Monthly Archives: October 2011

Nefericita coabitare intre procurori si judecatori

Leave a reply
Avem un sistem judiciar atins de o gramadă de boli. Una cronică, despre care nu vorbeşste aproape nimeni în public, deşi multi o spun în privat este o coabilitare împotriva firii între procurori şi judecători. Toţi sunt magistraţi deşi au treburi diferite în statul de drept pe care ne căznim cumva să îl edificăm. Procurorul acuză oameni, judecătorul stabileşte dacă procurorul spune baliverne sau nu. De aceea, nu cred că avem nevoie de nici de procurori cu mentalitate de judecători şi nici de judecători cu mentalitate de procuror. S-o luăm pe rând să vedem de unde vine chestia asta.
De la început, şi unii şi alţi studiază la aceeaşi şcoală. INM-ul formează la grămadă şi judecători şi procurori, deşi abilităţile lor ar trebui să fie diferite, la fel şi cunoştiinţele. Sunt numiţi în profesie după aceleaşi proceduri, dau examene de promovare în aceleaşi condiţii şi, de multe ori, în acelaşi timp. Au sediile instituţilor pentru care lucrează în aceleaşi clădiri, cu birouri unul lângă altul, au asociaţii profesionale comune, participă la aceleaşi cursuri de formare etc. Se află sub oblăduirea comună a CMS-ului, format dintr-o combinaţie de procurori şi judecători care decid asupra mersului sistemului nostru judiciar. Procurorii devin judecători la cerere, fără examene, fără nimic. Pe scurt, sunt împreună de la începutul carierei până la finele ei.
Chestia asta mi se pare aberantă. Sistemul funcţionează de parcă singurii care lucrează în sistem sunt magistraţii, ceea ce e fals. Mă întreb privind la ceea ce am scris mai sus, de ce un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte poate să devină judecător la ICCJ, la o simplă cerere, iar un avocat trebuie să dea examene şi să o ia cu începutul de la judecătorie. Cu ce e mai pregătit un procuror de la DNA pentru slujba de judecător la secţia penală a ICCJ decât un avocat care a făcut cauzele penale? De ce pe avocaţi îi pregătim profesional în gluma macabră numită INPPA, iar pe procurori la INM? Că, în sala de judecată cică se află pe poziţii de egalitate. De ce în CMS sunt procurori, nu şi avocaţi ori notari? Pe ăştia nu îi interesează Regulamentul intern al instanţelor, ca să dau un singur exemplu? Sigur, nu e firesc ca un avocat să decidă promovarea unui judecător la ICCJ, dar e firesc ca un procuror să o facă?
Acum ceva vreme dna procuror general al României se dădea mare că procentul de achitări la noi este cam de 5%, mult sub media europeană care este undeva pe la 15%. Dacă scădem achitările pe 18 indice 1, care nu sunt realemente achitări, cred că ajungem undeva pe la 1%. Eu nu m-aş da mare cu chestia asta, pentru că asta demonstrează nu faptul că avem procurori de 15 ori mai buni decât cei nemţi ori englezi, ci faptul că instanţele noastre sunt de 15 ori mai apropiate de parchete decât cele germane sau britanice. Aşa cum spuneam mai sus, nu cred că ne ajută să avem nici procurori care îşi uită rolul şi se cred judecători formulând verdicte, iar nu acuzaţii, dar nici faptul că avem judecători atât de apropiaţi de colegii magistraţi încât intră în sala de judecată cu convingerea că orice inculpat e vionvat. Şi, în fine, nu ne ajută nici procurori DNA care devin judecători la ICCJ după 10 de ani de carieră şi toată lumea crede că sunt imparţiali.

