Monthly Archives: June 2011

Despre prezumarea caracterului ilicit al averii

Leave a reply
Nu mă aşteptam ca discuţia legată de propunerea de modificare a Constituţiei să se reducă, cel puţin în ultimele zile, la discutarea în neştire a renunţării la prezumţia caracterului licit al dobândirii averii. Cred că e o temă falsă pe asupra căreia, ca într-un scenariu absurd, s-a aruncat toată lumea în loc să se discute totuşi modificări mult mai ample pentru statul nostru. Nu discută nimeni despre desfiinţarea unei camere a Parlamentului, despre transformarea CSM-ului într-un soldat disciplinat politic, despre anularea accesului la justiţie în domeniu fiscal etc. Nu. tati, importantă e dispoziţia relativă la prezumţia caracterului licit al averilor. Pe juridice sunt minim 4 articole publicate în ultimele 2 zile în care se discută despre asta, iar presa liberă a muşcat momeala şi între 3 articole cu Ţinutul Secuiesc, 2 cu ultimele isprăvi ale lui Piţi şi trei sâni zglobii, mai bagă şi câte ceva despre dobândirea averilor. Restul modificărilor constituţionale au căzut la testul interesului, deci nu mai interesează pe nimeni. Eu cred că discuţia este complet falsă şi periculoasă.
Se repetă la diverse nivele ale discuţiei că această prevedere protejează corupţii. Probabil. Dar, toate celelalte dispoziţii de procedură penală, tot felul de drepturi expuse acolo nu protejează corupţii? Juma’ din codul ăla de procedură penală proteajează, aşa la prima vedere, corupţi, ucigaşi, hoţi, violatori, pedofili etc. Fals, după mine. Acele dispoziţii ne protejează pe toţi de exercitarea abuzivă a puterii de către stat. Am văzut odată un dosar în care un traficant – sigur, nu era condamnat, da’ aşa o zis DIICOT că era traficant – o fost pus în libertate pentru că procurorii or formulat un recurs după termenul legal de 24 de ore. Propun să se abroge acel text, pentru că protejează traficanţii. Plus corupţii. De asemenea, propun să se desfiinţeze şi avocaţii pentru că şi ăştia protejează corupţii. Mai şi iau bani (frumoşi) pentru asta, iar banii ăştia ar trebui confiscaţi pentru că sunt obţinuţi prin corupţie. Destul de logic, nu?
Eu cred că toată revărsarea asta de argumente ignoră câteva chestii. Unu, acel text protejează corupţii în măsura în care nu se probează că au obţinut bunuri prin acte de corupţie. Cu alte cuvinte, nu permite corupţia, ci doar incompetenţa parchetelor. Pe de ată parte, acea dispoziţie protejează nu numai corupţi ci o gramadă de alte categorii de persoane. Milioane de români au lucrat sau lucrează la negru aiurea prin lume sau în ţară. Nu e foarte legal, dar asta e. Ăştia nu vor putea niciodată să demonstreze că averea lor este dobândită în mod licit, pentru că nu au fluturaş de salariu. Tre’ să le-o confiscăm? Apoi, mă uit în jurul meu şi constat că am un ceas care valoarea câteva sute de euro. L-am primit cadou de la nişte prieteni acum ceva vreme. Cum drac demonstrez eu că e dobândit licit? Că tot la povestea lui mătuşa Tamara ajungem…. Pe urmă, mă gândesc că-mi fura dracu’ careva laptopul. Nu am factură la el, că l-am cumpărat de la o persoană fizică. Oare o să mă pună onor parchetul ori instanţa să demonstrez că era dobândit licit? La televizorul din casă am pierdut factura. Oare o să vină careva să mă întrebe de unde îl am şi, dat fiind că nu pot proba de unde îl am, o fie confiscabil.
Se va spune că exagerez şi nu vom ajunge aici niciodată. Sunteţi siguri? Că am la colecţie cel puţin două hotărâri judecătoreşti cu oameni condamnaţi pentru că au provocat prejudicii unor persoane, deşi persoanele în cauză susţin că nu au fost prejudiciate….
Argumente se pot aduce până mâine dimineaţă. Iniţial, am spus că prevederea se poate scoate din Constituţie pentru că ea oricum este inclusă în prezumţia de nevinovăţia. Văzând cascada de argumente ce a urmat, m-am răzgândit şi cred că e absolut necesar să fie păstrată pentru a putea să avem o siguranţă a averilor noastre dobândite legal. Iar dacă le-am dobândit ilegal, prin comiterea de infracţiuni, mă aştept ca cineva să şi probeze asta, pentru că, nu-i aşa, devenim corupţi numai de la data la care o instanţă de judecată ne condamnă definitiv şi nu de la data la care ne-am cumpărat o maşină scumpă sau un ceas de aur.
În fine, faţă de confiscarea extinsă, eu nu cred că dispoziţia actuală a Constituţiei interzice o astfel de instituţie de drept. Dreptul de proprietate este un drept relativ, care poate suporta anumite limitări în condiţiile art. 53 din Constituţie. La fel şi prezumţia de nevinovăţie. În aceste condiţii, transpunerea directivei privitoare la confiscarea extinsă în dreptul intern nu cred că ar înfrânge nici art. 23 din Constituţie şi nici art. 44. În consecinţă, cred că ăsta e un argument fals.

