel care “gestionează” comunicarea. Ca să fiu sincer, m-aş fi aşteptat să primesc vreo formă de răspuns, gen “mulţumim de mesaj, o să avem în vedere ceea ce aţi scris” sau ceva în ideea asta. Au trecut însă trei zile şi nu am primit nimic, ceea ce mi se pare un pic nepoliticos. Eu nu sunt specialist în comunicare publică, iar diplomaţia mea este cea a unei cărămide, dar cred că era politicos să mi se răspundă, indiferent dacă mailul pe care l-am trimis eu i-a făcut pe acei oameni fericiţi sau nu. Până la urmă, nu m-am băgat eu singur în seamă. Ei m-au invitat la manifestare pe motiv că vor să afle părerea mea asupra unor teme. Le-am trimis părerea mea în scris şi era frumos să îmi mulţumească pentru ea, chiar dacă nu le-a plăcut. Până la urmă, dacă nu vrem să auzim ceea ce nu ne convine, cea mai simplă tactică este să nu cerem păreri, ca să nu ne riscăm.

În aceste condiţii, pentru că e vorba despre chestii pe care le-am mai susţinut pe blogul ăsta, am decis să public mailul pe care l-am scris. Este opera mea şi nu cred că încalc nicio regulă de confidenţialitate a convorbirilor sau a regulilor de comunicare dacă îl public. Poate în felul ăsta ajunge să îl citească şi dl. Cioloş, pe care îl consider un om de bun simţ, pentru că altfel nu sunt convins că i-au fost arătate elucubreţiile mele.

Răspunsul meu a fost următorul:

“Stimate domnule Cioloş,

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la manifestarea ce va avea loc sub egida organizaţiei dv., însă sunt nevoit să o refuz. Dincolo de faptul că din cauza programului personal încărcat, mi-ar fi destul de greu să vin de la Cluj până la Bucureşti doar pentru un eveniment de acest gen, sunt şi alte motive care mă fac să refuz.

Acord oricărei persoane prezumţia de bună credinţă, iar în raport de dv. personal nu am niciun motiv real să consider că aveţi intenţii contrare interesului general. Totuşi, cred că această întâlnire este, măcar la nivel implicit, oarecum, o manifestare politică. Eu nu am nici un fel de simpanii politice pentru niciunul dintre partidele sau organizaţiile politice din România acestor ani şi m-am ferit întotdeauna să mă apropi de vreuna din ele. Deşi valorile pe care organizaţia dv. le afirmă la nivel de principiu sunt apropiate de cele ale mele, mi-e greu să spun că susţin o bună parte din acţiunile sau demersurile dv. ori la echipei dv. în ceea ce priveşte justiţia. Nu ştiu, pentru că nu mă pricep şi nu le-am studiat îndeajuns, dacă proiectele dv. din zona economică, diplomatică etc. sunt unele bune sau nu, dar în zona justiţiei consider că aţi fost de prea multe ori în eroare atât în perioada în care aţi condus guvernul român, cât şi ulterior.

Nu vreau să vă fac un rechizitoriu, însă cred că în spiritul democraţiei şi al libertăţii – valori în care eu cred cu tărie –  va trebui să auziţi şi lucruri cu care nu sunteţi de acord. Ca avocat am luptat mereu pentru protejarea drepturilor fundamentale ale clienţilor mei, ca membru al societăţii civile am militat pentru transformarea României într-un stat de drept real, care pune pe primul plan, înaintea a orice altceva, protecţia drepturilor fundamentale, a libertăţii şi a domniei legii.

În acest context, consider că mandatul dv. de prim ministru nu a avut vreun impact pozitiv asupra funcţionării sistemului de justiţiei. Consider, în egală măsură, că dna. Prună a fost unul dintre cei mai slabi miniştri ai justiţiei, probabil de la Rodica Stănoiu încoace. Vă amintesc că în timpul mandatului dv. s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care au fost modificate o mulţime de prevederi ale codului de procedură penală, fără nicio dezbatere publică şi, cu puţine excepţii, fără a exista vreo urgenţă. O parte din modificări erau impuse de necesitatea de a respecta deciziile CCR, însă multe altele au fost adoptate la propunerea parchetelor şi au avut ca efect diminuarea protecţiei oferite drepturilor suspecţilor. Eu consider că legislaţia procesual penală nu trebuie adoptată pentru a face procedura comodă procurorilor, ci pentru a proteja suspecţii de eventuale abuzuri ale procurorilor. De asemenea, în timpul mandatului dv. au fost pronunţate decizii ale CCR pe care aveaţi obligaţia în 45 de zile să le puneţi în aplicare. Chiar dacă unele dintre ele nu erau foarte populare – în special decizia privitoare la abuzul în serviciu – preeminenţa dreptului vă crea această obligaţie, pe care aţi omis să v-o îndepliniţi.

