Monthly Archives: August 2018

O scrisoare pierdută

Leave a reply

Acum vreo săptămână am primit din partea celor care lucrează pentru PR-ul dlui. Cioloş şi al organizaţiei pe care o conduce un email în care eram invitat la un dejun de lucru, împreună cu alţi avocaţi. Obiectul menţionat era cel al unor discuţii privind viziunea organizaţiei Mişcarea România Împreună asupra justiţiei şi al altor domenii ale vieţii publice. Nu cred că e firesc să public mailul, pentru că era destinat unei conversaţii private şi nu îmi aparţine.

Am răspuns la mail, deşi am decis să nu particip la acea întrunire, pentru că aşa mi s-a părut politicos să fac. Probabil mailul meu a supărat echipa dlui. Cioloş. Deşi invitaţia era semnată de dânsul, mă îndoiesc că el personal citeşte mailurile primite ca răspuns. Cel mai probabil, cineva din echipa dânsului este cel care “gestionează” comunicarea. Ca să fiu sincer, m-aş fi aşteptat să primesc vreo formă de răspuns, gen “mulţumim de mesaj, o să avem în vedere ceea ce aţi scris” sau ceva în ideea asta. Au trecut însă trei zile şi nu am primit nimic, ceea ce mi se pare un pic nepoliticos. Eu nu sunt specialist în comunicare publică, iar diplomaţia mea este cea a unei cărămide, dar cred că era politicos să mi se răspundă, indiferent dacă mailul pe care l-am trimis eu i-a făcut pe acei oameni fericiţi sau nu. Până la urmă, nu m-am băgat eu singur în seamă. Ei m-au invitat la manifestare pe motiv că vor să afle părerea mea asupra unor teme. Le-am trimis părerea mea în scris şi era frumos să îmi mulţumească pentru ea, chiar dacă nu le-a plăcut. Până la urmă, dacă nu vrem să auzim ceea ce nu ne convine, cea mai simplă tactică este să nu cerem păreri, ca să nu ne riscăm.

În aceste condiţii, pentru că e vorba despre chestii pe care le-am mai susţinut pe blogul ăsta, am decis să public mailul pe care l-am scris. Este opera mea şi nu cred că încalc nicio regulă de confidenţialitate a convorbirilor sau a regulilor de comunicare dacă îl public. Poate în felul ăsta ajunge să îl citească şi dl. Cioloş, pe care îl consider un om de bun simţ, pentru că altfel nu sunt convins că i-au fost arătate elucubreţiile mele.

Răspunsul meu a fost următorul:

“Stimate domnule Cioloş,

Vă mulţumesc pentru invitaţia de a participa la manifestarea ce va avea loc sub egida organizaţiei dv., însă sunt nevoit să o refuz. Dincolo de faptul că din cauza programului personal încărcat, mi-ar fi destul de greu să vin de la Cluj până la Bucureşti doar pentru un eveniment de acest gen, sunt şi alte motive care mă fac să refuz.

Acord oricărei persoane prezumţia de bună credinţă, iar în raport de dv. personal nu am niciun motiv real să consider că aveţi intenţii contrare interesului general. Totuşi, cred că această întâlnire este, măcar la nivel implicit, oarecum, o manifestare politică. Eu nu am nici un fel de simpanii politice pentru niciunul dintre partidele sau organizaţiile politice din România acestor ani şi m-am ferit întotdeauna să mă apropi de vreuna din ele. Deşi valorile pe care organizaţia dv. le afirmă la nivel de principiu sunt apropiate de cele ale mele, mi-e greu să spun că susţin o bună parte din acţiunile sau demersurile dv. ori la echipei dv. în ceea ce priveşte justiţia. Nu ştiu, pentru că nu mă pricep şi nu le-am studiat îndeajuns, dacă proiectele dv. din zona economică, diplomatică etc. sunt unele bune sau nu, dar în zona justiţiei consider că aţi fost de prea multe ori în eroare atât în perioada în care aţi condus guvernul român, cât şi ulterior.

Nu vreau să vă fac un rechizitoriu, însă cred că în spiritul democraţiei şi al libertăţii – valori în care eu cred cu tărie –  va trebui să auziţi şi lucruri cu care nu sunteţi de acord. Ca avocat am luptat mereu pentru protejarea drepturilor fundamentale ale clienţilor mei, ca membru al societăţii civile am militat pentru transformarea României într-un stat de drept real, care pune pe primul plan, înaintea a orice altceva, protecţia drepturilor fundamentale, a libertăţii şi a domniei legii.