După 20 de ani

Leave a reply
Trebuie să recunosc surprinderea extrem de plăcută cu care citesc decizia Curţii Constituţionale cu privire la propunerile de modificare a Constituţiei. Mă surprinde accesul de independenţă al magistraţilor constituţionali, dar mai bine mai târziu decât niciodată. Mă bucură mai ales faptul că aceştia au înţeles că ultimul lucru pe care putem să îl facem pentru a ne întoarce la societatea multilateral dezvoltată de acum 20 ani este acela de a tăia macaroana puterii judecătoreşti. Sunt convins că atât actualul Guvern, dar şi cele anterioare sunt nervoase pe judecători. Suita de hotărâri judecătoreşti prin care statul este condamnat să plătească diverse sume de bani a iritat la maxim guvernele române. Toate au uitat că ele însele au adoptat ordonanţele ori proiectele de lege pe baza cărora s-au pronunţat instanţele de judecată. Şi, în loc să se asigure că respectă legea, au ajuns la concluzia că mai bine le dăm noi un şpiţ în gură la judecătorii ăştia. Aşa s-a ajuns să se propună limitarea competenţei instanţele de a se pronunţa asupra obligaţilor fiscale, aşa s-a ajuns să se propună ca judecătorii să fie elemente decorative în CSM, tot aşa a ajuns ministrul justiţiei să propună să formuleze el acţiuni disciplinare împotriva unor judecători care dau soluţii eronate. În loc să ne gândim că vrem un stat de drept, ne gândim că vrem un stat care să facă ce vrea guvernul, când vreau guvernul şi cum vrea guvernul. Cineva trebuie totuşi odată pentru totdeauna guvernanţii noştri trebuie să înţeleagă că nu ei fac legile, ci Parlamentul. Cred, de asemenea, că guvernele române trebuie să priceapă că dacă nu pot administra ţara pe baza legilor adoptate de Parlament au întotdeauna la îndemână varianta demisiei. Cred, în fine, că guvernele noastre trebuie să priceapă că cineva trebuie să verifice dacă ele respectă legea, iar acela cineva sunt judecătorii.
Trăim din păcate într-o logică inversă. Ne alegem parlamentarii care să facă regulile după care ne jucăm viaţa,  însă guvernul a decis că ăştia îs proşti şi ei îs mai deştepţi. În consecinţă, legiferează el prin ordonanţe. Sau, mai elegant, trag un şantaj emoţional la adresa propriilor parlamentari şi îşi asumă răspundere, declarând după modelul Lăpuşneanu că nu pot guverna decât după o anumită lege. Mă întreb însă, guvernul ăsta e ales de popor de are atâta reprezentativitate, încât să facă în numele nostru tot ce îi trăzneşte prin cap? Ne alegem cumva primul ministru ca el să se simtă obligat să nu ne guverneze decât pe baza regulilor pe care le face el? Mă tem că nu…
Asistăm la o serie de evenimente foarte grave. Parlamentul tinde să fie transformat într-o instituţie cu rol neglijabil. Guvernul adoptă de 2 două ori mai multe ordonanţe decât legi adoptă legislativul, şi de 5 ori mai importante. Dacă cumva dau ăştia vreo lege care nu convine pe lanţul trofic Piaţa Victoria – Calea Cotroceni, nu e motiv de stress. Se adoptă o ordonanţă de urgenţă şi legea se modifică după cum vreau guvernul. Mai suprinde pe cineva că onor guvernul ne propune să reducem parlamentul la jumate? Puterea judecătorilor tinde şi ea să fie redusă şi aşa ajungem la idealul democraţiei. Ca cele trei puteri ale statului să fie una: cea executivă. Acum 25 de ani Marea Adunare Naţională era o instituţie decorativă a democraţiei populare române, cu rolul de a vota decretele-lege ale guvernului, un fel de ordonanţe de guvern cu un alt nume. Acum 25 de ani judecătorii erau numiţi la instanţa supremă de către un organ controlat de executiv, la fel cum ar fi putut deveni CSM-ul cu o grămadă de reprezentanţi ai societăţi civile cu carnet de partid. Acum 25 de ani nu exista contencios administrativ, pentru că puterea executivă nu greşea niciodată şi nu aveau instaţele la ce să se bage în treaba ei. Ministrul de justiţie, liberal la origini, ne spune că o să aibă el grijă ca judecătorii să nu mai greşească soluţiile, pentru că dacă greşesc va formula acţiune disciplinară…
Oare chiar nu ne cunoaştem istoria? Că pare că avem o tentaţie nebună de a ne-o repeta… De aia, dincolo de n alte soluţii proaste adoptate de Curtea Constituţională, asta de azi e o oază de normalitate în acest ocean de nebunie.

