Monthly Archives: July 2013

Ce-ţi trebuie ca să fii avocat

Leave a reply

Ca să fii avocat (bun) îţi trebuie nişte chestii. Într-o ordine oarecum relativă, ai nevoie de:

1. Telefon. Ca să ţii legătura cu clienţii. De 50 de ori pe zi. Dacă nu vorbeşti cel puţin 2 ore pe zi la telefon nu eşti bun. După aia te întrebi unde s-o dus toată ziua şi tu nu ai făcut nimic.

2. Mail. Ca să ţii legătura cu clienţii care au bunul simţ să nu te sune de 10 ori de zi. În consecinţă, îţi scriu mailuri, tu le scrii lor şi pe la prânz l-ai spart pe Eminescu care o scris numa’ nouă scrisori toată viaţa lui şi tu eşti deja pe la a 10-a. Bine, ale lui erau în versuri, da’ şi publicul ţintă era altul.

3. Birou. Ca să ai unde să te întălneşti cu clienţii sau cu aparţinătorii lor atunci când statul s-o gândit că mai bine te vezi cu ei printr-un geam la puşcărie. Din când în când clienţii preferă contactul vizual. Când e vorba de plătit onorariul şi tu îl preferi. Deci, îţi trebuie un birou unde să asculţi necazurile oamenilor şi să le dai sfaturi, explicându-le cum lucrurile pot să meargă prost, deşi ar trebui să meargă bine. Pe scurt, încă vreo 2 ore pe zi ţi le consacri acestor întâlniri.

4. Secretară. Ca să aibă cine să le spună la clienţi că nu eşti. Ca să aibă cine să se ducă să facă copii din dosare, să depună acte şi alte chestii de genul ăsta, pe care tu nu poţi să le faci că eşti ocupat cu vorbitul la telefon şi cu mailurile.

5. Fax. Ca să aibă secretara cu ce să trimită faxuri. Şi ca să te poată înştiinţa organele de urmărire penală de efectuarea unor acte de urmărire la care poate ai chef să participi.

6. Stagiari, colaboratori etc. Ca să aibă cine să lucre în timp ce tu desfăşori activităţile de la punctele 1-3. Şi ca să aibă cine să te sune de 20 de ori pe zi, că nu îs de ajuns clienţii.

7. Clienţi. Fără ei, nu are niciun sens, e ca fotbalul fără spectatori. Deci îţi trebuie şi din ăştia. Cum faci rost de clienţi. Există diverse metode. Aia normală e făcându-ţi mulţumiţi clienţii anteriori, prin activităţile descise mai sus şi mai jos. Alealalte anormale includ o variaţiune de metode care oscilează de la şpagă (în cazul în care clientul este statul sau instituţiile publice) până la atârnatul pe holurile tribunalului, poate vreo babă are nevoie de un advocat. Prefer să rămân la varianta normală.

8. Abilităţi sporite de yoga. Doar astfel te poţi proteja mental de toate aberaţiile pe care le vezi în jurul tău, de avocaţii grobieni cu atitudine de ţaţă revoltată, de procurori cu spiritul pe care doar un stat poliţienesc ţi-l poate da, de judecători care scriu mai mult decât citesc. Doar cu exerciţii puternice de control nervos te poţi abţine când vreun judecător are senzaţia că îi tulburi somnul raţiunii şi încearcă să îţi demonstreze cine e cu adevărat şeful. E bine de regulă să nu te cobori la mintea prostului, pentru că după aia joci la nivelul lui şi te bate din experienţă. Totuşi, dacă ăla te judecă, tre’ cumva să te cobori la nivelul lui, că altfel te omoară numa’ pe baza de complex de superioritate.

9. Noroc. Tre’ să ai noroc să pici cât mai des la judecători buni (mai îs şi din ăştia). Altfel, punctul 8 se dovedeşte sensibil de important.

10. Maşină şi disponibilitate la program prelungit. Pentru că o să cunoşti ţara mai bine decât orice doctor în geografie. O să ştii pe fiecare drum pe unde stă de regulă radarul, o să ai în fiecare oraş cu instanţă în dotare un loc unde o să mănânci de fiecare acelaşi lucru, o să devii cel mai mare fan al sendviciurilor şi buzilor de la OMW. Nimic nu se compară cu sentimentul de la merge până la Bucureşti ca să te amâni pentru lipsă de procedură, e ceva sublim, care face ca orice căcat să pară un parfum.