În acest context, consider că mandatul dv. de prim ministru nu a avut vreun impact pozitiv asupra funcţionării sistemului de justiţiei. Consider, în egală măsură, că dna. Prună a fost unul dintre cei mai slabi miniştri ai justiţiei, probabil de la Rodica Stănoiu încoace. Vă amintesc că în timpul mandatului dv. s-a adoptat o ordonanţă de urgenţă prin care au fost modificate o mulţime de prevederi ale codului de procedură penală, fără nicio dezbatere publică şi, cu puţine excepţii, fără a exista vreo urgenţă. O parte din modificări erau impuse de necesitatea de a respecta deciziile CCR, însă multe altele au fost adoptate la propunerea parchetelor şi au avut ca efect diminuarea protecţiei oferite drepturilor suspecţilor. Eu consider că legislaţia procesual penală nu trebuie adoptată pentru a face procedura comodă procurorilor, ci pentru a proteja suspecţii de eventuale abuzuri ale procurorilor. De asemenea, în timpul mandatului dv. au fost pronunţate decizii ale CCR pe care aveaţi obligaţia în 45 de zile să le puneţi în aplicare. Chiar dacă unele dintre ele nu erau foarte populare – în special decizia privitoare la abuzul în serviciu – preeminenţa dreptului vă crea această obligaţie, pe care aţi omis să v-o îndepliniţi.

Sistemul judiciar trebuie scos de sub orice formă de influenţe şi de presiune. Este un lucru pentru am luptat de cel puţin 15 ani, organizând conferinţe despre independenţa sistemului pe vremea când nimeni nu vroia să participe la ele. (Şi) în mandatul dv. şi al doamnei Prună subiecte precum arhiva SIPA sau legăturile SRI, DIPI etc. cu sistemul de justiţie au fost ocolite şi rămase nerezolvate. Degeaba creăm mecanisme de asigurare a independenţei sistemului de justiţie faţă de executiv ori legislativ, dacă menţinem potenţiale instrumente de şantaj – arhiva SIPA – sau de participare nelegală şi non-democratică a serviciilor la actele de justiţie. Din păcate, nu doar că aceste probleme nu au fost rezolvate, dar prin mai multe declaraţii publice dna. Prună a bagatelizat şi minimalizat aceste aspecte, indicând cu claritate că amestecul SRI în dosarele penale şi în sistemul de justiţiei este un lucru pozitiv. Personal, nu pot accepta sub nicio formă o astfel de poziţie şi nici nu o pot certifica prin prezenţa la o întrunire la care cred că nu se va discuta despre aşa ceva.

În egală măsură, nu am apreciat în mod deosebit poziţiile dv. publice legate de modificările aşa numitelor „legi ale justiţiei”. A respinge în bloc, precum dv., orice modificare a legislaţiei în domeniu sau a accepta numai modificările susţinute de instituţii de forţă ale statului – Ministerul Public, SRI etc. – nu cred că este o poziţie corectă în vedere asigurării binelui public, deasupra celui personal. Nu am avut şi nu am deloc vreo simpatie pentru PSD şi este cert că o parte din modificările legislative susţinute de acest partid privesc protecţia unor persoane din cadrul său, dar asta nu înseamnă că tot ce vine de la PSD este greşit. Cu anumite excepţii, imensa parte a modificărilor propuse urmăresc sporirea nivelului de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei, iar pentru o mişcare libertariană ca a dv. asta ar trebui să fie o prioritate. Probabil că susţinerea unora dintre modificări şi respingerea altora v-ar afecta imaginea în rândul electoratului dv. potenţial, dar dacă urmăriţi fidelizarea electoratului prin slogane şi afirmaţii nereale despre efectul unora dintre modificările legislative, nu cred că aveţi nevoie de părerea mea sau a altor participanţi la actul de justiţie. Eu nu pot să susţin o politică care, până la urmă, se reduce la „cât mai mulţi la puşcărie” şi la „parchetul are tot timpul dreptate, codul de procedură numa’ îi încurcă să bage infractorii la puşcărie”.

În fine, ca să nu mă lungesc prea mult, nu cred că poziţia corectă a fost aceea de a nega problemele uriaşe din interiorul DNA şi susţinerea necondiţionată a doamnei Kovesi. Poate nu cunoaşteţi dimensiunea reală a abuzurilor din această instituţie, care ar fi trebuit să fie „lacrimă” tocmai datorită misiunii sale, dar mi-e greu să cred că nu ştiţi măcar o parte dintre ele. La fel cum nu cred că cei care vă consiliează nu ştiu măcar o parte dintre ele. A le nega în mod public, a susţine ideea că scopul înlăturării din politică a unor oameni „răi” scuză mijloacele, a susţine de exemplu că procurorul Negulescu nu a violat drepturile familiei Cozma pentru că aştia din urmă sunt nefrecventabili, poate să vă aducă căştiguri electorale, dar nu este poziţia corectă. Oricine, chiar şi cei corupţi, au drepturi care trebuie să le fie respectate. La fel cum cea mai mare greşeală este acceptarea unor abuzuri ale instituţilor statului. Pentru că altfel acestea se vor perpetua, iar statul va eşua. V-aş fi respectat mult mai mult dacă aţi fi susţinut că au fost abuzuri în DNA, că ele trebuie rapid şi independent investigate, iar cei care au acoperit managerial mizeria trebuie să dispară. Tocmai pentru a salva instituţia şi a-i câştiga credibilitatea. Cu riscul ca, poate, familia Cozma să scape de dosarul penal.