PS. Propun ca şi din Guvern să facă parte vreo 10 reprezentanţi ai societăţii civile. Mă auto-propun.

Propunerile de modificare a Constituţiei la prima vedere

Leave a reply
În urmă cu câteva zile, preşedintele a declanşat procedura de revizuire a Constituţiei. A uitat că propunerea o face Guvernul, dar nu-i bai, ne facem că nu vedem.
Să vedem însă ce ne propune preşedintele.
1. Parlament cu o singură cameră. Nu cred că avem vreun avanataj din renunţarea la sistemul actual şi transformarea sa într-un sistem cu o singură cameră. În primul rând, nici parlamentul de acuma nu este chiar bicameral, în condiţiile în care cele două camere fac acelaşi lucru, sunt alese după aceleaşi criterii şi la aceeaşi dată. Practic vorbind, astăzi avem un parlament unicameral cu două camere sau un parlament bicameral cu o singură cameră, adică un fel de struţo-cămilă. Trecerea la un sistem de parlament unicameral pur nu va schimba cu mai nimic sistemul. E posibil să avem un legislativ un pic mai rapid, dar nu viteza de adoptare a legilor e principala hibă a legislativului actual, ci calitatea acestora. Or, din punctul ăsta de vedere, nu se schimbă nimic. Singurul lucru bun este probabil faptul că se renunţă la inepţia cu adoptarea tacită a unor acte normative, singurul caz în care poţi vota ceva chiulind. În al doilea rând, nu cred că e o idee bună, în condiţiile în care statele mari au tendinţa de a împărţi activitatea legislativului în două, pentru a putea face tuturor problemelor care apar în astfel de state. Era pe undeva pe net o statistică făcută de Corneliu Liviu Popescu care indica cu claritate acest lucru. De aceea, cred că o idee mult mai bună era transformarea parlamentului nostru într-un bicameral, adică într-unul cu două camere care să aibă atribuţii diferite, fapt care ar putea eficientiza un pic activitatea parlamentară. Pe scurt, o idee proastă.
2. Maxim 300 de parlamentari. Asta e o idee proastă şi populistă. E drept că a avut susţinerea la referendum, dar sunt convins că dacă lumea era întrebată dacă vrem parlament cu 10 oameni, sărea de 70 la sută procentajul de acceptare. La ora asta avem aproape cel mai mic număr de parlamentari din Europa raportat la populaţie. Economia financiară care se face prin reducerea numărului de parlamentari reprezintă bani de ţigări pentru statul român, iar raportarea la un astfel de argument constituie o simplă nadă aruncată grusului populaţiei care vede în parlamentari numai o sursă de a cheltui bani publici în mod nejustificat. Nu cred că avem nevoie de mai puţini parlamentari, ci de parlamentari mai buni. De parlamentari care voteze după conştiinţa lor, nu după dictatul politic ascuns în spatele ideii de mandat reprezentativ, prin care parlamentarul nu mai reprezintă pe nimeni. Atunci când alegem oameni şi nu partide, ne aşteptăm ca votul în Parlament să fie al oamenilor, nu al partidelor… Revenind la ideea reducerii numărului de parlamentari, sunt convins că de această reducere vor fi afectaţi parlamentarii de rangul doi, nu stelele politicii române, care îşi vor găsi un loc pe o listă eligibilă. Or, deficienţele majore şi derapajele legislativului actual îşi au sursa mai degrabă la nivelul vârfurilor partidelor, decât la baza lor, iar un Parlament redus nu va face decât să accentueze o astfel de stare de fapt. În plus, Parlamentul are o grămadă de chestii de făcut şi rezolvat. Dacă ar fi ceva agenţie de stat care să aibă atribuţiile sale, sunt convins că ar avea mii de angajaţi. 300 de oameni e cam puţin în condiţiile astea, de aceea cred că şi asta e o idee proastă.
