Mâine începe şcoala. Nu ştiu cum dracu’ o trecut cele trei luni de pauză, dar de mâine o luăm de la capăt. O nouă generaţie de copii intră în malaxorul facultăţii de drept din Cluj. Unul dintre avantajele meseriei de prof este că lucrezi cu oameni tineri, ceea ce îţi păstrează o oarecare sănătate mintală. Unul dintre dezavantaje este că cei care lucrezi au în fiecare an 19 ani, în timp ce tu eşti din ce în ce mai bătrân…

Am scris cele două rânduri de mai sus în 1 octombrie 2012 (asta îmi spune site-ul care mi-a păstrat conştiincios textul la draft). Nu mai ştiu de ce nu am terminat atunci ce am început şi nici nu mai ştiu ce drac vroiam să scriu atunci. Cert e că timp de aproape două luni nu am avut timp să termin ce începusem, ceea ce indică în bună măsură cam timp liber ai după ce termini facultatea. Deci, copii, bucuraţi-vă cât mai aveţi timp, că după aia nu se ştie..

Revenind însă la facultatea la care predau de peste 12 ani, mă apucă uneori momente în care reflectez (da, se mai întâmplă şi din astea). După datele statistice, suntem cea mai bună facultate din ţară. Avem cel mai bun procentaj din ţară la examenul de intrare în avocatură, la distanţă bună faţă de concurenţa de la Bucureşti. Avem din nou cel mai bun procentaj de reuşită al oamenilor care încearcă intrarea la INM, aici la distanţă foarte scurtă – 11,7 % vs. 11,4 % – în faţa facultăţii din Bucureşti, dar la distanţe kilometrice faţă de alte facultăţi de drept.

Totuşi, cred că suntem chiori în ţara orbilor. Adică suntem cei mai buni dintre cei proşti. Nivelul educaţiei juridice este extrem de scăzut, după părerea mea. De ce?

Cred că totul pleacă de la un sistem educaţional cretin. 12 ani de şcoală copii sunt învăţaţi, cu mici excepţii, să reproducă mecanic tot felul de informaţii. Întreg sistemul se bazează pe teoria papagalului. Vine copilul la şcoală, profu’ îi prezintă nişte informaţii şi, când este testat, copilul perfect le reproduce înapoi. Centrul nervos responsabil cu gândirea nu este prea solicitat, exceptând poate matematica unde ţi se cere să faci nişte deducţii logice şi să imaginezi nişte soluţii. Niciun prof de istorie nu încearcă să îi forţeze pe copii să se gândească de ce dracu s-o bătut Fane Grossman cu turcii, ci e fericit dacă un copil îi spune câţi turci şi câţi cai or murit la Vaslui. Plus că era ceaţă şi or luat turcii ţeapă din cauza asta.

Vin apoi copii la facultate decişi să facă treabă bună şi se pun pe învăţat. Adică pe citit în neştire manualele care li se recomandă. Orice subiect de examen care implică un răspuns constând într-o informaţie oferită anterior la curs are de 10 ori mai multe şanse să primească un răspuns corect decât un subiect care implică mai mult de un algoritm simplu. De ce nu schimb ceva în examinare? Simplu de spus, dar… Am încercat la un moment dat asta, iar rezultatul a fost promovabilitate de 8 % şi m-am calmat. Am revenit parţial la examenul pe stil de papagal şi am sărit automat la circa 30 % promovabilitate. Până la urmă, de ce aş face altfel? La examenele de admitere în barou sau magistratură cum sunt subiectele? Dacă cineva crede că subiecte de barou gen “abuzul de încredere” sau grilele de INM au ceva creativ în ele se înşeală amarnic.