Despre arestarea preventivă

Leave a reply
Trăiesc cu senzaţia acută că sistemul nostru juridic are o problemă în raport de instituţia arestării preventive. Trăiesc, de asemenea, cu senzaţia şi mai acută că societatea română are o problemă majoră cu înţelegerea rolului şi funcţiei acestei instituţii. Cred că se arestează prea uşor şi pentru perioada prea lungi de timp şi mai cred că justiţia penală nu se realizează prin încheieri de arestare, ci prin hotărâri de condamnare. Cred că aproape toată lumea de la ziarişti la procurori şi de la oameni simpli până la judecători uită că omul a cărui arestare se cere este nevinovat. Aşa scrie în Constituţie, aşa scrie şi în codul de procedură penală, aşa scrie oriunde. Nu şi în propunerile de arestare ori în încheierile instanţelor. Plecând de la banalitatea prezumţiei de nevinovăţie, încerc să detaliez un pic.
Fraza cheie este, după mine, următoarea: arestarea nu este o formă de executare anticipată a pedepsei. De aici, câteva consecinţe. În primul rând, instanţa care arestează este chemată să verifice nu dacă ăla a comis fapta care i se reproşează, câteva indicii în acest sens fiindu-i suficiente. Judecătorul este chemat să decidă dacă are rost să bagi în puşcărie un om nevinovat în aşteptarea unor probe şi a analizări acestora în cadrul procesului ce va avea loc. Or, 99 la sută din încheierile privitoare la arestare pe care le-am văzut analizează, pe larg sau pe scurt, dacă omul a comis-o sau nu. Majoritatea nu analizează deloc dacă are rost să îl închidem pe ăsta preventiv sau nu. Preventiv înseamnă că prevenim ceva şi ar fi frumos ca magistraţii să ne explice ce prevenim. În al doilea rând, dacă arestarea nu este o formă de executare a pedepsei, continui să mă întreb de ce gravitatea faptei poate justifica detenţia preventivă? Parcă omul era nevinovat şi nu a comis nicio faptă nici gravă şi nici mai puţin gravă….
Pe de altă parte, continuă să îmi scape fraza cheie în care se interpretează art. 148 lit. f, aia cu pericolul pentru ordinea publică care reiese din rezonanţa faptei în rândul publicului, care ar rămâne cu senzaţia că o faptă aşa de gravă nu este pedepsită dacă nu îl arestăm pe fraier. Repet, că e important: îl pedepsim pe fraier. Sistemul îşi exprimă în această frază părerea despre arestare: arestul este o formă de pedeapsă. Numa’ aşa se pot explica arestări pentru fapte din culpă. Adică, un idiot care depăşeşte aiurea şi omoară 3 oameni poate fi arestat că e periculos. În schimb, dacă nu e arestat, i se prelungeşte dreptul de circulaţie, că e prezumat nevinovat. Jur că nu mai pricep nimic. Tot aşa se pot explica arestările pentru fapte comise în urmă cu 2 ani. Adică, dacă ăla nu a afectat cu nimic ordinea publică timp de doi până l-am prins noi, devine brusc un periculos imediat ce l-am prins cu raţa în gură…
Se merge însă constant pe linia asta cu rezonanţa faptei în rândul publicului, de parcă ăsta decide cine trebuie arestat sau nu. Păi, dacă esenţială în determinarea existenţei sau nu a unui pericol public este rezonanţa faptei şi percepţia publicului, de ce dracu nu reînfiinţăm tribunalele poporului, măcar să ştim o treabă? Eu citisem undeva prin Constituţie că judecătorii se supun numai legii, nu şi publicului care le cere arestări.
Se uită şi faptul că publicul român este manipulabil până la Dumnezeu şi înapoi, că este isteric şi lipsit de aproape orice formă de cultură juridică. Orice acuzaţie de corupţie naşte isterii populare. Orice accident de circulaţie provocat de unul care o băut înainte naşte cereri de executare în piaţa publică. Orice eveniment din ăsta e ştire de primă pagiună. În schimb, toată lumea îşi bagă picioarele în hotărârile de condamnare, care nu sunt ştiri sau sunt de ultima pagină, după fata de la pagina 3 şi ştirile din sport. Ăsta e publicul după care ne luăm pentru a aprecia necesitatea arestului preventiv? Repet, preventiv.
Cum explicăm nenumăratele situaţiile în care după diverse perioada de arest, se aplică pedepse cu suspendare? Ăla a fost periculos cât era nevinovat, dar după ce l-am dovedit e băiat de treabă, care nu ar face rău nici unei pisici? Cum explicăm hotărâri de condamnare la 3 ani de închisoare pentru fapte pedepsite de la lege până la 15 ani, după ce l-am ţinut pe ăla arestat un an? Unde e gravitatea faptei, dacă îi dăm minimul prevăzut de lege? Unde e gravitatea mult clamată în încheierile de arestare când la final îi reţinem la om circumstanţe atenuate judiciare, constând în buna comportare în societate înainte de comiterea faptei? Mai întrebări din astea retorice, dar ar însemna să o lungesc prea mult.
Cred că tot sistemul trebuie să îşi revizuiască modul de a privi arestarea şi să plece de la faptul că ceea ce se judecă este dacă un om nevinovat trebuie închis o vreme pentru a proteja societatea. Cred de asemenea că toată lumea ar trebui să ia un caiet frumos liniat şi să scrie de 50 de ori ca şi clasa a treia, ceea ce scrie în art. 136 din Codul de procedură penală: scopul măsurilor preventive este asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal. Nu sancţionarea inculpatului.

