Monthly Archives: November 2011

De unde facem rost de 9 miliarde de lei

Leave a reply
În urma cu vreo două săptămâni, în cadrul procesului naţional de dat şpiţuri în gură judecătorilor declaşat de ceva vreme de instituţiile responsabile ale statului, dl. Băsescu întreba pe la televizor de unde facem rost de 9 miliarde de lei pentru a achita obligaţiile de plată ale statului stabilite prin hotărâri judecătoreşti. Afirmaţia a primit diverse rezultate, dar nimeni nu i-a răspuns domnului preşedinte la întrebarea sa.
M-am tot gândit de atunci de unde se pot face rost de banii ăştia. Am găsit nişte răspunsuri. În primul rând, trebuie să facem nişte corecţii. E vorba de 9 miliarde de lei acumulaţi din 3 ani, în consecinţă vorbim de 3 miliarde de lei pe an. Din ăştia, grosul sunt bani reprezentând salarii, pe care se plătesc impozite, CAS etc., deci în realitate sunt vreo 2 miliarde de lei. Grosul acestor bani, odată plătiţi, se vor duce în consum, ceea ce înseamnă că pe o bună parte din ei se va plăti şi TVA, se va plăti şi impozit pe profit pentru cei care vor încasa banii ăia etc., astfel încât să spunem că am fi avut nevoie de vreo 1,5 miliarde de lei pe an. În total, pe cei trei ani discutăm de 4,5 miliarde de lei, nu de 9 miliarde.
Bun, să mergem mai departe. De unde facem rost de banii ăştia. Păi, vreo 600 de milioane de lei s-a hotărât Guvernul să bage în cele sfinte, poate ne ajută cel de sus, că avem nevoie. Cred că intervenţia divină mai poate fi amânată câţiva ani, că e mai urgent să ne achităm totuşi datoriile lumeşti decât să facem o pereche pentru Casa Poporului. Iar dacă estimarea de preţ este de 600 de milioane, mi-e frică să mă gândesc cât va fi costul final. Vreun miliard de lei a băgat Guvernul şi în stadionul din Bucureşti. O investiţie remarcabilă (prin preţul achitat), dar care putea să mai aştepte un pic. Pe scurt, ar rămâne în discuţie vreo 3 miliarde de lei.
Din informaţiile publicate în presă, în ultimii trei ani, bugetul total pentru interceptări telefonice al SRI, DNA, DIICOT, SIE şi alte instituţii care trag cu urechea ar fi fost de peste 3 miliarde de lei. Eu sunt gata să renunţ la dreptul meu constituţional de a fi ascultat de băieţii cu ochi albaştri. Le promit solemn că, în următorii trei ani voi discuta la telefon tot aceleaşi rahaturi ca şi până acum şi, dacă cele cîteva mii de euro folosiţi pentru a-mi asculta mie inepţiile vor fi folosiţi pentru plata obligaţiilor statului, promit să raportez eu rahaturile pe care le-am discutat telefonic. Ca şi mine, cred că ar mai fi doritori.
În consecinţă, îl rog pe consilierul dlui. preşedinte care citeşte netul pentru dânsul să îi prezinte această subtilă analiză economică şi să îl anunţe că a găsit banii pe care îi căuta preşedintele. Nu de alta, dar în România respectarea legii este obligatorie. Tot în România, plata obligaţiilor stabilite prin titluri executorii este obligatorie. Dacă cumva nu e obligatorie, atunci să mi se spună şi mie, că am nişte obligaţii de plată la finanţe. Mi-ar face şi mie plăcere să mă duc la finanţe, să ridic din umeri şi să le spun la băieţii ăia că nu am bani pentru aşa ceva. E mult mai important pentru mine să îmi iau un ceas nou, să îmi schimb maşina şi să merg în concediu. Iar banii pe care îi datorez o să îi dau eu mai încolo, eşalonat începând cu 2016. Iar dacă au nevoie de o hârtie în acest sens, pun şi eu mâna pe un pix şi scriu frumos pe o foaie: “Ordonanţă de de urgenţă privind plata când am eu chef a obligaţiilor către stat”. 