Consecinţele sunt tragice pentru sistemul judiciar. Dacă ne întrebăm de ce judecătorii buni, capabili să înţeleagă ceva din dosar sunt atât de puţini, avem şi explicaţia. Lor nu le-a cerut nimeni până nu au urcat pe scaunul de judecător să înţeleagă ceva, ci să reţină şi să reproducă cantităţi impresionante de informaţii. Încerci să îi propui unui judecător o soluţie nouă? Nicio şansă, tati, omul a învăţat că situaţia aia se rezolvă în alt fel. Nu a gândit niciodată, el aşa ştie că se face şi punct. El dă cu ciocănelul în masă, nu tu, în consecinţă te resemnezi şi renunţi la gânduri din astea. Poţi risca în facultate să le bagi în cap la copii vreo idee mai şugubeaţă. De regulă, ai succes, pe stilul de învăţare reproductivă nici măcar nu ştiu că ideea e nouă. Ei ştiu că aşa spus profu’ la curs, deci aşa e. Dacă cumva le spui că sunt şi alte păreri, alte argumente, nu e nimeni interesant. Ce, ne dă şi alte păreri la examen? Se duc apoi la INM şi învaţă invers. Bucata de hard pe care se salvează informaţia asta este de regulă aia pe care era salvată aia veche, deci se şterge. Oricum, la INM se cam formatează hardul, aşa că nu e risc să rămână cu vreo idee proastă din facultate. Ori îl face tata avocat şi omul se duce la vreun judecător din asta cu atitudine de funcţionar de la finanţe, îi spune ce o învaţat el la şcoală şi se trezeşte că se uită judele prin el. Omu’ se revoltă, că el altfel o învăţat la şcoală. Află de la vreun coleg că “practica e altfel”. Şi constată că boii ăia de la şcoală nu l-or învaţat nimic practic şi se calmează. Învaţă rapid practica şi le spune la castraveţii care încă rup băncile facultăţii că să lase dracu’ tocitul cursurilor că oricum ce învaţa la şcoală e zero barat şi că practica contează.

Se naşte astfel un imobilism atât în şcoala de drept, cât şi în justiţie care mă sperie. Eu sunt blocat de faptul că trebuie să îi învăţ pe copii astfel încât să îşi ia nişte examene de admitere în profesii care sunt construite pe un sistem lobotomist. Ăştia ies din şcoală la fel de proşti ca şi cei dinaintea lor şi astfel ne perpetuăm imobilismul la nesfârşit. O parte din ei ajung profi şi nici măcar nu îşi fac problemele mele, părându-li-se firesc să nu le ceară copiilor să creeze ceva. Avem un sistem care e incapabil să creeze ceva nou, în afară ce chestii de formă. Acum câteva zile un judecător a dispus confiscarea autoturismului folosit de o persoană care băuse. E o soluţie nelegală, după mine, dar jur că mă bucur că omu’ o încercat să creeze ceva nou. Greşit, dar măcar o ieşit din rând. Jur că-l iubesc pentru asta. Sunt sătul să citesc aceleaşi şi aceleaşi fraze, la fel de greşite, în sute de hotărâri judecătoreşti, dar pe care toată lumea le acceptă pentru că aşa este practica.

Societăţile umane or progresat atunci când o venit un fraier cu o idee pe care nu o credea nimeni. Inovaţia de care suntem capabili ca fiinţe umane înseamnă să faci ceva diferit faţă de ce or făcut ăia de dinaintea ta. Imobilismul în gândire înseamnă decăderea fiinţei umane la statutul de funcţionar de la ghişeu care are capacitatea inovativă a maimuţei: aceea de a repeta ceea ce o văzut anterior. Ne uităm în jur şi vedem o societate care nu ne place. Vedem un sistem de justiţie care nu ne place. Vedem un sistem de educaţie juridică care nu ne place. Şi, totuşi, facem exact ca şi cei de dinaintea noastră, deşi ei ne-or construit aceste sisteme. Şi dăm vina pe oameni. Spunem că studenţii sunt proşti şi puturoşi, că judecătorii sunt proşti şi dezinteresaţi, că avocaţi sunt proşti şi hoţi etc. Dar nu realizăm că nu e logic ca toţi sau aproape toţi să fie aşa. Atunci când din absolvenţii de bac 99 % nu sunt în stare să foloseacă capul la altceva decât obiect pentru pus gelul pe el, nu sunt ei de vină. Atunci când 99 % din judecători au mobilitatea în gândire a unui bolovan nu pot fi toţi de vină. Oamenii nu pot fi toţi la fel: unii sunt proşti, alţii nu; unii sunt de bună credinţă, alţii nu etc. Atunci când aproape toţi, indiferent cum sunt ei ca oameni, se comportă profesional la fel sistemul e de vină.

Da’ cum dracu’ se poate schimba un sistem, jur că nu ştiu. Mă tot gândesc şi nu am nicio idee. Probabil că tot din cauzele expuse mai sus. Dar, ca să revin de unde plecasem, acum o vreme o început şcoala. O nouă generaţie a intrat în malaxorul de drept. Procentual, 7 din 10 vor renunţa pe parcurs. Din cei care termină, vreo 30 vor ajunge judecători sau procurori şi vreo 100 vor ajunge avocaţi. La fel ca şi colegii lor cu unu, doi, nouă sau douăzeci de ani mai în vârstă.