O poveste din lumea infractorilor

Nu ştiu dacă am permisiunea să îi scriu numele, aşa că o să îi spun dl. A. L-am cunoscut în ianuarie 2016, atunci când DNA Tg. Mureş i-a cerut arestarea preventivă alături de cea a altor două persoane, clienţi ai mei. Era director la o regie autonomă şi era acuzat că alături de clienţii mei a decis să înlocuiască o conductă de gaz cu durata de viaţă expirată de vreo 10 ani cu una nouă. În regie proprie, cu ţeava lor proprie, nu vă gândiţi la licitaţii pentru prieteni. Nu insist, că nu are relevanţă. M-a impresionat în acea şedinţă de judecată care a început la ora 14 şi s-a terminat noaptea târziu. Vinerea, evident, că aşa era moda. După 24 de ore fără şireturi la pantofi, a fost unul dintre singurii oameni pe care i-am văzut ameninţaţi cu arestarea şi care s-a comportat ca un lider real. I-a spus judecătoarei că el a decis înlocuirea acelei ţevi pentru că aşa a crezut e bine şi că restul din sală nu au nicio culpă, dacă se decide că înlocuirea ar fi fost abuzivă.

În ianuarie 2016, anticorupţia rupea norii, iar cătuşele zburau în stânga şi dreapta ca butoanele la păcănele. Respingerea arestării de atunci am perceput-o ca un miracol, deşi acuzaţia era stupidă. A doua zi, omul şi-a dat demisia, pentru că nu a vrut să târască compania în ceea ce urma. A urmat un an de control judiciar şi de prezenţă săptămânală la poliţie alături de violatori şi criminali, ca să folosesc clişelee moderne, la “semnat”. Judecătorul de fond le tot ridica controlul, luptătorii anticorupţie de la curtea de apel îi tot întorceau soluţiile. După vreun an, o dat domnul (judecător) şi au scăpat de controlul judiciar.

Au fost doi ani şi jumătate de proces în fond. În urma cu vreo lună, judecătorul de fond i-a achitat pe toţi inculpaţii (nu pe decizia CCR, ca să nu avem discuţia). În motivare, scrie că nu are cum să fie infracţiune că ai schimbat o conductă de gaz veche cu una nouă. DNA consideră în continuare că e infracţiune şi că prima dată trebuie să o laşi explodeze şi apoi să o schimbi, astfel că au făcut apel. Urma să mă reîntâlnesc cu dl. A undeva prin mai la Curtea de Apel Mureş. Să aud cum se vor readministra vreme de 2 ani toate probele, pentru că parchetul mai are dreptul să tragă un loz, dacă nu iese din prima ăla câştigător.

Pe parcursul procesului, l-am reîntâlnit. Trimis din nou judecată alături de un alt client al meu, tot pentru abuz în serviciu. Era acuzat tot de o prostie pe care nu are sens să o mai povestesc. Acum vreo 2 luni, în cameră preliminară, judecătorul de fond a dispus restituirea cauzei la parchet, de bine ce era făcut rechizitoriul şi de legale ce erau probele. Evident DNA a făcut contestaţie. Acum câteva zile, s-a judecat acea contestaţie. Din atitudinea în sală şi comentariile făcute de completul de judecată rezulta soluţia ce urmează să fie pronunţată săptămâna viitoare şi nu era una bună pentru inculpaţi. Dl. A a avut ultimul cuvânt, a spus din nou cu demnitate ce avea de spus, a ieşit pe uşa instanţei şi s-a prăbuşit. SMURD, AVC, comă.

Azi dimineaţă a murit. Nu o apucat nici ca achitarea din primul dosar să rămână definitivă (sper), nici să se dispună judecata în al doilea dosar şi peste încă vreo 3 ani să vină şi achitarea. Nu cred că l-ar fi încălzit oricum prea mult. Cariera şi-a pierdut-o, puterea de a te uita în ochii oamenilor la fel etc. A murit ca un “penal”, urmând să se dispună încetarea procesului penal.

Nu am scris povestea asta ca să strig că cineva trebuie să răspundă pentru moartea lui. Nu ştiu şi nu am cum să ştiu dacă AVC-ul are vreo legătură cu cele două dosare penale şi cu faptul că viaţa i-a fugit din faţă la 60 de ani. Nimeni nu va ştii, dar… Repet, nu am vrut să spun asta. Am vrut doar să spun o poveste despre un infractor pe care, deşi l-am cunoscut doar pe holurile instanţei, deşi nu am vorbit niciodată cu el mai mult de 5 minute, deşi nu mi-a fost client, l-am respectat.

O soţietate fără prinţipuri, va să zică că nu le are!

