În general, cea mai rea poziţie în care te poţi afla în vremuri de război este între linii inamice, în no man’s land. Dacă eşti acolo, fiecare din tabere crede că eşti de la ceilalţi şi cum te zăreşte careva o să tragă ca disperatul. E mult mai bine să fii într-una dintre armatele ce se confruntă: ai o gramadă de camarazi cu tine, inamicul e tot timpul în faţă şi ai spatele asigurat, iar când atacă inamicul sunt nişte băieţi cu o goarnă care te anunţă înainte. Mult mai bine decât între linii unde eşti singur cuc. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar nu prea ai cum să dai de ei, ca dacă mişti trag ăia ca disperaţii, uneori din ambele părţi.
Atunci când asta se întâmplă într-un război civil e şi mai nasol. Vrând, nevrând cunoşti soldaţi şi dintr-o parte şi din cealalta şi vrând, nevrând cunoşti şi motivele care îi mână în luptă. Iar, ca să prezint imaginea completă, trebuie luat în calcul şi faptul că la mai toate războaiele moderne, mai ales la cele civile, apar şi trupele străine de menţinere a păcii prin rachete balistice şi avioane cu bombe. Iar când stai între linii, inevitabil ceva bombe pacificatoare americane, ruseşti, franţuzeşti sau ale altor naţii iubitoare de pace mondială, îţi pică în cap.
Pe scurt, o poziţie destul de nasoală din care e greu să scapi cu toate componentele la locul lor. De la un moment încolo, nu poţi decât să aştepţi să se termine războiul, să câştige dracu’ cineva şi să te adaptezi la noua situaţie. Să te aştepţi să piardă amândoi râzboiul e utopic, exceptând primul război mondial, nu prea s-au întâmplat din astea. Nu că cele de mai sus ar fi vreo metaforă, dar trăiesc sentimentul fraierului din no man’s land de prea multă vreme încoace.
Avem de o parte talibanii treselor galbene de pe umăr şi de pe chipiu. Sunt înmarmaţi cu dosare galbene cu rază lungă (din 2009 încoace) de acţiune, (foarte) mulţi generali, o gramadă de portavoci umane şi o armată impresionantă de soldaţi credincioşi, IYI summa cum laude. Plus o armă nouă (Facebook) care permite multiplicarea impresionantă a oricărei salve de tun. Tragi un proiectil şi anterizează câteva mii. Beneficiază de sprijin aerian masiv de la baza aeriană de la Bruxelles, de unde generali ai trupelor de menţinere bagă aeriene la greu. În partea cealaltă, sunt cei care nu or vrut să îşi lase bărbile pe model taliban, întrucât merg pe modelul cu mustaţă. Nu au nici logistica, nici organizarea militară a talibanilor şi nici sprijinul aerian al celorlalţi, dar nici ei nu sunt veniţi pe lume cu ploaia de ieri. Au banii, o parte (mare) din aparatul de stat şi o grămadă de victime nevinovate ale shariei. Nici unii, nici alţii nu iau prizonieri şi aplică cu sârguinţă tactica “cine nu e noi, e împotriva noastră”.
De ceva vreme războiul se dă pentru un deal. Rând pe rând, fiecare mai urcă către vârf până este împins în jos de armata inamică şi apoi o iau de la capăt. Ehhh, în vârful dealului este un platou unde am eu plantaţia, casa şi viaţa. Plus o grămadă de alţii. Şi m-am săturat să fiu între liniile inamice. Oricum se termină războiul ăsta nu e bine. Şi dacă mai continuă mult nu e bine. Iar varianta ca toţi ăia dintre linii să se adune şi să încheie războiul prin înfrângerea ambelor tabere e la fel de probabilă ca şi câştigul la 6/49 când nu joci.