3. Reaşezarea mandatelor în CSM. Una dintre modificările de care nu vorbeşte nimeni, deşi e între cele mai grave după părerea mea. Se propune reducerea judecătorilor din CSM şi creşterea numărului reprezentanţilor societăţii civile. Singurii oameni din CSM care pot fi suspectaţi de independenţă politică sunt fix judecătorii. Reprezentanţii societăţii civile desemnaţi de Senat sunt extrem de independenţi politic şi foarte reprezentativi pentru societatea civilă. De procurori nici mai spun. Aşa se va ajunge, să iau un singur exemplu, ca numirile la ICCJ să le decidă un organism în sunt vreo 5 judecători rătăciţi. Evident că reprezentanţii parlamentului (pardon, ai societăţi civile) ştiu mai bine decât ei cine trebuie să ajungă la instanţa supremă şi cine nu. Ajungem la un paradox mai românesc decât sarmalele cu mămăligă: organul care garantează independenţa justiţie nu e independent. E de râs, dacă nu ar fi plâns….
4. Limitarea competenţei instanţelor de a se pronunţa asupra actelor administrative care privesc politice fiscale şi bugetare. Pardon? Adică dacă un geniu al cifrelor de la finanţe decide el să îmi aplice retroactiv vreo normă fiscală şi să mă pună să plătesc taxă auto pentru maşina pe care am vândut-o acum 4 ani, nu poate un judecător să controleze actul pentru că priveşte politica bugetară şi fiscală? Înţeleg că membrii guvernului s-or ofticat că instanţele au admis tot felul de acţiuni privitoare la salarii, dar sursa nu o fost alta decât faptul că guvernul a decis că legea nu se aplică. Iar dacă judecătorii au decis că totuşi legea se aplică chiar şi guvernului, asta nu e o culme a tupeului, ci e art. 1 din Constituţie. Da, ăla cu stat de drept. În ritmul ăsta, în vreo 5 ani o să ni se propună să desfiinţăm contenciosul administrativ, pentru că oricum e stupid ca un tâmpit de judecător să anuleze actele mult prea bine intenţionaţilor guvernanţi de la toate nivelurile.
5. Limitarea posibilităţii de angajare a răspunderii Guvernului. După mine, asta ar trebui să fie limitată de tot. Cineva trebuie să ajungă odată la concluzia că, în ţara asta, regulile trebuie să le facă Parlamentul, că pe ăia i-am ales. Prost sau inteligent el face regulile. Dacă un guvern nu se simte în stare să administreze nişte reguli stabilite de Parlament, are varianta demisiei oricând. De aceea, dacă Guvernul are vreo idee cred că firesc este să facă frumos o propunere legislativă, să permită discutarea şi modificarea ei, iar dacă se respinge propunerea să îşi dea demisia ori să înghită în sec şi să guverneze în condiţiile dictate de parlament. Forţarea asta a mâinii propiului partid să voteze o lege prin abţinerea de la vot e un alt fel paradoc românesc.
6. Reţinerea de 48 de ore. Prima propunere cu care mă declar de acord. Cam aşa e peste tot, în unele state chiar 72 de ore şi e firesc pentru a da totuşi posibilitatea de a se judeca arestarea în timpul reţinerii. Sper doar să nu cunducă la abuzuri şi să fim în situaţia de astăzi.
7. Eliminarea prezumţiei de caracter licit al averii. Nu vă cu ce ne-a încurcat până acum această precizare. Oricum, suntem tot acolo pentru că această prezumţie decurge fie din prezumţia de nevinovăţie în materie penală, fie din cea de bună credinţă în actele civile. Nu se schimbă nimic.
8. Sugerarea unei răspunderi mai extinse a magistraţilor pentru erori. O ideea bună, al cărei fan necondiţionat sunt (poate voi scrie odată şi ceva pe tema asta). Rămâne însă de văzut cum se va materializa în legislaţia ordinară, ca să vedem dacă va avea vreun efect sau nu.
9. Eliminarea imunităţi parlamentare de procedură. Nu ştiu ce să spun. Cred că e totuşi o ideea bună, în condiţiile în care sper să nu ajungem totuşi la mizeri de genul reţinerii unor parlamentari pentru a alcătui majorităţi parlamentare. Sper ca nimeni să nu se coboare totuşi atât de jos.
10. Eliminarea posibilităţii de suspendare a preşedintelului. Am scris eliminarea pentru că nu cred că vreo Curte Constituţională va avea vreodată 5 judecători care să nu fie pe aceleaşi coordonate politice cu preşedintele. O mizerie, după mine, o astfel de modificare. Să trăiască şefu, la mai mare!
11. Restul modificărilor. Restul mi se par neimportante, aşa că nu mai zic nimic.
De aceea, sper ca această propunere să nu fie adoptată în Parlament, pentru că la referendum trece sigur. Cred că statul român are nevoie de o reformă structurală, dar nu de asta.