M-am tot abţinut să comentez suita de evenimente (zilnice) care macină justiţia română. Dar interviul dat de unul dintre magistraţii care s-or dus cu jalba-n proţap la Bruxelles m-o terminat psihic atât de tare, încât trebuie să mă descarc aici. Zicea doamna procuror acolo că cei care or mers acolo sunt cei 300 de la Termopile. Io înţeleg că o fi fost o figură de stil sau o metaforă, dar nu pot să nu mă gândesc la câteva chestii. Pricep din interviu că Persia este pesedeul, Xerxes este Dragnea, însă nu ştiu cine e Leonidas.

Mă rog, astea sunt detalii. Ce e important este ce apărau spartanii acolo. Scrie în interviu că tot felul de principii. Gen independenţa justiţiei şi altele cu care nu ai cum să nu fii de acord. E drept că, din punctul meu de vedere, spartanii confundă independenţa cu iresponsabilitatea, dar susţin şi voi susţine veşnic dreptul oricui de a crede altceva decât mine şi, dacă are chef, de a protesta pentru a-şi apăra crezurile, indiferent dacă eu sunt de acord cu ele sau nu.

Ce nu pot să accept însă este ipocrizia şi dubla măsură. Mă disperă la maxim protejarea unor prinţupuri doar când ne convin sau doar pentru alţii. Şi mă disperă memoria extrem de scurtă a multor oameni. E drept că trăim în epoca în memoria durează cam cât newsfeed-ul lui Facebook, adică vreo 2-3 zile. Tot ce e mai vechi de 2-3 zile nu mai există pe Facebook, iar ceea ce nu e pe Facebook nu există. Logic, cam atât mai durează memoria. Şi, de multe ori, şi principiile. Defectul meu e că sunt chestii pe care refuz să le uit. Dau şi eu un exemplu mai jos, doar cu scopul de a mai aduce în memoria pe termen scurt o doză de lecitină. Precizez că aş putea scrie despre astea o carte, dar nu am timp. Plus că pe Facebook nu există cărţi, ceea ce înseamnă că nu există cărţi.

Acum 2 zile, eram anunţaţi cu emfază că s-a finalizat urmărirea penală în dosarul Revoluţiei. Tergiversarea acestui dosar vreme de 30 de ani este una din marile ruşini ale Ministerului Public, un sictir masiv la adresa a mii de oameni cărora le-au murit copii, părinţii, iubiţii în decembrie 1989. E o ruşine pe care scuzele instituţionale de acum 2 zile (de apreciat, oricum) nu o pot şterge. Să vezi vreme de 30 de ani oameni responsabili pentru moartea altora rânjind pe la teve este îngrozitor. Ce a omis însă să spună procurorul general şi ceea ce pare să fi uitat Leonidas cu ai lui este cine e responsabil de această ruşine. Între alţii, unul dintre cei pentru care s-au organizat proteste, s-a ieşit pe scări, s-a înjurat pesedeul şi ciuma roşie etc. Pentru cine nu mai ţine minte, acum 12 ani (oricum extrem de târziu) se începuse urmărirea penală împotriva lui Iliescu şi părea că, în sfârşit, se mişcă acel dosar. Rezoluţia de începere a urmăririi penale a fost însă infirmată, iar dosarul închis ani buni, până când ne-a obligat CEDO să îl redeschidem. Infirmarea a fost dispusă de un procuror general independent politic. Numele în poza de mai jos, pe care am găsit-o pe net, pe profilul de Facebook al unui jurnalist, de unde am furat-o.

“Procesul”, de Franc Caftescu

În 2012 am fost contactat de o persoană – domnul C. – care tocmai ce umflase 5 ani de închisoare pentru invariabilul abuz în serviciu. Dorea să-i fac o plângere la CEDO. Concret care o fost acuzaţia nu am înţeles niciodată, deşi or trecut vreo 7 ani de atunci şi nici nu este foarte relevant pentru povestea de mai jos.

În 2006, când o fost trimis în judecată domnul C. era deputat PSD (ştiu: huooo, m…, hoţii etc.), astfel încât cauza se duce la ICCJ, unde omul este ascultat şi se audiază o gramădă de martori. Înainte să apuce să se judece, la alegerile din 2008 omul nu mai obţine un nou mandat de deputat, deşi candidează. În consecinţă, ICCJ îşi pierde competenţa de judecată şi trimite cauza la Judecătoria sectorului 1. Judecătorul de acolo nu mai administrează nicio probă, respinge cererea domnului C. de a da declaraţia şi îi puşcă 5 ani cu un backhand în lung de linie. O uitat să îi mai dea ultimul cuvânt, că avea mâncarea pe foc şi… Geniul magistraturii care i-a dat 5 ani unei persoane în urma unui proces în care nu a audiat niciun martor şi în care a refuzat expres să îl asculte pe inculpat are o carieră frumoasă în anii ce au urmat. Sigur o protestat în ultimele zile cu hârtiuţa în mână şi cu independenţa în suflet.

