Văzând reacţiile provocate de un text scris în urmă cu ceva vreme şi preluat ieri de juridice.ro, cred că trebuie reluată discuţia corupţiei în justiţie.

În ciuda a ceea ce s-a înţeles din ce am scris eu, nu cred că toţi judecătorii şi procurorii sunt corupţi. Cred că cea mai mare parte sunt oneşti. Iar, dacă aceştia din urmă au înţeles altceva, îmi cer scuze, cu speranţa că vor fi acceptate.

Ca să mai clarific un lucru: nu am scris afirmaţiile care au născut atâtea reacţii în contextul anchetei DNA legate de acea judecătoare de la Curtea de Apel Bucureşti. De altfel, cred că a fost scris înainte să înceapă circul. Plus că, pe mine cel puţin, referatul cu propunerea de arestare nu prea m-a convins, dar poate că am eu reflexe de avocat. În fine, ideea e că nu are nicio legătură ce am scris cu şpaga de 1 milion de euro şi cu scandalul care a urmat.

Cred însă că discuţia despre corupţia în justiţie trebuie purtată şi nu băgată sub preş. Încrederea în justiţie este mult prea importantă pentru orice ţară şi orice societate care se vrea normală la cap şi dacă corupţia este o chestie care gâtuie o societate indiferent de nivelul la care se manifestă, atunci când se manifestă în justiţie efectele sunt devastatoare. Nu stăm bine din acest punct de vedere. Ultimul sondaj de care ştiu spune că încrederea în justiţie e undeva la 30%. Sub încrederea în instituţii intens criticate, precum Parlamentul (40%) sau poliţia (50%). Încrederea în profesia de judecător este printre cele mai mici (39%) la fel ca şi în cea de procuror, mai mici până şi cea în avocaţi, ceea ce mi se pare hilar (41%). E dezastru, din punctul meu de vedere. Rezultă de aici, că oamenii cred, în mare măsură, că judecătorii sunt corupţi. Sigur, e o percepţie, nu toţi cei care cred or avut vreodată un proces şi imens de puţini dintre ei or dat vreodată şpagă unui judecător. Totuşi, percepţia asta spune ceva. Ceva care ar trebui să îi pună pe gânduri pe cei cinstiţi, nu să îi revolte. Omul trebuie să aibă încredere că dacă are o problemă judiciară, ea va fi rezolvată cinstit şi oamenii nu prea par să creadă asta.

Hai să mai adaug ceva. Am păţit de câteva ori – şi cred că orice avocat a păţit-o de câteva ori – ca anumiţi clienţi sau potenţiali clienţi să mă întrebe dacă “nu se poate rezolva ceva cu judecătorul”. Sigur că răspunsul a fost negativ şi, de multe ori, finalizat cu un şut în curul clientului. Dar faptul că se întâmplă destul de frecvent aşa ceva indică faptul că oamenii percep în acest fel sistemul. Mi s-a întâmplat de câteva ori – puţine – să pierd clienţi pe motiv că au discutat cu alt avocat şi li s-a spus că “se rezolvă”. De curiozitate, am urmărit evoluţia ulterioară şi, de cele mai multe ori, s-a rezolvat “o laie”. Sunt convins că sunt avocaţi care îşi ademenesc clienţii cu aşa ceva, indiferent dacă chiar dau şpagă sau nu. Dar şi asta indică măcar faptul că oamenii sunt convinşi că se poate. Mai mult, de vreo 2 ori, diverse persoane mi-au spus că dacă am nevoie de o “pilă” la anumiţi judecători, se rezolvă. Nu ştiu dacă e adevărat sau nu, că nici măcar nu vreau să vorbesc despre aşa ceva, dar şi asta indică acelaşi lucru.

Bun, acuma: cum se formează această percepţie? De ce oamenii cred că Parlamentul – atât de intens criticat – este mai de încredere decât justiţia? Personal, cred că din două cauze interdependente. Prima: există judecători şi procurori spăgari. Unii au fost condamnaţi, alţi acuzaţi, iar pe alţii nu i-au prins. Nu ştiu câţi sunt, sper că extrem de puţini, deşi am senzaţia că mă înşel. Sincer să fiu, cu vreo 2-3 excepţii, dintre judecătorii pe care îi cunosc cât de cât din sală sau din afara ei, nu îl văd pe vreunul să pună botul la plic. Cu toate astea, auzi atât de multe încât nu pot fi toate zvonuri, aşa că am ajuns să bag mâna în foc pentru nimeni. Aş fi însă foarte dezamăgit să aflu vreodată cu vreunul peste care am dat în sală e şpăgar. Revenind însă la ce spuneam, prima cauză a percepţiei este faptul că există judecători şi procurori corupţi. Dacă negăm asta, ne punem ochelari de cal şi nu mai rezolvăm nimic.

