Monthly Archives: March 2012

Despre rezonabil

9 Replies

În ultimele zile, numeroase articole din presa locală mediatizează sesizarea Comisiei de etică din cadrul UBB formulată de trei studenţi de la drept împotriva profesorului Chirică, prezentând exclusiv susţinerile uneia dintre părţile acestui conflict. În condiţiile în care facultatea nu are conducere încă vreo 3 săptămâni, cred că se impun nişte precizări. Nu mă raportez la modul în care se desfăşoară cursul şi examenul dlui. Chirică, pentru că habar nu am, deşi bruma de civil pe care o ştiu, de la el am învăţat-o. Mă raportez însă la alte aspecte trecute în acea sesizare şi care nu au nicio legătură cu dl. Chirică, ci cu facultatea în care îmi desfăşor activitatea.

Se susţine acolo, la început, că politica facultăţii ar fi aceea de a anunţa un număr de locuri scoase la concurs, pentru ca apoi să se mărească numărul celor cu taxă, sugerându-se faptul că se urmăreşte obţinerea unor beneficii materiale de către facultate ca urmare a acestei politici de a lua mulţi studenţi cu taxă. Un studiu mai serios al reglementărilor în materie şi al hotărârilor Consiliului facultăţi ar fi condus autorii la alte concluzii. Nu facultatea de drept a sporit artificial numărul studenţilor înmatriculaţi în anul I, ci universitatea. Facultatea nu stabileşte numărul de locuri scoase la concurs – pentru că nu are personalitate juridică – ci universitatea o face. Facultatea de drept a solicitat în fiecare an o cifră de şcolarizare mai redusă, însă universitatea a decis creşterea sa artificială, fără a exista niciun fel de acord din partea facultăţii noastre. Banii din taxele de şcolarizare se încasează de universitate, nu de facultate. Mă repet, dar e mama învăţăturii, facultatea nu are personalitate juridică… Chestia aia cu îmbogăţitul e absurdă. Taxă de şcolarizare este mai mică decât alocaţia bugetară plătită de stat pentru locurile fără taxă. Economic vorbind pentru facultate cel mai bine ar fi să ia numai locuri fără taxă. Din fericire pentru mulţi studenţi, facultatea nu a gândit economic, pentru că altfel am fi avut numai 250 de studenţi în anul I, iar mulţi ar fi urmat cursurile de drept pe la Cantemir.

Crede cineva că eu sau colegii mei suntem mai bine plătiţi dacă facem cursuri cu 600 de studenţi decât dacă le-am face cu 250? Dacă da, atunci e momentul să afle că e fals. Eu, care îmi omor vocea în amfiteatre supra-aglomerate, care stau câte două săptămâni să corectez câte 800 de lucrări, am exact acelaşi venit salarial cu un lector de facultatea de chimie care face curs cu 20 de oameni şi pentru care sesiunea e un fel de vacanţă. Datorită numărului mare de studenţi am câteva ore suplimentare faţă de ăla de la chimie, care sunt plătite cu circa 15 lei pe oră, sub un şofer de taxi sau o curvă de pe Calea Turzii. Aşa că aştept să îmi explice şi mie cineva unde dracu’ e avantajul pentru facultatea sau pentru profii ei constând în numărul mare de studenţi cu taxă?

Nu mai reiau toată discuţia, dar taxele pentru restanţe sunt stabilite de rectorat, încasate de rectorat şi folosite de universitate, nu de facultate. Am exact acelaşi venit salarial dacă trec pe toată lumea la examen sau dacă îi pic pe toţi. Diferenţa este aceea că, în al doilea caz, în luna septembrie pot să îmi iau adio de la viaţă. În condiţiile astea, mă aştept să nu mai sugereze nimeni că aş avea vreun avantaj din faptul că am eu ştiu câţi restanţieri. Din contră, aş fi cel mai fericit om din lume să nu pice nimeni la examen.

Se mai scrie în acea sesizare că promovabilitatea la examenul de contracte în această iarnă a fost de 8%. E fals, a fost undeva peste 20% şi nu ştiu de unde a fost scoasă cifra asta. Oricum, argumentul în sine este stupid. A susţine că un examen nu se desfăşoară corect pentru că au picat mulţi oameni e lipsit de sens. La INM se înscriu 5000 de candidaţi şi trec de grile 200, adică cam 4%. Ce ar trebui să înţeleg, că nu e ok examenul ăla, că e prea greu pentru absolvenţi şi că ar trebui comisia de etică a CSM-ului să desfiinţeze INM-ul? Nu mai dau alte exemple, dar a susţine că un om încalcă etica pentru că examenul e prea greu ţine de logică de promovare a incompetenţei, cu care nu pot fi de acord.