Trecând mai departe, domnul C. face apel. Cere din nou să fie audiat, la fel cum cere să fie reaudiaţi martorii. Dumnezeii de la Tribunalul Bucureşti nu par impresionaţi. Îi spun omului că nu au chef de martori, că el poate să spună ce vrea la ultimul cuvânt şi îi resping apelul. Tura asta i se ultimul cuvânt, cei de la tribunal fiind foarte respectuoşi cu drepturile inculpatului. Pe vremea aia, era cu recurs la curtea de apel, aşa că omul face recurs. Le zice frumos la cei trei zei de la CAB că e un pic absurd să fie condamnat de 2 instanţe care au refuzat să îi ia declaraţia şi care nu or audiat absolut niciunul dintre martorii pe ale căror declaraţii şi-au fondat condamnarea. După o şedinţă de judecată care o durat vreo 15 minute, în cursul căreia domnului C. i se refuză a treia oară expres dreptul de a da declaraţii în faţa instanţei, recursul e respins scurt şi la obiect. Direcţia Jilava, cu un popas la Rahova.

Îi fac omului plângere la CEDO undeva prin primăvara lui 2012. Ăia se mişcă extrem de rapid faţă de stilul lor clasic şi în decembrie 2014 CEDO constată evidenţa: omului i s-a încălcat flagrant dreptul la un proces echitabil. Între timp, domnul C. este, evident, la ţuhaus. Aşteptăm cuminţi ca hotărârea să devină definitivă şi facem cerere de revizuire şi cerere de suspendare a executării sentinţei suspendate.

În lege scria că revizuirea se cere la instanţa care a pronunţat hotărârea care se execută. Io, de aici, am înţeles că trebuie să mă duc cu cererea la judecătorie că sentinţa lor se executa, după respingerea apelului şi a recursului împotriva ei. Judecătoria înţelege altceva şi îşi declină competenţa la curtea de apel, că cică nu poate să desfiinţeze ei de la judecătorie o hotărâre a curţii de apel, că îs zei de calibru superior. Deşi ceream desfiinţarea unei sentinţe a judecătoriei… Mă rog, era foarte fierbinte cartoful. Curtea de apel îşi declină competenţa la tribunal pentru că între timp competenţa în fond pe cauzele DNA se dusese la tribunal. Nu că ne-am fi judecat în fond la acel moment, dar cartoful frigea destul de tare.

Între timp, omul tot la ţuhaus. Tribunalul îşi declină competenţa la judecătorie, după o pledoarie din ciclu: “judecaţi oricare dintre voi cererea asta de revizuire, numa’ judecaţi-o odată, că ăsta stă la puşcărie cu lunile după ce CEDO o constatat că i-aţi violat dreptul la un proces echitabil”. Normal, cauza se duce la ICCJ pentru regulatorul (ăştia, nejurişti, nu râdeţi, aşa îi spune) de competenţă. Între timp, omul este eliberat condiţionat că împlinise fracţia legală după ce a executat fix 3 ani şi 60 de zile. ICCJ se scarpină adânc în cap şi trimite cauza la curtea de apel, cu indicaţii ca ăia de acolo să admită cererea de revizuire, să dispună rejudecarea cauzei şi să o trimită pentru rejudecare la tribunal. Ceea ce şi fac.

Tot acest tămbălău a durat aproape 2 ani, până s-a îndurat cineva să admită o cerere de revizuire pe un dosar DNA formulată de un pesedist (da, ştiu: m… pesede, ce le mai trebuie procese, direct la puşcărie cu ăştia, toţi pentru justiţie, independenţă, denea să va ia etc.). Ok, ne apucăm să ne rejudecăm prin 2017. Instanţa îl audiază în sfârşit şi pe domnul C., audiază martorii, administrează alte probe, iar în februarie 2018 îl achită. Nu pe decizia CCR cu abuzul în serviciu, ca să fie clar. DNA face apel şi mergem la Curtea de Apel Bucureşti. Politicoşi de data asta, judecătorii sunt de acord ca omul să dea declaraţie. Reaudiază şi martorii la cererea DNA, ca aşa zice legea. În paranteză fie spus, e foarte bună legea asta: dacă te achită în fond, readministrarea probelor în apel e obligatorie; dacă te condamnă în fond, readministrarea probelor în apel e extrem de facultativă (la majoritatea completelor e atât de facultativă, încât se respinge de fiecare dată). Normal, scopul procesului penal este condamnarea inculpatului, aşa că dacă nu o ieşit din prima, mai tragem un loz. Am uitat să precizez, că omul o rămas membru la pesedeu