A doua cauză cred că e mai importantă decât prima. Pentru că ştiu mult mai mulţi poliţişti, profesori sau funcţionari de la primărie corupţi decât magistraţi şi totuşi încrederea în aceste instituţii e mai mare. Adică, sunt convins că cei mai mulţi dintre români nu au dat niciodată şpagă la instanţă sau la parchet, la fel cum cei mai mulţi au dat şpagă la primărie sau la un poliţist şi toţi au dat şpagă la medici. Totuşi, în ăştia din urmă au mai multă încredere. De ce? Păi, cred că din două motive mari şi late. În primul rând, dacă dai şpagă ca să nu îţi ia permisul sau ca să ţi se dea o autorizaţie de construire, nu ai senzaţia de nedreptate. Dacă dai şpagă ca să câştigi un proces, ştii că se face o nedreptate.

În al doilea rând şi cel mai important e lipsa reacţiei instituţiilor cu pricina şi a celorlalţi magistraţi, concretizată în băgarea gunoiului sub preş. Sincer să fiu, deşi sunt convins că mulţi dintre magistraţi trăiesc sub un glob de sticlă din care nu vor să iasă, nu cred că ei nu or auzit diverse poveşti despre şpăgi, pile şi presiuni. Şi nu cred că nu li s-a oferit vreodată, în diverse modalităţi, ceva. Sigur că e normal să fi refuzat şi să discute despre aşa ceva. Dar nu cred că e suficient. Suntem atât de mâncaţi de corupţie încât nu cred că e suficient ca ăia dintre noi care nu concep să se bage în căcat să stea deoparte, pentru că se ştiu cu conştiinţa împăcată. Cred că magistraţii cinstiţi trebuie să facă ceva, în afară că se supără pe un avocat care se exprimă de o manieră exagerată, pentru a reduce şi preveni corupţia.

Ce anume?

În primul rând, să vorbească despre asta. Tupeul cu care unii dintre cei condamnaţi au acţionat şi au discutat se explică şi prin faptul că cei din jurul lor nici nu pomenesc despre şpăgi, ca şi cum nu ar exista. Cred că, dacă se vrea combaterea unei percepţii dureroase pentru orice magistrat onest, aceştia trebuie să discute public şi îndelung despre asta.

În al doilea rând, cred că corpul magistraţilor normali trebuie să ceară unele modificări care diminueze posibilitatea de funcţionare a reţelelor de corupţie care par să existe. De exemplu, ar fi ok după mine să se mai modifice din când în când componenţa completelor de recurs sau apel, să nu mai fie tot ăia în aceiaşi zi a săptămânii. Adică, poate ar fi mai ok ca să nu am acelaşi complet în recurs marţea de ani de zile. Tot aşa, de exemplu, dacă tot s-a descoperit gaura la covrig – adică cum putem frauda repartizarea aleatorie prin Ecris – poate schimbăm un pic sistemul. Zic eu că sistemul ar trebui să lupte pentru desfiinţarea parchetelor şi instanţelor cu 2-3 magistraţi, că acolo este una dintre bubele cele mai mari, în condiţiile în care repartizarea e complet nealeatorie.

În al treilea rând, cred că judecătorii oneşti ar trebui să fie mai ochii în patru la colegii lor. Nu am nicio probă, dar sunt convins că de multe ori, la un complet de recurs un singur om studiază dosarul şi restul merg pe încredere în colegul care ştie dosarul. Sigur că e frumos să ai încredere în colegi, dar ia să ne gândim cum se poate simţi un jude care vede la un moment dat că al său coleg tocmai ce o fost acuzat că o luat şpagă pentru un dosar soluţionat teoretic împreună.

În al patrulea rând, cred că atunci când un jude sau procuror e condamnat pentru fapte de corupţie, restul magistraţilor ar trebui să îl facă pe ăla troacă de porci, nu să tacă ruşinaţi. Pentru că tăcerea asta poate fi interpretată în fel şi fel….

În fine, sunt mai multe chestii la care ar putea să conducă o discuţie serioasă pe această temă. Nu ştiu dacă o să am cu cine, dar îmi propun să organizez în curând un workshop pe această temă. Sper să găsesc şi magistraţi care să vrea să discute onest problema, fără să o nege. Şi, ca să nu uităm de unde plecase discuţia, cred că o modalitate de creşte încrederea în justiţie este utilizarea juraţilor. Cred că e o idee care merită gândită puţin, măcar pentru că un sondaj făcut de Transparency România ne spune că 78% din populaţie ar vrea asta.