Iarasi despre DNA

Leave a reply

Știu ca nu mi-am terminat serialul despre DNA. Cândva îl voi finaliza….

Revin însă acum asupra subiectului, sub puternica impresie lăsată de interviul pe care dl. procuror şef Morar l-a dat acum câteva zile la TVR, la oră de maximă audienţă. M-am uitat cu consternare timp de 60 de minute cum dl. procuror a acuzat în permanenţă judecătorii de faptul că nu pronunţă condamnări pentru fapte de corupţie. Într-un context în care în aceeaşi zi două judecătoare de înaltă curte erau inculpate pentru corupţie, aş putea spune că dl. Morar a fost extrem de subtil. Acuma, nici mie nu mi se pare că avem cei mai buni judecători din lume, dar una este să stea un fraier ca mine să critice judecătorii şi alta este atunci când spusele vin de le înalţimea unui procuror şef al DNA. Toată esenţa acelui interviu a fost: “noi ne facem treaba, dar măgarii ăştia de judecători dau amânări peste amânări, aşteaptă prescripţii ori pronunţă pedepse cu suspendarea executării”. Este în linii mari exact ceea ce vrea să creadă şi opinia publică.
Eu nu cred asta şi mai cred că principali responsabili pentru lipsa de rezultate a luptei împotriva corupţiei sunt procurorii de la DNA. În primul rând, dosarele pe care le fac sunt extrem de stufoase, au mii de pagini, de parcă participă la premiul Mihail Sadoveanu pentru cel mai mare dosar. Când un judecător are pe lista de şedinţă vreo 4-5 dosare de câteva mii de pagini, plus vreo 40 din astea mai scurtuţe, mă gândesc că nu e rezonabil să îi cer omului să îl ştie din doască în doască de la primele termene. Nu o să înţeleg niciodată de ce trebuie puse în dosare sute de hârtii care nu au legătură cu acestea. Nici nu o să înţeleg de ce rechizitoriile trebuie să aibă 500 de pagini, din care 400 sunt poveşti. Adică, cum ar fi să te duci ca şi avocat cu nişte concluzii scrise de 500 de pagini? Păi, ar râde de tine şi jandarmul de la intrare, iar judecătorul ţi le-ar da de cap….
În al doilea rând, imensa parte a dosarelor DNA pe care le-am văzut sunt foarte prost făcute. Unele trec din spectrul lui Sadoveanu către cel al Isaac Asimov, pentru că trei sferturi din ceea ce scrie acolo nu e probat deloc. Judecătorul citeşte rechizitoriul şi constată ce om rău e ăla şi câte chestii naşpa o făcut. După aia, când începe de admistreze probe constată că nu e chiar aşa şi că în rechizitoriu procurorul o mai pus de la el, ca să iasă bine prezentarea. Moment la care: “Houston, we have o problem! Dacă dau achitare, o să fiu eu ăla care protejează corupţii. O să scrie ăştia în ziare şi toată lumea o să creadă că am pus botul. Să îl condamn nu prea am pe ce… Hai să o lălăi, poate mai apare ceva. Hai să o dau înapoi la instanţa de fond, când vine înapoi nu mai pică la mine…. Sau hai să îi dau cu suspendare, că împac şi capra şi varza. Ăla nu merge la puşcărie, DNA-ul e fericit că o obţinut încă o condamanre, sănătoşi să fim…” Nu mă apuc să dau exemple, pentru că poate nu e corect pentru nimeni, dar nu cred că există om care a văzut dosare făcute de DNA să nu fie de acord că sunt infect de prost făcute. Chiar şi atunci când există probe.