În 22 februarie 2019, judecători şi procurori protestează împreună pe scări pentru separarea carierelor lor. Un fel de divorţez, dar rămân cu tine. Protestul este îndreptat împotriva guvernului, adică împotriva lui pesedeu. Nu sunt 100% sigur, că nu erau în primul rând, dar cred că judecătorii din completul domnului C. erau acolo cu hârtiuţe în mână împotriva lui pesedeu. Cinci zile mai târziu, revin în sală şi pronunţă decizia definitivă contra la un pesedeu: admite apelul DNA şi îl condamnă pe domnul C. la 3 ani şi 60 de zile de închisoare. Constată că pedeapsa a fost executată integral prin 2015.

E important de subliniat că au dat 3 ani şi 60 de zile, nu 3 ani şi 2 luni. Fix cât scria în fişa de executare a pedepsei. Nu cumva ăsta să ceară ceva desopgubiri pentru că o stat aiurea în puşcărie şi nu cumva careva din cei 6 eroi ai dreptăţii care au refuzat să îl audieze şi au condamnat un om fără să le pese ce au de spus să păţească ceva. Pentru cei care au ceva experienţă şi se gândesc că 3 ani şi 60 de zile este rezultatul vreunei contopiri pe codul nou, răspunsul este: nţţ, e pentru o unică infracţiune.

Restul e extrem de multă tăcere şi o întrebare: ştie careva dacă au loteria vizelor în Tanzania, că poate mă bag? Plus o concluzie: domnilor şi doamnelor procurori şi judecători, oricât aş vrea, nu pot să fiu solidar cu protestele voastre legate de ordonanţe peste noapte etc. Aveţi parţial dreptate (nu cu toate chestiile, că nu pare să vă fi deranjat secţia lui Mirică, scoasă de sub autoritatea procurorului general, şi nici faptul că aproape toţi aţi avut dosare acolo, dar poate revin cu astea), iar mulţi dintre voi aţi picat aiurea în lupta între Satana şi Sauron, dar nu pot. Credeţi că nasol să ai dreptate şi, cu toate astea, să o iei peste bot? Welcome to my world. Domnul C. şi F. Caftescu vă aşteaptă în lumea absurdului pe care voi aţi creat-o, unii cu rea credinţă, alţii cu indiferenţă, iar alţii tolerând reau-credinţă şi indiferenţa cu ochii în propriile dosare şi cu mare atenţie să nu îi ridice de acolo. Fiat justitia!

Tărâmul celor aleşi

De zeci de ani lumea întreagă stă pe un butoi de pulbere din cauza a ceea ce se numeşte în presă “situaţia din Orientul Mijlociu”. Or găsit formula asta cu “situaţia” pentru nimeni nu ştie cum să îi spună altfel unui război în care sunt implicate când pe faţă, când prin spate, toate statele relevante ale lumii. Cea mai mare problemă e că durează de atât de multă vreme încât e greu de găsit o soluţie pentru această “situaţie”. Oricum, nici dracu nu mai ştie exact când şi cum o început. Şi nici cine cu cine se bate, cine cu cine e prieten, cine dă bani şi cui.

Exceptând producătorii de arme, traficanţii de arme şi băieţii din juma’ din serviciile de informaţii din lume care au de lucru nu o cîştigat nimeni nimic. Evreilor le sare periodic în aer câte un autobuz şi merg în vacanţe păziţi de nişte băieţi mai înarmaţi ca Rambo, palestinienii stau în muşuroaie umane după ziduri şi sapă tuneluri, sirienii nu mai au ţară, irakienii nu mai au stat, iar saudiţii şi emirii sparg banii pe războaie în loc să cumpere cluburi de fotbal. Americanii cară mii de sicrie cu drapelul pus pe ele către casă, în timp ce fac concurs de tehnică militară cu ruşii. Pe net scrie că banii băgaţi în această “situaţie” în ultimii 20 de ani de către toate statele implicate sunt vreo 15 trilioane de dolari. Doar Statele Unite au băgat acolo din 2001 încoace vreo 7 trilioane de dolari. Făcând o socoteală simplă, puteau să dea fiecărui locuitor al planetei vreo 2.000 de dolari de căciulă. Mâncau ăia din Africa 2 ani de banii ăia, iar noi mergeam toţi în vacanţă în Maldive.

