Toţi judecătorii care mă prind mă întreabă ce am cu ei, aşa că m-am hotărât să îmi refac imaginea :). Incitat de articolul Danei Gârbovan de pe juridice.ro şi la replica dnei Barac, m-am pus să citesc conştiincios proiectul de lege privind răspunderea magistraţilor. Mărturisesc că am reuşit să nu pricep nimic din copacii pictaţi ai dnei secretar de stat şi să ajung la concluzia că acest proiect este mizerabil.

Nu cred că există un fan mai mare în România al instituirii răspunderii magistraţilor pentru munca pe care o fac decât mine, dar cred că trebuie să plecăm de la premisa că şi ăştia au dreptul să greşească uneori. Când judeci mii de dosare pe an e imposibil să nu o comiţi de câteva ori, pentru că asta e viaţa. Nu cred că există medic care să nu aibă pacienţi pe conştiinţă, nu cred că există fotbalist care să nu fi ratat un 11 metri, nu cred că există prof care să nu fi greşit la corectat lucrări, nu cred că există avocat care să nu o fi comis. Nu-i frumos, dar asta e. Să venim acum să îi vânăm pe judecători la fiecare eroare pe care o fac este contrar oricărei logici. Eu trăiesc cu senzaţia fermă că o bună parte din judecători au drept unic scop pe scaun de a-şi păzi fundul. O lege care să îi tragă la răspundere disciplinară atunci când o comit o să transforme judecătorii în nişte iepuri fricoşi al căror unic gând în viaţă va fi să nu greşească ceva în vreun dosar. Ar părea că asta şi trebuie, dar e eronat. De multe ori, a face dreptate nu înseamnă a aplica băţos legea, iar sentimentul de justiţie nu este dat de respectare ortodoxă a unor texte de lege scrise de tot felul de genii ale ştiinţelor juridice, care or văzut sala de judecată numai la televizor la procesul lui Gigi Becali.

Sunt perfect de acord că sunt mulţi judecători praf, care ar trebui daţi fară pentru incompetenţă sau pentru atitudinea mizerabilă pe care o au faţă de justiţiabili, dar nu cred că drumul către acest obiectiv trebuie să meargă pe calea verificării oarbe a oricărei sesizări venită de la toţi oamenii care or pierdut un proces. Chiar, s-o întrebat pictorii din minister câţi oameni trebuie angajaţi la inspecţia judiciară, pentru eu garantez că vor avea mii de sesizări anual. Dacă intră proiectul ăsta în vigoare, orice om care pierde o cauză va face recurs şi plângere la CEDO,  la Haga şi la CSM. Şi, ca să continui întrebările, cine sunt zeii de la Inspecţia judiciară care vor stabili dacă un jude a încălcat grosolan vreo lege? Şi, cu tot respectul, cine vor fi zeii reprezentanţi ai judecătorilor de judecătorii în CSM care vor stabili dacă un judecător de la înalta o comis-o masiv? Şi, ca să termin cu retorica interogativă ce înseamnă “eroare gravă, nescuzabilă”, că norma asta tinde să rupă recordurile de previzibilitate în materie?

Apoi, sancţionarea ca răspundere disciplinară a deciziilor CC şi a decizior în RIL ale ICCJ este extrem de perversă şi tinde să transforme judecătorii în nişte maşinuţe cu telecomandă. Amintesc genialilor autori ai proiectului de lege că ambele instanţe amintite se pronunţă în abstract, iar judecătorii în concret. Amintesc de asemenea că potrivit art. 20 din Constituţie judecătorii trebuie să aplice prima dată dispoziţiile Convenţiei europene a drepturilor omului şi abia apoi să se guste din înţelepciunea CC şi ICCJ. Faptul că, spre exemplu, CC ne spune că o lege este constituţională nu înseamnă altceva decât că măsura pe care o cuprinde o lege este prevăzută de legea internă. Proporţionalitatea măsurii este o operaţiune pe care o face judecătorul separat, independent de neconstituţionalitatea legii. Dau un exemplu, din ăsta de şcoală, poate pricepe şi ministerul justiţiei ceva. Art. 91 ind. 1 şi următoarele din codul de procedură penală sunt constituţionale. Dacă un judecător constată că nu se poate dispune interceptarea convorbirilor telefonice în anchetarea unei infracţiuni de vătămare corporală din culpă, pentru că ar fi lipsit de proporţionalitate, nu înseamnă că refuză să aplice decizia Curţii Constituţionale. Ci ar însemna că judecă dracu şi el ceea ce i se cere şi că o citit art 53 din Constituţie până la capăt. Cu RIL-urile e şi mai grav după mine. Multe dintre ele sunt nişte non-sensuri juridice. Mie, ca şi judecător, Constituţia îmi cere să judec după lege, iar RIL-ul nu este lege, pentru că, să mă ierte Dzeu, dar Parlamentul este unica autoritate legislativă a ţării (art. 72 din Constituţie).

În final, am trei propuneri. Unu, să fie respins proiectul de lege. Doi, în subsidiar, să sesizeze cineva CSM-ul pentru eorile grave şi nescuzabile pe care le face ICCJ-ul în unele RIL-uri. Trei, să facă cineva un proiect de lege de angajare a răspunderii Guvernului pentru erorile grave şi nescuzabile strecurate în proiectele de lege.