Suntem în plin examen de admitere la INM. O altă generaţie de absolvenţi de drept care şi-or omorât neuronii în ultimele luni se pregăteşte să devină auditori de justiţie şi, peste doi ani, judecători sau procurori.

Am cunocut de-a lungul vremii o grămadă de studenţi care ales acest drum. Aproape toţi au ieşit din INM alţi oameni, dar nu în sensul bun. Grosul lor se comportă de parcă cineva le-a făcut o zdravănă spălare pe creier, transformându-se din oameni normali în nişte fiinţe superioare, paranoice şi înţepate, speriate parcă de viaţă. Ceva se întâmplă acolo, după părerea mea, iar ceea ce se petrece nu e bine. Personal, vreau să am judecători şi procurori normali la cap, care să realizeze că ceea ce fac la serviciu este o slujbă cu bune şi rele, iar nu o misiune divină.

Sunt convins că e foarte greu ca un mucos de 24-25 ani care termină INM-ul să nu ajungă să se creadă Dumnezeu când îşi pune fundul în scaunul de judecător şi toată lumea se roagă, într-o formă sau alta, de el. Sunt la fel de convins că e greu la 25 de ani să fii sigur pe tine şi să poţi gândi natural şi normal atunci când iei o decizie. Cam acelaşi lucru se petrece şi cu cadrele didactice universitare, la început de carieră. Când ai 25 de ani şi câteva sute de studenţi fac flotări dacă le ceri tu, ai tendinţa naturală să te urci pe un piedestal imaginar şi să o iei razna.

Cred însă că trebuie făcut ceva. Nu ştiu exact ce li se spune auditorilor de justiţie în cei doi ani, ce sunt învăţaţi  (în afară de noţiuni teoretice de drept), cert este sunt învăţaţi prost. Şi cred că acest lucru se datorează, în principal, faptului că sunt educaţi să fie magistraţi de o manieră unilaterală, având contact aproape exclusiv cu magistraţi. Sigur că e normal ca viitorii magistraţi să primească învăţăminte de la alţi judecători ori procurori, însă ăştia din urmă au avantajul experienţei, pe care mai tinerii lor cursanţi nu îl au. Nu e normal ca prima slujbă din viaţa unui om să fie cea de judecător. Nu e normal ca un om de 25 de ani, care nici măcar nu ştie foarte bine cu ce se mănâncă viaţa reală să ajungă să judece situaţii pe care le ştie numai din cărţi sau de la televizor. Nu e normal ca ceea ce ştie el să îi fie transmis numai din partea unor persoane care au urmat , în bună parte, acelaşi traseu.

Sigur că nu auditori de justiţie sunt de vină că sistemul le permite să judece la 25 de ani, însă cred că INM-ul trebuie să se focusese nu neapărat pe încărcarea lor cu teorie, ci mai degrabă pe acumularea de experienţă de viaţă şi de drept în regim intensiv. Prefer să am parte de un judecător care trebuie să citească în carte cum se contopesc pedepsele rezultante, dar ştie cât de cât cum se petrec lucrurile în viaţa reală, decât de judecător care ştie teorie cât încape, dar nu o stat în viaţa lui la coadă la finanţe. Prefer un judecător cu mai puţină carte, dar care să ştie că, de cele mai multe ori, un avocat e angajat cu 2 zile înainte de primul termen şi dacă cere termen pentru pregătirea apărării o face pentru că chiar nu ştie dosarul, decât unul care are carte şi care crede că orice avocat încearcă să îl păcălească, pentru că aşa i s-o spun la INM.

De aceea, cred că o idee bună ar fi ca auditori de justiţie să facă un pic de practică şi pe la nişte firme de avocatură, pe lângă cea de la instanţe ori parchete. Nu vor deveni nici mai deştepţi şi nici mai bine pregătiţi teoretic, dar e unadintre formele de acumulare de experienţă de viaţă în regim intensiv. Grosul avocaţilor nu sunt mari cunoscători ai dreptului, dar sunt persoanele cele mai bine înfinte cu picioarele în pământ, pentru că în 2-3 luni de avocatură intensivă ajungi să cunoşti jumate din chestiile pe care ţi le oferă viaţă. Eu cred că 3 luni de stagiu la o firmă de avocatură poate ajuta un viitor magistrat în a percepe mai corect ceea ce se va întâmpla în faţa lui. Poate să vadă diferenţa dintre omul care vorbeşte cu avocatul şi omul care depune o mărturie, poate să vadă cum arată registratura şi arhiva pe dinanfară, poate să vadă ce înseamnă să ai 5 cauze în aceeaşi zi la instanţe diferite, poate să vadă cum e să citeşti cele 3 paragrafe de motivare ale unui dosar de sute pagini pe care îl ştii în somn, poate să vadă o sală de judecată din partea cealaltă a pupitrului, poate să vadă că a greşi ca şi judecător nu constă în a uita să menţionezi că şedinţa a fost publică etc. Poate vă înveţe multe, mai multe oricum decât buchisind la nesfârşit aceleaşi trei manuale de procedură civilă şi penală. Sunt convins că, dacă INM-ul ar solicita-o, suficiente firme de avocatură din Bucureşti şi din ţară ar fi dispuse să asigure aceste stagii de practică. Este imposibil astăzi să avem precum alţii judecătorii care au făcut şi altceva înainte de a decide destinul unor oameni, pentru că nu avem posibilitatea de a angaja magistraţi cu o experienţă de câţiva ani buni. Avem însă posibilitatea de a le oferi vitorilor magitraţi măcar o brumă de experienţă. Şi poate aşa vor mai scăpa de nesiguranţa asta care îi face atât de speriaţi de bombe.