Na, să nu o mai lungesc, “Situaţia” aia e atât de stupidă încât toţi au încetat să o mai explice. În realitate, toţi sunt ipocriţi şi invocă diverse “motivaţii” pentru această luptă, când scopul este unul singur: controlul. Tărâmul făgăduinţei. Ăla care o să controleze Jerusalimul şi Orientul Mijlociu o să aibă parte doar de lapte şi miere, o să trăiască 1000 de ani şi o să îi iasă toate biletele la pariuri.

Scriu despre asta, pentru că avem şi noi o “situaţie” în justiţie. Sigur că nu e atât de gravă ca şi cea de la Tel Aviv şi Teheran, dar păstrând proporţiile şi mutând situaţia, acolo suntem. La fel ca şi acolo, avem o luptă crâncenă pentru control. La fel ca şi acolo, nu mai ştim cine cu cine se bate, pentru că alianţele se schimbă constant. La fel ca şi acolo, nu există neutrii, fiecare e cu cineva la un moment dat, chiar dacă “cineva” se tot schimbă. La fel ca şi acolo iau “premiul Nobel pentru pace” oamenii care au ordonat uciderea a sute sau mii de oameni. La fel ca şi acolo lupta pentru pace se duce cu rachete şi grenade. La fel ca şi acolo, vedem constant “poze cu copii ucişi în bombardamente”. La fel ca şi acolo, tot felul de state se luptă prin intermediari. La fel ca şi acolo, e linişte măcar aparentă doar atunci când cineva reuşeste să obţină controlul total. Evident că nu durează prea mult, pentru asta e natura situaţiei.

La fel ca şi acolo, singurii care pierd sunt ăia care nu mai ştiu de unde a început şi care este scopul. La fel ca şi acolo, singura şansă de a se termina totul şi ca lumea să redevină un loc normal, este adevărul. Aici apare însă problema mare: în istorie cel mai imprevizibil lucru este trecutul. Avem nevoie de adevăr, ăla real, brutal, urât, extrem de greţos pe alocuri. Avem nevoie să ştim tot ce a presupus “situaţia” sau “reforma” justiţiei române din ultimii aproape 30 ani. Acum, nu peste 50 de ani, dacă mai vreo să avem vreo şansă pentru o justiţie normală. Fără o justiţie normală, o ţară nu este normală. Iar fără adevăr, o să avem doar atentate, riposte, bombe, rachete şi demenţă. Lista întrebărilor începe probabil cu numele procurorilor care au ascuns juridic mineriadele şi care, atunci, au arestat oameni pentru vina de a fi avut ochelari şi se termină cu motivul real pentru care CEDO comunică o plângere mai mult decât vădit inadmisibilă la câteva zile de introducerea ei, doar pentru că petentul este una dintre rachete. Sau se termină, ca să mă refer la ceva de azi cu motivul real pentru care avizul pentru procurori şefi trebuie să vină de la plen, nu de la secţie. La fel cum vreaun să ştiu de ce ăia care apărau cu pieptul gol transformarea procurorilor în judecători de înaltă curte sunt consternaţi pă facebook de transformarea juzilor în şefi de procurori. Poate o să fac odată lista întrebărilor la care vreau răspuns, deşi îmi trebui juma de an ca să lucrez la ea.

No man’s land

În general, cea mai rea poziţie în care te poţi afla în vremuri de război este între linii inamice, în no man’s land. Dacă eşti acolo, fiecare din tabere crede că eşti de la ceilalţi şi cum te zăreşte careva o să tragă ca disperatul. E mult mai bine să fii într-una dintre armatele ce se confruntă: ai o gramadă de camarazi cu tine, inamicul e tot timpul în faţă şi ai spatele asigurat, iar când atacă inamicul sunt nişte băieţi cu o goarnă care te anunţă înainte. Mult mai bine decât între linii unde eşti singur cuc. S-ar putea să mai fie şi alţii, dar nu prea ai cum să dai de ei, ca dacă mişti trag ăia ca disperaţii, uneori din ambele părţi.

Atunci când asta se întâmplă într-un război civil e şi mai nasol. Vrând, nevrând cunoşti soldaţi şi dintr-o parte şi din cealalta şi vrând, nevrând cunoşti şi motivele care îi mână în luptă. Iar, ca să prezint imaginea completă, trebuie luat în calcul şi faptul că la mai toate războaiele moderne, mai ales la cele civile, apar şi trupele străine de menţinere a păcii prin rachete balistice şi avioane cu bombe. Iar când stai între linii, inevitabil ceva bombe pacificatoare americane, ruseşti, franţuzeşti sau ale altor naţii iubitoare de pace mondială, îţi pică în cap.

