Spre ruşinea mea, nu ştiu foarte multe despre Pyrrhus, regele Epirului. M-ar putea ajuta Google, dar mi-e lene să caut. Ştiu doar că după ce i-a bătut la Heraclea pe romani acum vreo 2300 de ani (sper că nu am scris vreo prostie cu data luptei) ar fi spus: “Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”. Genialul comandant militar o avut umor şi o avut dreptate. I-o mai bătut odată pe romani, după care s-a dus acasă aproape singur. O avut şi viziune: poţi să pierzi războiul şi dacă învingi în toate luptele.

Cred că România a pierdut războiul cu corupţia, deşi probabil este ţara din lume cu cei mai mulţi miniştri, parlamentari, alţi lideri politici etc. condamnaţi pentru fapte de corupţie ori asimilate legal acestora. Nu a pierdut-o acuma, când se modifică legile de organizare a sistemului de justiţie penală, ci acum mulţi ani. Heraclea a fost când s-a adoptat ordonanţa 43 în 2002. Azi suntem în momentul la care după multe victorii, Pyrrhus pleacă acasă în Epir, lăsând Sudul peninsulei italice la dispoziţia organizatei şi disciplinatei armate a Republicii romane. 100 şi ceva de ani mai târziu Epirul a dispărut ca stat şi a devenit geografie.

După mine, vorbele lui Pyrrhus, indiferent dacă or fost reale sau le-o băgat istoricii romani din burtă, trebuie văzute din perspectiva planului larg. Atunci când aduni victorii, beţia lor pot să te orbească şi să pierzi din vedere planul general. Aşa că propun să facem doi paşi în spate, să uităm de cifrele privind numărul de miniştrii sau parlamentari condamanţi sau doar acuzaţi de corupţie, şi să căutăm răspuns la nişte întrebări.

Plecăm de la premisa că România este o ţară coruptă în profunzime, cu o cultură care acceptă sau cel puţin tolerează acte de corupţie, de la plicul dat medicilor pe motiv că au salarii mici sau al bijuteriilor date cadou învăţâtoarelor şi până la cultura pilelor pentru a obţine un loc la o şcoală socotită mai bună, o audienţă la un funcţionar sau un loc în faţă la coadă la buletine etc. Este cert că trebuie să luptăm împotriva corupţiei, iar una – nu singura – dintre arme trebuie să fie cercetarea penală a acestor fapte. Până la înfiinţarea DNA (apropos, printr-o ordonanţă de urgenţă dată peste noapte, fără vreo dezbatere publică şi prin care sute de dosare au fost luate de la parchete şi duse la noua structură) de acest lucru se putea ocupa orice procuror din România. Vreo 2000 de oameni aveau competenţa de a ancheta astfel de fapte. Crearea DNA le-a luat acestor procurori posibilitatea de a ancheta fapte de corupţie (plus altele “de interes”, inclusiv evaziunea fiscală până acum vreo 5 ani) şi a dat această putere unui număr de vreo 100 de procurori aleşi dintre ei pe criterii pe care nu le ştie nimeni foarte bine. Atunci când aceşti 100 sunt aleşi din pix dintre procurori de la nivelul judecătoriilor (peste 50% în acest moment) şi al tribunalelor cu experinţă deosebită în anchete complicate privitoare la scandaluri în baruri şi furturi din buzunare, trebuie să ne întrebăm dacă vrem sau nu vrem să ne batem cu corupţia.

Celor care afirmă că DNA a reuşit lucruri senzaţionale  datorită condamnărilor pe care le-a obţinut le amintesc de Pyrrhus. Obsesia pentru “peşti mari”,  exerciţiile de PR deşănţat, cultul personalităţii şi sloganele împrumutate din campanii publicitare au pus DNA în genunchi. Nu te poţi aştepta să nu iei nişte baroase în freză atunci când îl acuzi pe ăla care e prim ministru în funcţie de nişte fapte pentru care este ulterior achitat. Omul o pierdut alegerile prezidenţiale pe acuzaţia aia, nu te poţi gândi ca va fi calm.  Când târâi în procese timp de 7 ani patru judecători de curte supremă pe care îi umileşti în public dând chestii naşpa din dosar în presă, iar oamenii sunt achitaţi, iarăşi trebuie să te aştepţi că ceva te va plesni. Când îi forţezi demisia procurorul general cu o acuzaţia pe care o clasezi 4 ani mai târziu pe motiv că fapta nu există, iarăşi trebuie să te aştepţi că o să păţeşti chestii. Şi exemplele pot continua mult şi bine.

În orice stat normal la cap astfel de acuzaţii sunt formulate doar atunci când eşti 100% sigur, nu când bâjbâi, dar eşti obsedat să îţi justifici şi legitimezi existenţa. Când ajungi să crezi că scopul tău este să satisfaci dorinţa publică de a fi înfundat unul sau altul e greu să te fereşti de acuzaţii de partizanat. Dacă careva din guvern ar fi încheiat acte secrete prin care să se modifice legea, ar fi sărit mandatele de reţinere ca popcornul în microunde, dacă un suspect sau inculpat ar fi făcut ceea ce or făcut haiducii de la Ploieşti, ar fi stat arestaţi timp de două vieţi.

Pe scurt, ceea ce încerc să spun că o instituţie formată dintr-un şef care îşi alege după cum vrea muşchii lui 100 de colaboratori este o ţintă perfectă atunci când lucrurile merg prost, pentru că eşecul va primi o faţă şi o indentitate. Eşecul luptei cu corupţia a apărut atunci când numele acelui şef a fost negociat de actori politici, atunci când a fost cultivat de securişti şi a explodat atunci când între cei 100 de spartani au fost aleşi oameni care nu se mai luptaseră decât cu săbii de lemn până atunci. Şi care, orbiţi de putere, de mesianism, de dorinţa de a fi altceva şi de drogul dosarelor galbene au căzut în păcat. Au violat toate legile esenţiale ale justiţiei penale: au împuşcat înainte să întrebe, au stabilit că cineva este corupt doar din presa secretizată, au făcut jocuri, au încălcat legi pentru a acuza oameni că au încălcat legi, au forţat înţelegeri pe care legea noastră nu le permite de genul “dă-mi-l pe ăla şi te las pe tine în pace”, au tăiat porcuă şi curcanu’ cu politicieni pentru a primi spijin, au umilit sute de judecători cu acuzaţii de rahat etc.

Astfel, în ciuda panopliei cu care se făleşte, DNA a eşuat şi dacă mai înregistrează vreo câteva victorii din astea, va fi terminată. Ocazie cu care mă întreb de ce dracu’ am înfiinţat această instituţie şi nu am lăsat orice procuror din ţara asta – inclusiv cei 100 de fantastici – să se sesizeze şi să cerceteze fapte de corupţie. Ar fi fost prea mare ţinta. Plus că ceva mă face să cred că cea mai mare parte a derapajelor nu ar fi existat. Şi poate am fi avut vreo şansă reală să învingem corupţia. Aşa mă tem că o să ajungem la Pyrrhus şi Epir.