Studenţii se mai plâng acolo de faptul că ar exista o discriminare pe considerente economice, pentru că bliografia pentru examen constă într-o carte care costă 100 de lei. Asta este de-a dreptul amuzant… La xerox-ul de lângă facultate aceeaşi carte costă 20 de lei copiată, iar la biliotecă e gratis să o citeşti. Biblioteca e locul ăla aflat la subsolul facultăţii, unde se poate sta să se citească gratis diverse cărţi. Sunt convins că şi cea a dlui. Chirică e acolo. Iar a cere un examen fără bibliografie e o solicitare pentru conducerea unei grădiniţe, nu a unei universităţi.

Mai sunt şi alte aspecte care poate merită să fie comentate, dar mă opresc aici. Nu vreau să se înţeleagă greşit ce am scris mai sus. E posibil ca anumite aspecte ale cursului sau ale examenului susţinut de dl. Chirică să nu fie în regulă, habar nu am. Cred însă că dacă un astfel de demers se vrea serios atunci se raportează la acele aspecte, nu la faptul că profu’ se îmbogăţeşte de pe urma studenţilor sau la promovabilitate. E dreptul oricui să sesizeze acea comisie de etică, însă cred că trebuie să se gândească un pic înainte de a o face. Cine citeşte sesizarea aia se întreabă legitim dacă se cere demiterea dlui. Chirică pentru că sunt prea mulţi studenţi la drept sau pentru că examenul e prea greu. Ori pentru că acestuia i se pare că noul cod civil e o prostie. Şi mie mi se pare că multe din prevederile proiectului de modificare a Constituţiei sunt aberaţii, să mă aştept să fiu demis? Pare că îndeplinesc toate condiţiile, am spus-o la curs de mai multe ori. O fi lipsit de etică?

Cu alte cuvinte, eu nu neg că e posibil să nu fie ceva în regulă la acel curs şi examen. Nu pot spune nimic pentru că nu am informaţii, nu am fost la cursuri, nu am văzut subiectele de examen ori baremul, nu am văzut cum s-a corectat. Poate nişte informaţii de genul ăsta m-ar fi convins, dar nu le-am găsit în acea sesizare. Am găsit în schimb o grămadă de informaţii false care nu au nici legătură cu Chirică, şi un mod de a pune problema complet lipsit de rezonabil. Până la urmă, întreb şi eu: înainte de a sesiza Comisia de etică, a fost sesizată catedra de drept privat? Decanul? Consiliul facultăţii? Pentru că, după ştiinţa mea asupra legii educaţiei şi a cartei UBB, nu comisia de etică poate dispune demiterea unei cadru didactic. De aia zic că demersul ăsta, dincolo de faptul că nu se fondează pe ceea ce ar trebui, este şi greşit îndreptat. Iar apelul la presă nu îl poate legitima, oricât ar crede iniţiatorii altfel. Pentru că universitatea ar trebui să fie altceva, nu rezultatul unui joc prin presă, în baza principiului cine strigă mai tare are dreptate.

Despre corupţia în justiţie

Leave a reply

Corupţia în justiţie e un subiect delicat. Ca să nu existe vreo confuzie, de la bun început, afirm că nu cunosc niciun procuror sau judecător care să ia şpagă. Trăiesc cu senzaţia destul de fermă că toţi magistraţii pe care îi cunosc cât de cât nu intră în categoria asta. De asemenea, sunt mulţi pe care nu îi cunosc altfel decât cu roba pe ei şi pe care nu mi-i pot imagina punând botul la vreun plic mai mult sau mai puţin gros.

Sunt însă surprins de cât de mulţi ajung să fie acuzaţi de fapte de corupţie. Sigur, sunt convins că nu toţi cei acuzaţi sunt mânjiţi, pentru că nu am încredere deosebită în DNA, SRI şi alte organe ale statului de drept care fac anchete de acest gen. Totuşi, unii dintre ei trebuie să fie, că nici dosarele penale nu se fabrică chiar toate. Şi atunci stau şi mă întreb: bă, ăştia chiar îs cretini? Adică, să mă ierte bunul Dzeu, dacă tu vezi cum umflă deneaul judecători de înaltă curte, nu ţi-e frică să nu pici şi tu? Cum dracu continui să iei şpagă şi cât tupeu trebuie să ai să continui activităţi de genul ăsta când vezi cum pică oamenii ca muştele în plasă? Şi, în acest context, stau şi mă tot întreb care e procentul celor care o comit. Aud în jurul meu tot felul de poveşti, despre tot felul de instanţe, încât ajung să mă întreb cât din soluţiile care sunt flagrant nedrepte şi aberante sunt datorate murdăriei corupţiei şi cât sfintei prostii în formă pură. Am tot spus de multe ori că este cert faptul că, atunci când judeci mii de dosare pe an, oricât de bine pregătit ai fi şi de oricât de multă bună credinţă şi voinţă ai avea, tot dai soluţii greşite într-un număr de dosare. Nu există un Superman al judecătorilor sau al procurorilor care să nu greşească niciodată. Asta e. Totuşi, erorile de acest gen ar trebui să fie unele rezonabile, să fie datorate unor scăpări, să nu fie grosiere şi inimaginabile. Din păcate, vezi frecvent în jur şi din astea. Grav este că te întrebi vrând, nevrând dacă au fost soluţionate cu neuronul olfactiv sau cu plicul. Nu mă apuc să dau exemple, pentru că nu vreau să acuz pe nimeni de corupţie, însă cred că este extrem de grav că mă gândesc că unele soluţii se dau pe bază de şpagă, în condiţiile în care nu cunosc niciun judecător şpăgar. În mod normal, experienţa personală ar trebui să fie suficientă pentru a respinge o astfel de explicaţie, însă se pare că nu e trăim vremuri normale. Sunt situaţii în care singurul gând care îmi vine în minte este: nu poate fi atât de prost, pur şi simplu nu poate. Iar şpaga rămâne unica metoda de a explica o anumită soluţie. Nu am nicio soluţie pentru aşa ceva şi nici nu am vreo părere, constat pur şi simplu o stare de fapt.