Pe scurt, o poziţie destul de nasoală din care e greu să scapi cu toate componentele la locul lor. De la un moment încolo, nu poţi decât să aştepţi să se termine războiul, să câştige dracu’ cineva şi să te adaptezi la noua situaţie. Să te aştepţi să piardă amândoi râzboiul e utopic, exceptând primul război mondial, nu prea s-au întâmplat din astea. Nu că cele de mai sus ar fi vreo metaforă, dar trăiesc sentimentul fraierului din no man’s land de prea multă vreme încoace.

Avem de o parte talibanii treselor galbene de pe umăr şi de pe chipiu. Sunt înmarmaţi cu dosare galbene cu rază lungă (din 2009 încoace) de acţiune, (foarte) mulţi generali, o gramadă de portavoci umane şi o armată impresionantă de soldaţi credincioşi, IYI summa cum laude. Plus o armă nouă (Facebook) care permite multiplicarea impresionantă a oricărei salve de tun. Tragi un proiectil şi anterizează câteva mii. Beneficiază de sprijin aerian masiv de la baza aeriană de la Bruxelles, de unde generali ai trupelor de menţinere bagă aeriene la greu. În partea cealaltă, sunt cei care nu or vrut să îşi lase bărbile pe model taliban, întrucât merg pe modelul cu mustaţă. Nu au nici logistica, nici organizarea militară a talibanilor şi nici sprijinul aerian al celorlalţi, dar nici ei nu sunt veniţi pe lume cu ploaia de ieri. Au banii, o parte (mare) din aparatul de stat şi o grămadă de victime nevinovate ale shariei. Nici unii, nici alţii nu iau prizonieri şi aplică cu sârguinţă tactica “cine nu e noi, e împotriva noastră”.

De ceva vreme războiul se dă pentru un deal. Rând pe rând, fiecare mai urcă către vârf până este împins în jos de armata inamică şi apoi o iau de la capăt. Ehhh, în vârful dealului este un platou unde am eu plantaţia, casa şi viaţa. Plus o grămadă de alţii. Şi m-am săturat să fiu între liniile inamice. Oricum se termină războiul ăsta nu e bine. Şi dacă mai continuă mult nu e bine. Iar varianta ca toţi ăia dintre linii să se adune şi să încheie războiul prin înfrângerea ambelor tabere e la fel de probabilă ca şi câştigul la 6/49 când nu joci.

And justice for all

Am scris pe blogul ăsta de foarte multe ori la nervi, ca să îmi vărs frustrările, în momente în care mă gândeam că poate era mai bine dacă nu mă făceam avocat, ci îmi alegeam o meserie în care să fiu fericit cu duhul, să nu ştiu de fapt cu ce se mănâncă lumea. Gen agricultor sau it-ist.

Vin însă şi momentele pentru care te-ai făcut avocat, cele în care ţi se pare că ai ales cea mai frumoasă meserie din lume şi alea care te fac să speri că încă există speranţă pentru justiţie, cu J mare. Cred că e momentul să scriu şi de bucurie şi fericire, nu doar de nervi şi amărăciune, iar azi este unul dintre acele momente. E vorba despre un proces pe care firma mea l-a căştigat ieri, la Curtea de Apel Tg. Mureş. Nu ştiu dacă cele două doamne din complet aveau pantofi albaştrii, nu ştiu încă motivarea admiterii acţiunii noastre, dar îmi scot clopul până la pământ în faţa lor. Nu pentru că am căştigat un proces, oricât pare de ciudat, nu e primul :). Ci pentru că au avut curajul să îşi respecte profesia şi jurământul şi să dea o soluţie care cred că este o premieră în România.

Povestea pe scurt este următoarea:

La 22 ianuarie 2017, dna. SGE este ucisă prin împuşcare cu o armă de vânătoare de fostul său concubin în timp ce se afla la serviciu. Anterior, la 15 ianuarie 2017 victima fusese agresată în public şi ameninţată cu moartea. După un apel la 112, un echipaj de poliţie s-a prezentat la faţa locului, de unde agresorul plecase deja. La îndrumarea poliţiştilor, victima a formulat o plângere penală pentru vătămare corporală şi ameninţare. Plângerea a fost înregistrată şi după cinci zile a fost începută urmărirea penală in rem. Nu s-a făcut nici un act de urmărire penală în dosar până în mai 2018.

După trei zile, la 18 ianuarie, victima este din nou agresată în public şi ameninţată cu moartea. Un martor al incidentului apelează la 112, însă operatorul refuză să transfere apelul către poliţie pe motiv că nu s-a indicat adresa exactă, ci doar numele unui bar şi cartierul unde avea loc incidentul. După câteva minute, martorul a revenit cu un nou apel la 112 şi a indicat adresa barului, însă operatorul a refuzat să transfere apelul pe motiv că agresorul plecase deja de la locul incidentului şi nu mai avea rost să meargă un echipaj de poliţie acolo.

