Am intrat la facultate în 1995. Până atunci, legăturile mele cu dreptul şi statul de drept erau inexistente, în consecinţă habar n-am cum lupta statul român cu corupţia. Pentru tinerele generaţii e posibil să creadă că ăia erau anii în care încă trăiau dinozaurii. Real vorbind, nu mai trăiau. Aveam însă un dinopark imens în tot sistemul de putere al ţării. Cei de-o vârstă cu mine poate şi-i mai amintesc pe nea Cozmâncă, pe Micky Şpagă, pe Gelu Mitralieră Voican sau nea Nicu 33 grade Văcăroiu. Anticorupţia se reducea la dumele, senzaţionale, din Caţavencu şi la “Năstase 7 case”.

Cu doar câţiva ani înainte, mii de mineri aduşi la Bucureşti de băieţi au lăsat în spate zeci de morţi şi sute de răniţi şi niciun procuror nu s-a sesizat din oficiu timp de vreo zece ani. Din contră, zeci de procurori au făcut echipe mixte cu minerii pentru a aresta sute de persoane vinovate că purtau ochelari, aveau barbă sau pur si simplu arătau a oameni care ştiau să citească. Mulţimea urla de pe margini “Noi muncim, nu gândim!”, “Moarte intelectualilor!” “Cinste lor, minerilor!” iar Ministerul Public nu avea cum să nu realizeze că “lăsarea în libertate a intelectualilor punea în pericol ordinea publică, întrucât publicul ar înţelege că organele de urmărire penală nu acţionează suficient de ferm împotriva celor care manifestau neautorizat în centrul Bucureştiului afectând traficul rutier”. Preşedintele le mulţumeşte pentru disciplină şi spiritul de sacrificiu, precum şi pentru că au plantat panseluţe în faţă de TMB şi le urează drum bun spre casă. După vreo 10 zile, Ministerul Public începe să elibereze arestaţii de la Măgurele şi alte locuri şi le transmite drum bun către casă.

Cu câteva luni înainte, la Tg. Mureş ungurii şi românii se bat în stradă în timp ce poliţia se uită cu interes. Câţiva morţi, zeci de răniţi, o tensiune maghiaro-română pe care o resimţim şi azi, nimic interesant pentru Ministerul Public. Sunt acuzaţi vreo 3 oameni pentru omor, fapta fiind tratată similar unei bătăi într-o cârciumă din Vaslui. Nimic despre cei care au aranjat măcelul din stradă. A doua zi, preşedintele neales de nimeni ne anunţă că avem nevoie să revenim asupra deciziei de desfiinţare a Securităţii, ca să ne apere de unguri. O să îi spunem SRI şi nu va avea nicio legătură cu fosta Securitate. Toţi am fost de acord. Desigur că nici plimbarea minerilor prin Bucureşti şi nici autoincendierea autobuzelor poliţiei cu o zi înainte nu au avut nicio legătură cu SRI.

În fine, să sperăm că în curând copiii vor învaţa la şcoală mai multe despre Piaţa Universităţii, Revoluţie, prima mineriadă, a doua mineriadă, lupta de la Costeşti şi pacea de la Cozia decât despre per Scorilo şi Fane Grossman. Nu că alea nu ar fi importante, dar istoria e importantă pentru a înţelege lumea şi pentru a nu repeta greşeli şi cred că e mai important să învăţăm să nu repetăm greşeleli de acum 30 de ani decât pe alea a lui Diocleţian. Revin, în 1995 încep facultatea de drept şi încep să descopăr statul şi cum dracu ar trebui el să funcţioneze. Încep să fiu atent şi la ce se întâmplă în jurul meu din punctul ăsta de vedere. Mai jos e povestea pe care mi-o amintesc eu. Posibil să nu fie 100% corectă cu date şi nume, dar mi-e lene să mă verific pe Google.

În 1996, CDR un fel de USR al acelor timpuri – 15.000 de specialişti, oameni noi, anticorupţie, muie pedesere, ciuma roşie etc. – câştigă alegerile fără să existe Facebook, ceea ce e absolut remarcabil. Împreună cu (zeci de) mii de oameni ies şi io în stradă să mă bucur că ţara mea va deveni un loc respirabil. După vreun an-doi, mă duc să îmi cumpăr aparat de respirat cu oxigen. Celelalte zeci de mii de omeni se pun la coadă la ambasada Canadei. Jumate din oamenii pe care îi cunosc pleacă din ţară. Nici azi nu ştiu exact de ce nu am plecat. Cel mai probabil, de prost. În 1996, a fost ultima oară când am votat, fără ca votul să fie negativ. Flegma în faţă luată atunci m-a făcut ca aproape de fiecare când o fost vorba de votat să nu mă duc sau să mă duc şi să îi votez pe toţi.

Între timp, Uniunea Europeană şi NATO încearcă să profite de momentul temporar de dispariţie a URSS-ului şi de faptul că ruşii sunt prea ocupaţi să se ocupe cu ocuparea (sună fain) Ceceniei, Transnistriei, Georgiei etc. şi se decid să se împingă spre Est. Bush vine la un moment dat la Bucureşti. Vine şi Michael Jackson, ceea ce pentru vremurile alea e echivalent cu participarea lui Slayer cu Sepultura în deschidere la Untold. Vine şi Metallica, o fost grozav. Plec şi eu prima dată din ţară şi stau câteva săptămâni în vizită la nişte instituţii unde şpaga o ia doar şeful prin contracte de consultanţă. Ceea ce pentru mine, atunci, nu era şpagă.

