Am fost invitat să scriu un text pentru un volum ce va fi publicat cu ocazia aniversării a 30 de ani de la reînfiinţarea Facultăţii de Drept de la Timişoara, în cadrul UVT. Sarcina era să aleg o fotografie sau o altă lucrare de artă timişoareană şi să scriu ceva despre Timişoara şi învăţământul juridic. Am ales fotografia de mai jos, cea care îmi aduce aminte tot timpul de Timişoara şi textul de mai jos, pe care am primit acordul să îl public şi pe blogul meu.

PS. La mulţi ani Dreptului de pe Bega! De abia aştept să citesc volumul pe care îl scoateţi.

Au trecut puţin peste 32 de când a fost făcută fotografia de mai sus. Pe un decreţel poza asta îl transpune într-un moment de sfârşit al istoriei. Decreţeii au învățat din Piaţa Operei cuvântul şi sentimentul libertăţii. E o ironie a istoriei ca generația rezultată din unul din cele mai puternice abuzuri contra libertăţii să fie cea care a strigat „Libertate!”.

La 30 de ani de aniversare a Dreptului de la UVT (apropos, la mulţi ani, succesuri cu găleata şi multă libertate!) trebuie să admitem că lumea juridică a eșuat în sarcina de a învăța o nație ce este libertatea. Probabil că nici nu ne-am propus asta, ceea ce este un eșec al paradigmei privind rolul pe care îl avem, ăştia care suntem profi la drept. Dacă am crezut că rolul nostru este doar acela de a lua câteva sute de copii de 19 ani şi apoi timp de patru ani să îi învățăm care e termenul de apel, cum se face dovada proprietăţii şi ce înseamnă nemo censetur ignorare legem ne-am înșelat. Sigur, trebuie să îi învățăm şi astea, însă ce trebuia şi trebuie să îi învățăm pe copii este ce înseamnă libertatea.

Avocaţi, judecători sau procurori, aveam şi avem rolul esențial să educăm o nație care nu a fost niciodată liberă în istoria ei. Prin puterea legii, a modului în care o aplicăm, a modului în care o explicăm, să nu mai permitem vreodată să fie nevoie ca mii de oameni să fie dispuși să moară pentru a trăi liberi, precum în decembrie 89.

Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare nu priveşte afirmațiile sau ideile conforme, frumoase sau neutre. Libertatea de exprimare reală nu este like-ul. Libertatea de exprimare s-a inventat pentru ideile sau afirmațiile care deranjează, supără, enervează sau îngrijorează. Libertatea de exprimare este unlike-ul. Despre vreme puteai discuta şi în 15 decembrie 1989. Trebuie să învățăm că libertatea de exprimare este despre a critica, despre a spune altceva, despre idei, despre chestii subiective, despre a accepta criticile, despre puterea cuvântului care schimbă lumea. Lumea a fost schimbată de cuvintele pe care Bonaparte le-a dus în Europa, nu de calitățile sale de militar, lumea a fost schimbată de asigurarea „binefacerilor libertăţii pentru noi şi pentru urmașii noștri” din Constituţia americană, nu de războiul dintre SUA şi Mexic. Lumea a progresat cu „Eppur si muove” cuvinte care, la acel moment, nu erau din surse oficiale şi erau fake facts. Cred că asta trebuie să învățăm mai degrabă studenții facultăților de drept şi, implicit, întreaga nație, decât faptul că plângerea contra ordonanţei prin care se respinge plângerea contra clasării este inadmisibilă. Nu că asta din urmă nu ar fi importantă, însă asta ţine de știință, nu de educație.

Trebuie să învățăm că dreptul la un proces echitabil îl are şi cel mai abject criminal. Pentru că societatea care reușește să îi asigure chiar şi ăluia un proces echitabil este societatea care va reuși să asigure tuturor un proces echitabil. Trebuie să învățăm că drumul de la procesele inechitabile ale oamenilor pe care îi urâm până la tribunalele poporului din anii 50 nu e atât de lung. Trebuie să învățăm şi despre tribunalele poporului din anii 50, despre care nu învățăm nici noi şi nici pe alții.

Trebuie să învățăm că libertatea manifestațiilor nu priveşte manifestarea bucuriei sau împărțit ghiocei pe stradă. Libertatea manifestațiilor este libertatea protestelor, este libertatea de înjura autorităţile, este libertatea de a spune, în grup, „nu!”. Este libertatea câștigată şi exercitată de mulțimea din poza de mai sus. Trebuie să învățăm că dreptul la viață privată este dreptul de a fi lăsat în pace şi de a trăi departe de privirile indiscrete ale altora, mai ales ale autorităţilor. Trebuie să învățăm să dreptul de proprietate privată este sfânt, nu un lux pe care şi-l permit doar boierii. Trebuie să învățăm că dreptul la educație include dreptul părinților de a alege modul în care le sunt educați copiii. Etc.

Poza de mai sus nu trebuia să fie sfârșitul istoriei, ci începutul istoriei. Poate că, până urmă, va fi. Eu cred că noi, cei care azi sărbătorim aniversarea Dreptului de la Timişoara scriind, avem obligaţia să o facem. Picătură cu picătură, student cu student, până vom ajunge să scoatem un judecător similar unui judecător englez pe care l-am auzit spunând într-o sală de judecată: „nu-mi pasă că în legea europeană acesta nu este motiv de refuz al extrădării, eu nu pot trăi cu mine dacă extrădez un om care a fost condamnat în urma unui proces inechitabil. Suntem aici nu pentru a aplica mecanic legile create de stat, ci pentru a apăra orice om împotriva puterii inimaginabile ale unui stat”. Fiecare din cei care scriem la aniversarea de aici am învățat mii sau zeci de mii de studenți. Eu nu cred că am educat niciunul dintre ei să fie liber şi să protejeze libertatea, precum mai sus. Şi cred că trebuie să ne propunem asta.

O să închei pledoaria mea pentru libertate şi pentru o nație liberă cu citatul meu favorit. Trebuie citit de vreo două-trei ori pentru a-i surprinde frumusețea, dar şi forța. Este din Declaraţie franceză a drepturilor omului, pe vremea când nu se făceau poze, dar străzile Parisului arătau precum cele ale Timișoarei de acum 32 de ani şi suna aşa: „Reprezentanţii poporului francez, constituiți în Adunare Naţională, considerând că ignorarea, nesocotirea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirii publice şi ale corupției guvernelor, au hotărât să expună într-o declaraţie solemnă drepturile naturale, inalienabile şi sacre ale omului, astfel ca această declaraţie, mereu prezentă înaintea tuturor membrilor societăţii, să le reamintească fără încetare drepturile şi îndatoririle lor; iar actele puterii legislative şi ale puterii executive, putând fi în orice moment comparate cu scopul oricărei instituţii politice, să fie mai respectate, iar doleanțele cetățenilor, bazate de acum înainte pe principii simple şi incontestabile, să tindă întotdeauna la respectarea Constituției şi a fericirii tuturor”.