La 19 ianuarie 2017, a doua zi, victima depune o a doua plângere penală. Poliţia nu face nimic cu ea până prin primăvara lui 2018, când o conexează la cea anterioară. La 20 ianuarie 2017, agresorul îşi cumpără ilegal o armă de vânătoare, iar două zile mai târziu îşi împuşcă fosta concubină de două ori în cap. Fuge de la locul faptei şi se predă după câteva ore. În octombrie 2018 este condamnat definitiv la detenţiune pe viaţă.

În urma victimei, râmâne un copil de 4 ani a cărui mamă este decedată, iar tatăl este închis pe viaţă, şi părinţii victimei. Aceştia formulează o acţiune în răspundere delictuală împotriva statului român, a administratorului serviciului 112 (Serviciul de Telecomunicaţii Speciale) şi a Poliţiei române (MAI, IGPR şi IPJ Mureş). Prin acţiune se cere să se constate că statul român şi instituţiile sale şi-au încălcat obligaţiile pozitive impuse de art. 2 din Convenţia drepturilor omului şi de Convenţia de la Istanbul.

Tribunalul Mureş respinge acţiunea. În raport de statul român, nu se precizează de ce. În raport de STS, se precizează că dat fiind că victima nu a fost ucisă în 18 ianuarie, refuzul operatorului 112 de a transfera apelul nu are nicio importanţă. În raport de Poliţie, s-a considerat că intervalul de o săptămână de la prima plângere penală este prea scurt pentru ca organele de poliţie să ia măsurile de prevenire a uciderii victimei. Nu se precizează de cât timp ar fi avut nevoie poliţia pentru a face ceva concret, în afară de un traseu birocratic. Victima este cercetată prin sentinţă pentru că nu a sesizat poliţia mai devreme cu privire la comportamentul violent al fostului concubin.

La 22 noiembrie 2018, Curtea de Apel Tg. Mureş admite apelul şi admite acţiunea.

Nu ştiu motivele, dar bănuiesc că sunt cele pe care ne-am fondat apelul atunci când am cerut instanţei să constate că toată lumea a tratat situaţia ca fiind “încă o femeie pe care o bate soţul” şi au ignorat-o. Sunt convins că statul va face recurs şi habar nu am dacă hotărârea va rămâne aşa sau nu. Indiferent de asta, soluţia îmi dă speranţă.

Cred că este una dintre cele mai importante soluţii obţinute de firma pe care o conduc, dacă nu cea mai importantă. Am obţinut o grămadă de achitări, am cîştigat la CEDO tot felul, am câştigat la CCR tot felul, am căştigat procese în care era vorba despre foarte mulţi bani etc. Totuşi, parcă niciodată nu m-am bucurat mai mult decât ieri, gândindu-mă că acel copil – care are acum 6 ani – are poate o şansă în viaţă. Nu ştiu dacă îşi va mai aduce aminte vreodată de mama sa, nu ştiu dacă va vorbi vreodată cu tatăl său, nu cred că banii pe care îi va primi de la stat o să îi schimbe viaţa cu totul. Dar ştiu că măcar, prin hotărârea Curţii de Apel Tg. Mureş, statul român şi-a cerut scuze. I-a oferit o sumă de bani care să îi ajute pe bunicii care îl cresc şi i-a oferit speranţă că poate va ajunge într-o ţară în care instituţiile se comportă responsabil.

O ţară în care poliţia nu mai susţine că nu o avut timp o săptămână să proteje viaţa unei persoane. În care poliţia nu mai susţine că violenţa domestică nu este o infracţiunea gravă, care să necesite o reacţie rapidă. În care STS nu va mai afirma că ei nu răspund de ceea ce spun operatorii 112, deşi şi unii şi alţii vor susţine asta în recurs. Sper că, poate, văzând hotărârea instanţei, vor ajunge totuşi în al 15-lea ceas la concluzia că au greşit. Şi data viitoare când o femeie mai este ameninţată cu moartea şi bătută, poliţia, STS şi statul român vor face ceva pentru a-i proteja viaţa. Dacă la anul vom avea mai puţine femei ucise în violenţe domestice, poate că asta se va datora şi hotărârii pe care o laud acum. Pentru toate astea, ca om, nu ca avocat implicat în dosar, mulţumesc celor două doamne din completul Curţii de Apel.