Sistemul judiciar trebuie scos de sub orice formă de influenţe şi de presiune. Este un lucru pentru am luptat de cel puţin 15 ani, organizând conferinţe despre independenţa sistemului pe vremea când nimeni nu vroia să participe la ele. (Şi) în mandatul dv. şi al doamnei Prună subiecte precum arhiva SIPA sau legăturile SRI, DIPI etc. cu sistemul de justiţie au fost ocolite şi rămase nerezolvate. Degeaba creăm mecanisme de asigurare a independenţei sistemului de justiţie faţă de executiv ori legislativ, dacă menţinem potenţiale instrumente de şantaj – arhiva SIPA – sau de participare nelegală şi non-democratică a serviciilor la actele de justiţie. Din păcate, nu doar că aceste probleme nu au fost rezolvate, dar prin mai multe declaraţii publice dna. Prună a bagatelizat şi minimalizat aceste aspecte, indicând cu claritate că amestecul SRI în dosarele penale şi în sistemul de justiţiei este un lucru pozitiv. Personal, nu pot accepta sub nicio formă o astfel de poziţie şi nici nu o pot certifica prin prezenţa la o întrunire la care cred că nu se va discuta despre aşa ceva.

În egală măsură, nu am apreciat în mod deosebit poziţiile dv. publice legate de modificările aşa numitelor „legi ale justiţiei”. A respinge în bloc, precum dv., orice modificare a legislaţiei în domeniu sau a accepta numai modificările susţinute de instituţii de forţă ale statului – Ministerul Public, SRI etc. – nu cred că este o poziţie corectă în vedere asigurării binelui public, deasupra celui personal. Nu am avut şi nu am deloc vreo simpatie pentru PSD şi este cert că o parte din modificările legislative susţinute de acest partid privesc protecţia unor persoane din cadrul său, dar asta nu înseamnă că tot ce vine de la PSD este greşit. Cu anumite excepţii, imensa parte a modificărilor propuse urmăresc sporirea nivelului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, iar pentru o mişcare libertariană ca a dv. asta ar trebui să fie o prioritate. Probabil că susţinerea unora dintre modificări şi respingerea altora v-ar afecta imaginea în rândul electoratului dv. potenţial, dar dacă urmăriţi fidelizarea electoratului prin slogane şi afirmaţii nereale despre efectul unora dintre modificările legislative, nu cred că aveţi nevoie de părerea mea sau a altor participanţi la actul de justiţie. Eu nu pot să susţin o politică care, până la urmă, se reduce la „cât mai mulţi la puşcărie” şi la „parchetul are tot timpul dreptate, codul de procedură numa’ îi încurcă să bage infractorii la puşcărie”.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, nu cred că poziţia corectă a fost aceea de a nega problemele uriaşe din interiorul DNA şi susţinerea necondiţionată a doamnei Kovesi. Poate nu cunoaşteţi dimensiunea reală a abuzurilor din această instituţie, care ar fi trebuit să fie „lacrimă” tocmai datorită misiunii sale, dar mi-e greu să cred că nu ştiţi măcar o parte dintre ele. La fel cum nu cred că cei care vă consiliează nu ştiu măcar o parte dintre ele. A le nega în mod public, a susţine ideea că scopul înlăturării din politică a unor oameni „răi” scuză mijloacele, a susţine de exemplu că procurorul Negulescu nu a violat drepturile familiei Cozma pentru că aştia din urmă sunt nefrecventabili, poate să vă aducă căştiguri electorale, dar nu este poziţia corectă. Oricine, chiar şi cei corupţi, au drepturi care trebuie să le fie respectate. La fel cum cea mai mare greşeală este acceptarea unor abuzuri ale instituţilor statului. Pentru că altfel acestea se vor perpetua, iar statul va eşua. V-aş fi respectat mult mai mult dacă aţi fi susţinut că au fost abuzuri în DNA, că ele trebuie rapid şi independent investigate, iar cei care au acoperit managerial mizeria trebuie să dispară. Tocmai pentru a salva instituţia şi a-i câştiga credibilitatea. Cu riscul ca, poate, familia Cozma să scape de dosarul penal.