11. Jocuri pe telefon. Altfel, ai belit-o în cele 4-5 ore pe care le petreci aşteptând să îşi vină cauza la rând. Sigur, ai putea în orele să mai scrii un mail – dacă ai telefon cu jocuri, ai şi mail pe telefon – sau să vorbeşti, dar altul e sentimentul când o faci de la birou. La instanţă, tre’ să te joci pe telefon, exceptând situaţia în care îţi face plăcere să stai la cioace cu colegii avocaţi care aşteaptă împreună cu tine să se facă apelul salvator. Astfel, poţi să auzi tot felul de dosare şi ce or păţit în ele (de regulă, se povestesc fazele naşpa, alea bune nu se împărtăşesc) şi cât de porci îş judecătorii. Plus poţi să afli ce clienţi importanţi au. Prefer jocurile pe telefon la orice oră. Evident sunt şi incoveniente. Primul derivă din incompetenţa producătorilor de telefoane care nu or reuşit să facă o baterie care să facă faţă cu succes la o zi petrecută împreună cu justiţia română. Doi, te tot sună diverşi oameni şi îşi întrerup jocul fix când eşti pe punctul să faci termini nivelul. Trei, nu poţi fuma în sala de judecată şi tot trebuie să ieşi. Dar, în ciuda tuturor acestor inconveniente, fără jocuri eşti mort.

12. Lipsa sentimentului justiţiei. Dacă crezi că vei câştiga de fiecare dată când ai dreptate, dacă te-ai născut cu sentimentul dreptăţii, nu ta face avocat. Jocul de-a justiţia e mai aleatoriu decât pokerul şi de multe ori nu cîştigă ăla care are cărţi mai bune. Dacă pui la suflet de fiecare când pierzi deşi ai dreptate ajungi rapid la nebuni. Sau te comporţi ca un nebun, dispus să povestească toate mizeriile pe care le-o păţit ălora care nu se joacă pe telefon în timp ce aşteaptă cauza.

13. Capacitatea de a da veşti proaste. Nu e simplu să dai clienţilor veştile proaste. Îţi trebui un pic de stomac pentru asta. Singurul remediu este să te ştii împăcat că ai făcut tot de o depins de tine şi să speri că şi clientul ştie sau simte asta. În rest, e bine să o spui direct şi fără menajamente şi să închei de o manieră filosofică cu un “asta-i viaţa”.

14. Ceva ştiinţă de carte. E destul de bine să şi ştii ceva carte. Aproape la fel de important ca şi chestiile de mai sus. Nu e atât de important în condiţiile în care cei din jurul tău or deschis ultima carte de drept în sesiunea de restanţe din anul 5, dar te poate ajuta în meserie. Şi mai important e să nu uiţi să mai şi citeşti în timpul (puţin) în care nu te ocupi de lucrurile mai importante de mai sus.

Sigur, mai sunt şi altele (capacitatea de a inova, retorică bună, experienţă, nume etc.) dar astea le citiţi în articole care descriu viaţa ideală de avocat la care ajungi mult prea rar, blocat undeva în viaţa reală descrisă mai sus.

Despre juraţi

1 Reply

Dacă mă întreba cineva acum vreo câţiva ani despre juriu, aş fi spus că e o idee proastă pentru România. M-am răzgândit. Vreau juriu în procesele penale. De ce? Din mai multe motive.

În primul rând, mai rău nu are cum să fie. Cred că justiţia penală română a ajuns la un nivel de injustiţie care devine prea greu de înghiţit. Acum ceva vreme aş fi spus că juriile sunt o idee proastă pentru că omul simplu crede că oricine e acuzat de o infracţiune a comis-o, că “sigur o făcut el ceva” şi că “nimeni nu ajunge acolo degeaba”. Şi judecătorii cred la fel, aşa că mai rău nu are cum să fie. Aia cu prezumţia de nevinovăţie e o chestie frumoasă, pe care nu o crede nimeni.