Pe de altă parte, dl. procuror a criticat vehement expertizarea interceptărilor. Adică, cum, nu aveţi încredere în DNA? Păi, eu nu am…. Aşa în treacăt amintesc de un dosar în care interceptarea cheie a fost făcută cu 2 zile înainte de data autorizaţiei dată de judecător… În acelaşi registru dl. Morar a criticat la fel de vehement faptul că se fac expertize în faza de judecată care contrazic rapoartle de constatare făcute de specialiştii DNA în faza de urmărire. Adică, vezi doamne experţii ăia pe care îi plătesc părţile nu sunt impraţiali. Da’, de curiozitate, specialiştii DNA sunt imparţiali? Tot de curiozitate, o citit cineva de la DNA art. 112 C. proc. pen. până la capăt? Că acolo scrie că rapaorte făcute de specialişti se fac numai când e urgenţă şi există pericol de dispaţie a probelor, altfel se fac expertize. Păi, îl întreb şi eu pe dl. Morar care e pericolul de dispariţie a probelor atunci când actele contabile se ridică de procurori şi unde e urgenţa? Io înţeleg că nu e comod să dispui expertiză, pentru că la aia are voie să participe şi inculpatul, poate să numească expert parte, obiectivele se discută, e complicat. Mai simplu punem un băiat din ăsta, de-al nostru să facă un raport de constatare fără stress şi la revedere. Înţeleg optica asta, dar să te revolţi după aia că inculpatul vrea şi el un expert mi se pare deplasat…
Un alt punct marcat a fost cel al spectacolului în presă. Cică nu procurori DNA îl provoacă, pentru că la procedurile astea mai sunt şi martori, şi inculpaţi şi avocaţii… Aici, dl. procuror ne-o prins. Într-adevăr inculpatul arestat ori inculpat pentru fapte de corupţie precum şi avocaţii lui sunt cei mai interesaţi să scrie să scrie toate ziarele că ăla e corupt. Îi ajută mult şi la imagine, şi crearea unei prejudecăţi a judecătorilor cu privire la el să alimenteze presa cu acte din dosar. Ce-i corect, e corect… Adică, nimeni nu poate nega că în timpul urmăririi penale inculpatul are acces la interceptările din dosar şi le poate pune la dispoziţia presei. Tot aşa, nimeni nu poate nega că inculpatul trimite rechizitoriul în format electronic înainte de avizarea lui de procurorul şef pe adresa de mail a unor jurnalişti…. Unde are omul dreptate trebuie să admitem….
Au mai fost tot felul de astfel de idei lansate în cursul interviului. Mie mi se par periculoase. Dacă le spunea oricine altcineva, îl puteam acuza de orice, dar treceam peste. Însă când dl. procuror şef vine în faţa naţiuni şi explică că nu avem corupţi pentru că judecătorii şi avocaţii fac în aşa fel încât să nu ăi avem, e periculos. Se naşte o lipsă crasă de încredere în justiţie, iar asta naşte inculsiv corupţia.