Nu vreau să vă reţin mai mult pentru că nu sunt 100% convins că aveţi timp şi chef să citiţi ceea ce am eu de spus. Vreau doar să vă asigur că toate cele de mai sus sunt afirmaţii făcute cu bună credinţă, fără să fiu nici pesedist, nici corupt şi nici membru al vreunui alt grup. Am sau încerc să am aceleaşi principii indiferent de situaţie, să promovez ceea ce e corect şi drept, indiferent dacă am de pierdut sau de câştigat. Dar nu cred că la întrunirea pe care o organizaţi este locul în care astea pot fi promovate. Vă stau la dispoziţie pentru orice altă părere sau orice altă informaţie.

Conf. dr. Radu Chiriţă”

Citeam o ştire acum câteva zile legată de idioţii ăia de la Timişoara care ofereau nu mai ştiu cîţi bani oricărei ţigănci care s-ar fi supus voluntar unei operaţii de sterilizare. Dincolo de stupidul manifestării şi de stupida reacţie a autorităţilor judiciare, care i-au făcut celebri pe idioţi, mi s-a părut senzaţional comunicatul de presă al Parchetului de pe lângă Judecătoria Timişoara. Scriau ăia cu emfază acolo că au făcut percheziţie şi au ridicat nişte obiecte, plus mai multe cărţi. Îmi şi imaginez cum o văzut un miliţian transpirat pe masă la ăia cărţile şi o sunat grăbit la dom procuror: “- Şefu, ăştia citesc! Îs din ăia periculoşi, intelectuali. Ce fac? – Ridică-le, tată. Se confiscă!” Bun, io pot să înţeleg multe, dar să ridici cărţi de la un om şi să consideri că alea sunt pericuoase şi demonstrează orice vrei, e de domeniul absurdului. Deci, băieţi, dacă eu am Biblia acasă şi am citit-o nu sunt nici creştin, nici bisericos şi nici nimic. Dacă am acasă Mein Kampf sau Manifestul partidului comunist nu sunt nici nazist şi nici comunist. Sunt cărţi, tati, nu pistoale sau droguri. Ar fi amuzant, dacă nu am fi traversat 50 de ani de regim în care cărţile erau considerate a fi subversive şi periculoase. Nu se publica orice, nu aveai dreptul să citeşti orice şi au fost oameni care au ajuns la puşcărie, la canal sau au fost chemaţi la discuţii cu tovarăşii de la securitate pentru că aveau sau au citit anumite cărţi. Pentru toţi analfabeţii care ne-au condus, cărţile erau ceva periculos. Se pare că şi pentru Parchetului Judecătoriei Timişoara.

Dacă povestea asta are totuşi ceva amuzant în stupiditatea ei, ştirea de acum câteva zile nu mai are nimic amuzant. Pentru cine e atent la ce se întâmplă în jurul nostru, are forţa unei ghiare de oţel care ne strânge de gât. O parte dintre noi am aflat că un procuror a fost ales preşedinte al CSM, cu votul firesc al colegilor procurorilor, cu votul dirijat politic al reprezentanţilor “societăţii civile”, şi cu votul trădător a doi judecători, între care şi preşedintele ICCJ. Care acceptă cu zâmbetul pe buze să fie condusă de un procuror, trăiţ-ar independenţa! Situaţia e stupidă oricum o privim. Procurorii nu sunt independenţi, ci funcţionează sub autoritatea ministrului justiţiei şi au ca şi şef ierarhic care taie şi spânzură dacă vrea pe un nenea sau o tanti numită acolo de preşedinte la propunerea ministrului justiţiei. Independenţă din părţi, nici măcar de formă. La rândul său, CSM are obligaţia constituţională să asigure independenţa justiţiei. No, mă întreb eu, cum dracu poate CSM să fie mogulul independenţei dacă este condus de un procuror, dependent vădit faţă de puterea executivă?