În momentul în care intră în sala de judecată judecătorul e convins că toţi ăia din sală sunt vinovaţi, pentru că altfel nu erau trimişi în judecată. O să se spună că exagerez, dar statistica îmi dă dreptate. Procentul de achitări în Europa este undeva la 15%, la noi este sub 5%. Permiteţi-mi să nu cred că procurorii români sunt atât de buni încât nu ratează nimic, în timp ce onologii lor germani, spanioli sau norvegieni sunt atât de proşti încât să trimită în judecată atât de mulţi nevinovaţi. În Marea Britanie, procentul sare de 20%. Chiar să fie ai noştrii procurori ca brazii, să gafeze deloc? Mira-ma-ş… Mai degrabă judecătorii sunt convinşi de la început că prostul e vinovat şi, în consecinţă, îl execută pe inculpat, indiferent de probe şi de orice se întâmplă în proces.

Cred că un juriu nu poate fi mai slab decât atât şi cred că oamenii simpli ar fi mai degrabă atenţi la probele care li se prezintă decât unul care se crede Dumnezeu şi pe care oricum îl doare în cur de ăia pe care îi judecă. Important e să nu se caseze sentinţa şi colegul procuror să nu se supere pe el.

O să mi se spună că juriile sunt mai simple de corupt de către inculpaţi cu bani şi cu tupeu. Serios? De parcă juzii sunt imposibil de corupt. Nu, nu există niciun judecător care să nu fi luat şpagă. Nu, nu există niciunul care să nu fi dat o soluţie sau alta la presiuni politice sau de altă natură făcute “de sus”. Nu, ei sunt cei mai drepţi şi mai harnici dintre traci. Hai să fim serioşi… Cred, mai degrabă, că grosul oamenilor sunt mai greu de corupt decât judecătorii. Am văzut destui condamnaţi pentru luare de mită şi sunt convins că mai sunt şi alţii pe care nu i-or prins.

O să mi se spună că juriile formate din badea Gheo de pe coclauri şi din tanti Maria de la coadă de la lapte nu au suficiente cunoştinţe juridice ca să îşi dea cu părerea. Eu nu prea cred. Cred că un om, oricât de prost sau de lipsit de educaţie ar fi, poate să stabilească dacă cineva e vinovat sau nu.

Şi aşa au crezut şi alţii. Numărul ţărilor care au introdus jurii pentru că nu puteau să aibă încredere în judecători şi în judecata unor funcţionari publici care fac din serviciu trimiterea oamenilor la puşcărie este impresionant. Nu vorbesc aici de statele care au sisteme juridice de origine britanică. Dar Austria, Belgia, Elveţia, Franţa, Grecia, Italia, Norvegia, Suedia sau Rusia nu şi-au copiat sistemul de drept de la englezi şi totuşi au decis să introducă procesele cu juraţi în materie penală. Niciunul dintre aceste state nu a renunţat ulterior pentru că ar fi mai rău decât înainte.

Eu am mai spus-o. Avem o rată de achitări imposibilă. Oficial, cam 4% din procesele penale se termină cu achitări, în realitate, dacă excludem achitările pe 18 indice, care nu sunt realmente achitări, rămânem cu o rata de achitări de sub 2%. Media europeană este de peste 15%, cea mai mare în Anglia unde e de peste 20%. Puţine state din UE au rate de achitări sub 15 % şi niciunul sub 10%. Mi-e imposibil să cred că procurorii noştri sunt de 20 de ori mai aşprii decât ăia englezi sau nemţi, încât ei nu greşesc niciodată şi nu trimit în judecată nevinovaţi aproape niciodată. Cred, mai degrabă, că acest profesionalism incredibil se justifică prin inerţia condamnării pe care o dau judecătorii, pe refuzul acestora de a fi atenţi şi pe prejduecata că toţi sun vinovaţi. Nu cred că există avocat care să lucreze în penal care să nu poată să enumere rapid cel puţin câteva cazuri în care orice juriu din lumea asta ar fi dat achitare, în timp omul e condamnat. Certitudinea condamnării după trimiterea în judecată este ilogică şi stupidă, iar judecătorii se tranformă singuri în nişte yesmani ai procurorilor, care au decis că omul este vinovat. Iar asta nu e în ordine.

De aceea, chiar dacă sistemul cu juraţi are lipsurile lui, cred că mai rău nu are cum să fie. Motiv pentru care cred că noua constituţie trebuie să garanteze dreptul la un juriu, pentru infracţiunile de o anumită importanţă, dacă omul nu îşi recunoaşte vinovăţia, lăsând judecătorii să se pronunţe asupra chestiunilor de drept şi privindu-i de dreptul de la fi Dumnezeu.