Nu vreau să vă reţin mai mult pentru că nu sunt 100% convins că aveţi timp şi chef să citiţi ceea ce am eu de spus. Vreau doar să vă asigur că toate cele de mai sus sunt afirmaţii făcute cu bună credinţă, fără să fiu nici pesedist, nici corupt şi nici membru al vreunui alt grup. Am sau încerc să am aceleaşi principii indiferent de situaţie, să promovez ceea ce e corect şi drept, indiferent dacă am de pierdut sau de câştigat. Dar nu cred că la întrunirea pe care o organizaţi este locul în care astea pot fi promovate. Vă stau la dispoziţie pentru orice altă părere sau orice altă informaţie.

Conf. dr. Radu Chiriţă”

Lecţii

Leave a reply

Aseară am citit motivarea unei decizii prin care s-a respins apelul declarat de un client pe care l-am asistat în faţa curţii de apel. Omul era acuzat că, în calitate de poliţist, a luat şpagă de la nişte interlopi pentru a “rezolva” o cerere de revizuire pe care o formulase unul dintre ei. A susţinut tot procesul că este victima unei înscenări, fără să aibă prea multe probe în acest sens. Asta până la ceea ce a fost ultimul termen de judecată din apel, când unul dintre martorii acuzării a venit în faţa instanţei să povestească cum a fost forţat de procuror şi poliţişti să declare mincinos. Omul avea şi mai multe convorbiri telefonice cu procurorul pe care le înregistrase, cu alţi martori din dosar cu care vorbea despre ce le-a spus procurorul să declare, precum şi câteva mailurile schimbate tot cu procurorul. Apelul clientului meu a fost respins (adică or mai micşorat pedeapsa, dar asta este irevant).

Nu ştiu dacă omul meu era vinovat sau nu de faptele care i se imputau. Habar nu am. Ştiu însă că procesul lui nu a fost unul corect. E prima oară când mă exprim public cu privire la un proces la care am participat, deşi nu e prima oară când văd soluţii revoltătoare. Am crezut tot timpul că e mai bine să mă abţin să îmi exprim public gustul amar după astfel de soluţii, pentru că nu vreau să arăt cu degetul către toţi judecătorii, iar societatea noastră este prea năvalnică pentru a evita generalizările. Pentru mulţi judecători îmi scot pălăria, pentru că fac o muncă grea, în condiţii dificile şi poartă pe umeri o responsabilitate pe care eu nu aş avea forţa să o duc. Nu e deloc uşor să trebuiască să fii sigur pe tine atunci când arunci un om pentru câţiva ani în iadul puşcăriei. Aşa că bag acum un disclaimer: nu toţi judecătorii de penal şi-au pierdut menirea, nu toţi s-au pus cu curu’ pe unul dintre talerele balanţei, nu toţi se uită pe sub bandana de la ochi la nişte dosare galbene, nu toţi sunt parte a unor complete de execuţie, care au schimbat puştile cu robele şi gloanţele cu hotărârile. Aproape toţi tac însă şi îşi bagă capul ca struţul în propriile dosare, dar asta e o altă discuţie, care include şi tăcerea asurzitoare a avocaţilor.

După ce am citit decizia motivată ieri trăiesc unul dintre acele momente în care regret că m-am făcut avocat. Oricât îmi place meseria asta şi cu oricâtă pasiune mi-o fac, sunt momente în care mă întreb dacă mai are rost. E prea târziu să mai renunţ la asta, plus că roata meseriei o să mă plimbe curând într-unul din momentul în care sunt mândru de ceea ce am realizat împreună cu colegii mei, în care simt că pot să ajut un om, în care simt să sistemul funcţionează şi Justiţia este făcută. Dar până atunci senzaţia de greaţă va persista. Cred că din orice se pot învăţa nişte lecţii, aşa că iată lecţiile care se pot învăţa din această decizie definitivă.