C-aşa-i în tenis

Leave a reply
După postarea de pe blog legată de coabitarea între judecători şi procurori, publicat şi pe juridice.ro, într-un comentariu de acolo am fost acuzat că îmi scriu frustrările. Iniţial am negat, dar, după o vreme am priceput că nasul fin de procuror al celui care a scris acel comentariu nu s-a păcălit nici de data asta.
Da, tată, aşa e, sunt frustrat! Nu pentru că mi-aş fi dorit toată viaţa să fiu procuror şi nu am reuşit, să nu mă înţelegeţi greşit. Ci pentru că egalitatea aia a armelor pe care o predau eu la inocenţi copii din facultatea de drept e o chestiune atât de teoretică încât mai bine s-ar preda la un curs de utopia dreptului. Nu mă refer aici la faza de urmărire penală, unde e firesc să nu fiu egal cu procurorul de caz, ci la faza de judecată. Nu mă refer nici măcar la lege, deşi şi acolo ar fi de comentat diverse, ci la viaţa reală, în care egalitatea în drepturi şi statut în faţa instanţei între mine şi procuror este identică cu cea dintre jucătorul la serviciu în tenis şi ăla care aşteaptă încordat cu paleta în mână.
Să mă explic:
Vreau şi eu să nu se ia cauza fără mine şi să merg eu când vreau şi pot în sală. Vreau să nu mai stau pe culoare la instanţă câte 4 ore până când un procuror DNA ori DIICOT are bunăvoinţa să vină în sală ca să luăm cauza. O să sară unii în sus că, vezi doamne, ăia au şi altă treabă decât să aştepte cauza la rând câte 4-5 ore, frumos în băncuţă. Păi, şi eu am altă treabă. La fel ca şi procurorul, şi eu fac tot un serviciu public, scrie în legea avocaturii dacă nu credeţi…. Avantaj la serviciu. Serviciu lui, care e mai tare decât al meu.
Vreau şi eu să mă înghesui la arhiva instanţelor penale şi cu procurorii, ca să vedem soluţia de ieri. Vreau, de asemenea, să mă înghesui cu procurorii şi la cereri pentru copie de pe încheierile de şedinţă. Aaa, şi vreau să plătească şi Ministerul Public câte un leu pe pagină de copie, că tenisul e un sport scump.
Vreau şi eu ca, dacă declar apel sau recurs, să îmi trimită instanţa dosarul la birou să motivez apelul ori recursul. Vreau, de asemenea, ca până când binevoiesc să motivez calea de atac să nu fie sesizată instanţa superioară. Vreau de asemenea să nu am niciun termen e motivare sau, dacă îl am, rog să îl considerăm ca un termen de recomandare, care poate fi depăşit dacă am mult de lucru. Şi am foarte mult de lucru…
Vreau şi eu să scriu pe o foaie toate probele pe care le doresc a fi administrate, iar judecătorul să le administreze automat, la fel ca şi cele enumerate la finele rechizitoriului. Nu mai vreau ca admiterea unei cereri în probaţiune să fie echivalentă cu un retur de serviciu pe linie.
Vreau, de asemenea, să mă duc la preşedintele ICCJ ca să discutăm despre dosarele pe care le am pe rolul acestei instanţe, la fel cum a făcut domnul procuror şef al DNA. Mişcarea asta a fost as, c-aşa-i în tenis…
Pe scurt, vreau să fim egali în faza de judecată. Vreau să avem aceleaşi condiţii de pregătire a cauzelor, vreau să putem propune probe în mod egal, vreau să jucăm tenis cu aceleaşi paletă, că în viaţa reală io joc cu una de ping-pong iar procurorul joacă cu una tenis. Şi el are şi serviciul.

Fă-te avocat, Săndele!