Aştia de UE ne spun că trebuie să ne rezolvăm problema cu corupţia, să se ia şi la noi şpaga mai elegant, nu cu plicul sau cu plasa. Ăia de la NATO ne spun că trebe să dăm şpa (ptui, drace) un contract lui Bechtel şi suntem primiţi în clubul celor a căror “securitate e protejată de SUA” (e un joc de cuvinte subtil, dacă nu v-aţi prins). Preşedintele care nu a mai candidat şi în 2000 pentru că “a pierdut lupta cu serviciile secrete” şi prim-ministrul de atunci – nu mai ştiu dacă Ciorbea sau Radu Vasile (ăsta mai există?) – decid să facă totuşi ceva. În consecinţă, se înfiinţează primul DNA, ca secţie în cadrul Parchetului General, unde se face un fel de task force din procurori tineri, mulţi aduşi de la Cluj, care să se apuce de corupţia mare. Bine, pe vremea mea aia corupţia mare nu erau nici şpăgile, că astea erau prea acceptate social ca să fie o problemă, şi nici abuzul în serviciu, că lumea încă nu uitase că era o infracţiune sovietică. Corupţia era devalizarea băncilor, privatizarea etc.

Îi pun şefi pe Ovidiu Buduşan care avea sub 30 de ani (dacă citeşti chestia asta, te salut şi sper că nu am greşit vârsta) şi pe Doru Dobocan (vă salut, domnu’ procuror). Ambii tineri, made in Cluj, cazaţi la un cămin din fundul Bucureştiului. Le dau ăstora 2 birouri, încă vreo 10 procurori care nu ştiau nici ei exact de ce nu plecaseră încă din ţară, niciun calculator şi le urează spor la combaterea corupţiei. Buduşan se apucă de ceva dosar cu unu’ Costea (nici ăsta nu ştiu dacă mai există) care plimba bani prin Franţa şi îl sponsoriza pe Iliescu. Din Franţa vine ceva judecător de instrucţie să îi ajute pe oameni în anchetă. Ăla spune că ar trebui audiat Iliescu (cred că în calitate de martor, dacă mă mai ajută memoria). Buduşan îşi aprinde o ţigară şi apoi îl citează pe fostul şi vitorul preşedinte. Pentru că Mahomed nu se deplasează la munte de vreo două ori, iar ăla din Franţa se plângea că pierde vremea aiurea pe aici, se deplasează muntele cu mandat de aducere. Mahomed dă o declaraţie privitoare la faptele anchetate după modelul “O să vezi ce păţeşti tu, te fac, te sparg, cine te crezi, tovarăşe?”.

La scurt timp, vin alegerile din 2000. Vidul creat de efectul deziluziei CDR e atât de mare, încât PSD câştigă parlamentare la scor de neprezentare, iar la prezindenţiale în turul doi ajung Vadim cu Iliescu. O fost spectacol. Nu m-am dus la vot. Nu ştiu dacă Buduşan cu Dobocan s-or dus, dar odată ajuns pentru a patra oară preşedinte, Iliescu a stabilit că nu aşa se face anticorupţie. Îl pune pe Joiţa procuror general, care îi zboară din parchetul general şi pe Buduşan şi pe Dobocan. Alt procuror care încercase să facă ceva, se sinucide când începe să fie anchetat. După o anchetă în care sunt acuzaţi că l-au omorât pe JFK, Dobocan se întoarce la Cluj, iar Buduşan e dat afară din magistratură. Atacă în contencios decizia, câştigă şi merge o zi înapoi la parchet doar pentru a-şi scrie demisia.

Năstase, care e prim ministru, ştie că trebuie să le spună ceva celor de la Bruxelles, nu le poate spune că am învins corupţia. Apucase să scrie o strategie naţională de combatere a corupţiei în care băgase aburelile obişnuite, dar UE nu era deosebit de încântată. În egală măsură, ştie că trebuie să ridice controlul asupra procurorilor şi că nu îi poate controla pe toţi cei 1.500 de procurori din ţară. În consecinţă, îi vine o idee de geniu: să înfiinţeze un parchet separat. Ideea era absolut genială. Ălora de la Bruxelles le arată ca România e pe drumul cel bun, că se bate cu balaurul etc. Or fost atât de încântaţi, încât nici azi încă nu s-or prins ce ţeapă or luat. În egală măsură, astfel puteai să scoţi faptele de corupţie (şi ce mai vrei tu că înşelăciunea sau evaziune sunt fapte de corupţie cum sunt eu turc) din competenţa procurorilor obişnuiţi şi te protejai ca nu cumva să se mai treazască vreun Buduşan că e Zorro. Alegeai prin interviu 100 dintre ei sub comanda unuia pe care îl numeşti tu şi controlezi lupta cu corupţia. Astfel, dl. Năstase înfiinţează DNA, îl pune şef pe Amariei care alege pe sprânceană vreo 100 de procurori şi încep să lupte cu corupţii. Sigur, cu corupţii lor, nu cu ai noştrii.

Ăia de la Bruxelles aplaudă cu labele din spate şi semnăn acordul de aderare la UE. Ăia de la Washington ne bagă în NATO şi ne construiesc 50 de km de autostradă pentru doar 2 miliarde de dolari. Toţi sunt fericiţi.

Constat acum că textul ăsta iese prea lung şi am citit pe net că nu trebuie să scrii mult pe net că oamenii nu au răbdare să citească texte prea lungi. Nu ştiu cât de lungi, că nu am citit până la sfărşit articolul ăla, aşa că mă opresc acum aici. Va continua…