S-or mai întrebat şi alţii acelaşi lucru. Cei mai vocali, doi dintre membrii CSM, judecătorii Dumbravă şi Neacşu.

Câteva zile mai târziu, după ce ăştia îi spurcă pe procurori pe toate gardurile, vine momentul de glorie în care ţi se arată cine e şeful în ţara asta. Un procuror DNA nu are somn acum vreo două nopţi, iese să facă o plimbare şi ajunge în faţa sediului CSM. Şi, fără mandat, fără nimic, intră şi îi fură calculatorul lui Neacşu. Probabil pe ăla al lui nu merge bine Diablo 3, că altă explicaţie rezonabilă nu cred că există. Şi mai halucinant vine comunicatul a doua zi şi ni se spune cu emfază că îţi trebuie mandat numa’ pentru percheziţie, pentru ridicarea de obiecte nu e nevoie de mandat. Serios????????? Io propun să vorbiţi că băieţii de la Timişoara să mai ridice nişte cărţi – ăia or avut autorizaţie – da’ să fie din alea de procedură penală. Şi după ăia să vă strângeţi aşa uşor pe secţii şi să le citiţi. Că altfel veţi continua să beţi vin cu cola (asta o fost o aluzie pentru cunoscători).

Revenind, cică Neacşu e anchetat pentru ceva legat de programul Jurindex. Io nu bag mâna în foc pentru nimeni. Îl cunosc pe Neacşu şi nu cred că e şpăgar, dar să spunem că ar fi. Bă, tată, bă, da’ voi de ce faceţi public aşa ceva? Scrie în manualul sovietic de intimidare că dacă nu faci public o astfel de ancheta de rahat, nu are niciun rost? Voi vreţi să aflaţi dacă Neacşu e şpăgar sau vreţi să tacă din gură şi să stea cuminte la locul lui, să nu mai streseze procurorii, judecătorii de o anumită speţă sau pe însuşi dom preşedinte? Aştept cu entuziasm să îmi spună DNA de ce a trebuit să comunice că îl cercetează pe Neacşu şi de ce a trebuit să îi fure calculatorul (fără autorizaţie, a lua bunul altuia e furt, oricum o privim). O anchetă penaă se face în linişte, fără să ştie nimeni cel puţin până când ai confirmarea măcar a unor indicii de vinovăţie. Neacşu nu e învinuit de nimic, nu e inculpat de nimic, e cercetat… Ar fi culmea să aud acum că îi încep urmărirea că nu are licenţă pe Windows.

Cre’ că Dumbravă nu are calculator sau are placă video veche, că pe al lui nu l-or luat. În schimb, ca din senin anunţă ANI că îl anchetează pentru incompatibilitate. Sună nasol, că dacă poveşteşti ce s-a întâmplat te umflă râsul. Deci, acum o vreme, pe când Dumbravă era încă judecător la Mureş, a picat în completul care a soluţionat un litigiul la care parte era rectorul universităţii din Mureş. Pentru că Dumbravă activa la acea universitate în timpul liber, a decis că e mai bine să se abţină, ca să nu fie probleme. S-a abţinut, însă colegii săi n-or avut chef să judece ei cauza şi i-or respins cererea de abţinere. În consecinţă, Dumbravă avea două opţiuni: să îşi dea demisia, să judece. Opţiunea 3 atât de iubită pe la ICCJ şi alte instanţe – concediu de maternitate – fiind exclusă, a ales varianta 2 şi a judecat. Se pare că a judecat bine, că soluţia sa a fost păstrată de ICCJ. No, după 5 ani vine ANI şi îl cercetează pe motiv că era incompatibil. Pe scurt, pe motiv că nu şi-o dat demisia. Ca din întâmplare, şi informaţia asta apare publică. De ce? Ca să afle şi Dumbravă cine e şeful la noi în ţară şi să treacă şi el la colţ, unde să asculte cuminte de dl. sau dna. procuror. Că, până la urmă, aşa ne-o învăţat Stalin: justiţia se face de către procurori, nu de către judecători. Nu contează cine judecă, contează cine face ancheta. Scrie negru pe alb în manualul tovarăşilor comunişti.