Lecţia 1 (pentru judecători). Legea are caracter facultativ în anumite situaţii. Mai ales atunci când e vorba despre drepturi fundamentale ale celui legat la ochi, cu spatele la zid. În speţa despre care discutăm, sentinţa de condamnare nu a fost pronunţată în şedinţă publică. Era o hârtie la dosar care spunea că judecătorul nu a mai pronunţat-o în şedinţă publică. I-o fi fost lene, probabil. În lege scrie că hotărârile judecătoreşti se pronunţă în şedinţă publică, iar încălcarea regulilor cu privire la publicitatea şedinţei de judecată se sancţionează cu nulitatea absolută. Curtea de apel face o demonstraţie pe două pagini, care începe în forţă spunând că legea nu spune ce înseamnă şedinţă publică, pentru a concluziona că pronunţarea în şedinţă publică de către preşedintele completului împreună cu grefierul înseamnă că soluţia s-a publicat pe portalul instanţei. În consecinţă, lecţie pentru judecători: nu vă mai chinuiţi cu pronunţarea în şedinţă publică, dă-o-n mă-sa de lege, e ok dacă puneţi soluţia pe portal.

Lecţia 2 (pentru avocaţi). Nu faceţi cereri de recuzare. După cum spuneam, clientul meu era acuzat că a primit bani ca să “rezolve” un dosar penal. Nu l-a rezolvat, acea cerere de revizuire a fost respinsă, după un traseu procesual destul de sinuos. Au fost vreo 12 judecători care s-au pronunţat în cursul lui. Unul singur a dat o soluţie favorabilă interlopilor ajutaţi de clientul meu. Presupunând că omul meu era vinovat şi a vrut să rezolve dosarul penal, i-a mers doar la un singur judecător, restul au dat cu flit. Fix acel judecător, repartizat aleatoriu desigur, a fost chemat să îl judece pe al meu în fond. A fost recuzat, fiind destul de evident că în procesul pe care urma să îl judece se va vorbi despre el. Cererea de recuzare a fost respinsă. Curtea de apel îmi spune că, dacă a fost respinsă cererea de recuzare, în apel nu se mai poate stabili dacă acel judecător era incompatibil sau nu, pentru că încheierea privind recuzare nu poate fi atacată cu apel odată cu fondul. Mai mult, îmi şi sugerează că am dreptate cu lipsa de imparţialitate a judecătorului din fond, dar nu au săracii ce să facă dacă legea nu le permite să examineze acest lucru. Deşi nu le-a cerut nimeni, judecătorii din apel scriu şi că o contestaţie în anulare pe motiv de lipsă de imparţialitate pentru motivele pentru care au fost recuzaţi este inadmisibilă, ca nu cumva să ne vină idei. De reţinut pentru avocaţi: nu mai faceţi cereri de recuzare, că după aia nu mai puteţi face apel sau contestaţie în anulare pe motiv de incompatibilitate.

Lecţia 3 (pentru procurori). Faceţi, tată, ce vreţi. După cum spuneam, unul dintre martori a prezentat probe despre cum a fost forţat de-a lungul a câţiva ani să dea declaraţii nereale despre clientul meu. Discutase ore la telefon cu procurorul, de zici că erau prieteni. Avea mailuri în care i se spunea ce să scrie într-un denunţ împotriva clientului meu. Avea discuţii cu alţi martori din dosar, mai apropiaţi de procuror, de la care primea “sfaturi”. Normal că am cerut excluderea acestor declaraţii pe motiv că sunt obţinute prin promisiuni şi ameninţări. Este şi un articol din cod, facultativ aparent şi ăla, care spune că trebuie excluse aceste declaraţii. Zice Curtea de apel că probabil ce o făcut procurorul este delict disciplinar sau infracţiune, dar că asta e problema lui. Zice onor instanţa că dacă l-o forţat pe martor să declare nu înseamnă că declaraţia este mincinoasă, de parcă ar fi avut vreun rost pentru procuror să se complice dacă martorul ar fi spus adevărul oricum. Aşa că cererea de excludere s-a respins. Deci, lecţie pentru procurori: nu contează ce mijloace folosiţi pentru a obţine o declaraţie “corectă”. Torturaţi-i dacă vreţi, nu contează. S-ar putea să v-o muşcaţi voi după aia, deşi corb la corb…, dar obţineţi execu.., pardon condamnarea.

 

Înainte să mă duc să mai iau un Emetiral, vâzând cum o murit fostul judecător Mustaţă în puşcărie, umflat în dimineaţa zilei în care trebuia să se pronunţe cu privire la vinovăţia inamicului public nr. 1, probabil că mai este o lecţie, pe care completul din apel pare că a învaţat-o. Magna cum laude. E drept că unul dintre judecătorii care l-au compus a făcut ceva meditaţii în condiţii speciale nu cu multă vreme în urmă, dar se pare că a învăţat lecţia de bază a sistemului nostru de justiţie penală: capul plecat rămâne magistrat.