Mai grave mi se par însă alte forme de corupţie, mult mai subtile decât cele cu plicul. La astea cu plicul măcar poţi dovedi ceva, la astealalte ciuciu… Mă gândesc în primul rând la judecători care trăiesc în concubinaj cu avocaţii de ani de zile, fără să se căsătorească ca să nu atragă incompatibilitatea. E foarte greu să faci ceva aici. Nu poţi să le interzici oamenilor să se iubească dacă unul e judecător şi unul avocat. Nici nu le poţi cere vreunuia dintre ei să îşi schimbe meseria. Dar e şi foarte aiurea să ai un proces contra celui cu care îa micul dejun judecătorul.

În cel mai înalt stadiu al gravităţii mi se pare însă o formă de corupţie despre care nimeni nu vorbeşte sau o face mult prea puţin: soluţiile pronunţate la presiune. La presiunea pusă de puterea politică, la presiunile puse mult prea înalţi procurori, la soluţiile impuse de presiunea opiniei publice, la soluţiile impuse de presiunile colegilor. În opinia mea sunt cea mai gravă formă de corupţie, iar faptul că nimeni nu a fost inculpat pentru aşa ceva deşi există o mulţime de astfel de situaţii este îngrijorător. Din când în când câte un judecător sau procuror care o dat cu botul la borcanul cu miere mai vedem la ştiri, dar de oameni care îşi exercită abuziv puterea pentru că nu pot rezista la anumite presiuni nu am văzut la teve. Aici pot să dau nişte exemple, că sunt destul de publice. Un cretin care o intrat pe teren la un meci de fotbal şi o dat un pumn unui fotbalist o fost ţinut în arest vreo 2 luni. Pentru un pumn. Eu nu am mai auzit de arestare pentru o astfel de faptă niciodată. În schimb, presiunea opiniei publice pe acest caz a fost maximă…. Acum ceva vreme, procurorul şef al DNA se lăuda că a fost în vizită la preşedintele ICCJ ca să discute dosarele de corupţie de pe rolul acestei instanţe. Continuarea o ştim: termene de judecată stabilite de colegiul de conducere, nu de preşedintele de complet, victorii una după alta pe tărâmul combaterii corupţiei… Nu cred că preşedintele ICCJ s-a dus la vreunul dintre judecători să îi spună pe cine trebuie să condamne, dar ăla ce trebuia să înţeleagă din vizita dlui procuror la instanţă? În fine, ca să mă limitez cu exemplele, un jude constituţional scrie pe blog cu o vreme înainte de a fi numit judecător la CC, despre cât de neconstituţională e o lege. S-a răzgândit în 2 săptămâni după numire şi votat în sensul constituţionalităţii sale… Ca să nu mai amintesc de modul în care CCR a numărat mandatele dlui. Iliescu din două în două.

Şi, ca să închei subiectul, mă întreb: asta nu e corupţie? Nu e mai gravă decât cea cu plicul? Asta nu e corupţie instituţionalizată? Cât de mult mai judecă judecătorii după lege şi propria conştiinţă şi cât de mult judecă după plic, după simpatiile faţă de părţi şi avocaţii lor, după ceea ce li se cere ori sugerează să facă de către mai marii momentului, după tot felul de alte criterii? Cât mai e lege şi stat de drept, în care judecătorul e suveran pe decizia sa, şi cât e arbitrariu în justiţie? Dracu ştie, dar ştiu că omul care nu a avut în viaţa lui de-a face cu acest joc de strategie care a devenit justiţia trebuie să fie fericit.