Leave a reply
Scriu sub impresia unor discuţii avute de-a lungul timpului cu magistraţi, despre avocatură. Sunt surprins de cât de falsă este reprezentarea pe care o au aceştia asupra profesiei de avocat. Probabil că şi reciproca e adevărată, dar nu sunt magistrat ca să o percep corect, aşa că nu scriu despre ea. Sunt două, trei mituri despre care ar trebui discutat.
Unu e legat de veniturile avocaţilor. Sigur, sunt avocaţi care câştigă mult mai mult decât un judecător ori procuror. Totuşi, ăştia sunt extrem de puţini, iar realitatea e puţin diferită faţă de percepţia publică. Să încerc să explic, cu cifre. Dacă un avocat cu cabinet individual are încasări de 12500 lei pe lună, pare mult. Sunt aproape 3000 de euro, mult peste media veniturilor din economie. În realitate, nu sunt chiar atâţia. În primul rând vine statul şi le loveşte cu TVA-ul, deci rămâi cu vreo 10000 lei. Avocaţii au atât de puţine cheltuieli deductibile, încât foarte puţin din TVA-ul ăsta ţi-l poţi deduce. Din aştia 10000 lei vine Casa de Asigurări a avocaţilor şi îţi mai ia încă 1000 de lei, baroul vreo 200 de lei plus Casa de asigurări de sănătate care te blagosloveşte cu 560 lei şi tocmai ce ai rămas cu vreo 8000. Din ăştia trebuie să plăteşti gazul, curentul, xeroxul, secretara, chiria, eventual un stagiar şi rămâi cu vreo 5000 de lei. Într-un final, vine statul român şi îţi mai ia 16% din ăştia şi ai rămas cu 4200 lei. Sub un judecător ori procuror.
Al doilea este despre tertipurile avocăţeşti. Mai ales în penal avocaţii sunt acuzaţi de a apela la tertipuri murdare pentru a amâna cauze. Sigur, se mai întâmplă şi din astea, dar generalizarea este falsă. S-o luăm pe rând cu celebrele tertipuri. Un inculpat trimis în judecată face cerere de amânare pentru angajare de apărător, deşi a fost asistat în faza de urmărire şi apoi îşi angajează acelaşi avocat. Totuşi, puţină lume realizează că, în cele mai multe situaţii, contractele de asistenţă se fac pe faze procesuale. De cele mai multe ori, odată finalizată urmărirea penală, trebuie încheiat un nou contract de asistenţă juridică şi plătit un alt onorariu. Pe care omul o să îl plătească cu 3 zile înainte de primul termen de judecată, că aşa se întâmplă. La acel moment, dosarul este urcat de la arhivă şi, ca avocat, nu ai nicio şansă să îl vezi şi să te pregăteşti. În consecinţă, îl pui pe om să meargă să ceară amânarea.
Urmează de regulă, ca şi mare tertip, cererea de amânare pentru pregătirea apărării. Să ne înţelegem pe româneşte. Un dosar stă în arhivă extrem de puţin timp. Urcă în birou la judecător cu o săptămână înainte de termen şi, dacă trebuie redactată vreo închiere mai lungă, coboară la o săptămână după aia. Arhivele sunt deschise 3-4 ore pe zi, timp de 4 zile pe săptămână. În orele în care arhivele sunt deschise un avocat mai are şi alte cauze sau întâlniri cu clienţii. Dacă e o cauză cu arestări, dosarul se plimbă între instanţe pe recursuri nejustificat de mult şi să îl vezi şi studiezi pe îndelete este o chestiune aproape imposibilă. Se poate spune că dosarele se prezintă la finele urmăririi penale. Invit pe oricine la o astfel de prezentare, să vadă cât reuşeşte să reţină dintr-un doar de mii de pagini. Întreb în egală măsură, cinstit, judecătorii să spună dacă la primul de termen de judecată ştiu perfect tot ceea ce este într-un dosar de mii de pagini. Poate ca judecător nici nu este esenţial să ştii, că te mai prinzi de-a lungul procedurii ce e acolo, dar ca avocat nu îţi permiţi să mergi în sală şi să nu ştii dosarul ca biblia. Şi atunci mai ceri timp, apelând la un celebru tertip.
Apoi, se face o excepţie de nelegală sesizare a instanţei, care se respinge cu o constanţă demnă de cauze mai bune. Însă, de multe ori, se obţine un termen pentru asta. Alt tertip. De ce mai faci excepţie de nelegală sesizare în care invoci vrute şi nevrute dacă oricum ştii că se respinge?  Păi, trebe’ să spui şi tu ceva când începe procesul. Procedura penală nu are o formă de “întâmpinare” în care să ai şi tu posibilitatea să îţi dai cu părerea despre dosar. Are în schimb rechizitoriu în care procurorul scrie nejustificat de mult şi, de multe ori, nejustificat de creator. Până când ajungi tu la concluzii pe fond să îi spui judecătorului că nu e chiar aşa cum o scris ăla acolo, judecătorul e demult convins că omul e vinovat. Aşa că profiţi şi tu de ce îţi oferă legea şi te foloseşti de excepţia de nelegală sesizare pentru spune ce ai de spus la început. În plus, surprinzător, să ştiţi stimaţi judecători că procurorii nu sunt fix zeii respectării legii. Credeţi că ăştia nu au tertipuri în program? Şi ştiind că nimeni nu le controlează urmărirea penală, credeţi că nu produc diverse încălcări ale legii de procedură, care a devenit facultativă în faza de urmărire penală? Nu vi se pare corect să fie semnalate aceste chestii judecătorului, chiar dacă sunt poate chichiţe? Adică, ca să ne înţelegem dacă rechizitoriul a fost confirmat nu şe şeful parchetului, ci de adjunct poate că e irelevant, dar de ce dracu’ scrie în lege că trebe’ să fie şeful? Este legea facultativă? Se pare că da…
În ordinea numerelor de pe tricou, urmează cererile de expertiză., acuzate că sunt făcute pentru a trage de timp. Fals, în cele mai multe din cazuri. În grosul dosarelor, în faza de urmărire se fac rapoarte de expertiză de către specialiştii parchetului. Nu e oarecum firesc să vreau să vadă şi un specialist care nu e al parchetului chestia aia? Un exemplu recent e extrem de relevant. Acum 2-3 ani bubuia în presă spargerea unei agenţii a Băncii Transilvania în Cluj. După o vreme, specialiştii parchetului au făcut o expertiză ADN asupra unor probe găsită în bancă şi au stabilit că vinovate sunt două persoane. Au fost arestate timp de peste un an şi jumătate. După o vreme, s-a făcut o nouă expertiză, în Germania şi a ieşit că nu sunt ei. Tertip? Sigur că daaaaaa. Întrebarea e a cui o fost tertipul?
De aceea, revin cu îndemnul din titlu: fă-te avocat, Săndele, ca să faci tertipuri pe mulţi bani.