 

PS. Poate decizia va fi un precedent. Statul român trebuie scuturat bine, pentru a înţelege că are nişte obligaţii. Citesc zilele astea despre cum autorităţile au minţit victimele de la Colectiv doar pentru a nu-şi recunoaşte impostura şi imposibilitatea de a-i trata pe acei oameni. Şi le-au răpit acestora şansa la viaţă. Ceea ce s-a petrecut deja nu se mai întoarce înapoi. Dar dacă statul român s-ar trezi cu acţiuni în instanţă şi ar fi obligat să plătească despăgubiri, poate data viitoare, va avea o altă reacţie. Altfel,…

Pyrrhus

Spre ruşinea mea, nu ştiu foarte multe despre Pyrrhus, regele Epirului. M-ar putea ajuta Google, dar mi-e lene să caut. Ştiu doar că după ce i-a bătut la Heraclea pe romani acum vreo 2300 de ani (sper că nu am scris vreo prostie cu data luptei) ar fi spus: “Încă o victorie ca asta şi suntem terminaţi”. Genialul comandant militar o avut umor şi o avut dreptate. I-o mai bătut odată pe romani, după care s-a dus acasă aproape singur. O avut şi viziune: poţi să pierzi războiul şi dacă învingi în toate luptele.

Cred că România a pierdut războiul cu corupţia, deşi probabil este ţara din lume cu cei mai mulţi miniştri, parlamentari, alţi lideri politici etc. condamnaţi pentru fapte de corupţie ori asimilate legal acestora. Nu a pierdut-o acuma, când se modifică legile de organizare a sistemului de justiţie penală, ci acum mulţi ani. Heraclea a fost când s-a adoptat ordonanţa 43 în 2002. Azi suntem în momentul la care după multe victorii, Pyrrhus pleacă acasă în Epir, lăsând Sudul peninsulei italice la dispoziţia organizatei şi disciplinatei armate a Republicii romane. 100 şi ceva de ani mai târziu Epirul a dispărut ca stat şi a devenit geografie.

După mine, vorbele lui Pyrrhus, indiferent dacă or fost reale sau le-o băgat istoricii romani din burtă, trebuie văzute din perspectiva planului larg. Atunci când aduni victorii, beţia lor pot să te orbească şi să pierzi din vedere planul general. Aşa că propun să facem doi paşi în spate, să uităm de cifrele privind numărul de miniştrii sau parlamentari condamanţi sau doar acuzaţi de corupţie, şi să căutăm răspuns la nişte întrebări.

Plecăm de la premisa că România este o ţară coruptă în profunzime, cu o cultură care acceptă sau cel puţin tolerează acte de corupţie, de la plicul dat medicilor pe motiv că au salarii mici sau al bijuteriilor date cadou învăţâtoarelor şi până la cultura pilelor pentru a obţine un loc la o şcoală socotită mai bună, o audienţă la un funcţionar sau un loc în faţă la coadă la buletine etc. Este cert că trebuie să luptăm împotriva corupţiei, iar una – nu singura – dintre arme trebuie să fie cercetarea penală a acestor fapte. Până la înfiinţarea DNA (apropos, printr-o ordonanţă de urgenţă dată peste noapte, fără vreo dezbatere publică şi prin care sute de dosare au fost luate de la parchete şi duse la noua structură) de acest lucru se putea ocupa orice procuror din România. Vreo 2000 de oameni aveau competenţa de a ancheta astfel de fapte. Crearea DNA le-a luat acestor procurori posibilitatea de a ancheta fapte de corupţie (plus altele “de interes”, inclusiv evaziunea fiscală până acum vreo 5 ani) şi a dat această putere unui număr de vreo 100 de procurori aleşi dintre ei pe criterii pe care nu le ştie nimeni foarte bine. Atunci când aceşti 100 sunt aleşi din pix dintre procurori de la nivelul judecătoriilor (peste 50% în acest moment) şi al tribunalelor cu experinţă deosebită în anchete complicate privitoare la scandaluri în baruri şi furturi din buzunare, trebuie să ne întrebăm dacă vrem sau nu vrem să ne batem cu corupţia.

Celor care afirmă că DNA a reuşit lucruri senzaţionale  datorită condamnărilor pe care le-a obţinut le amintesc de Pyrrhus. Obsesia pentru “peşti mari”,  exerciţiile de PR deşănţat, cultul personalităţii şi sloganele împrumutate din campanii publicitare au pus DNA în genunchi. Nu te poţi aştepta să nu iei nişte baroase în freză atunci când îl acuzi pe ăla care e prim ministru în funcţie de nişte fapte pentru care este ulterior achitat. Omul o pierdut alegerile prezidenţiale pe acuzaţia aia, nu te poţi gândi ca va fi calm.  Când târâi în procese timp de 7 ani patru judecători de curte supremă pe care îi umileşti în public dând chestii naşpa din dosar în presă, iar oamenii sunt achitaţi, iarăşi trebuie să te aştepţi că ceva te va plesni. Când îi forţezi demisia procurorul general cu o acuzaţia pe care o clasezi 4 ani mai târziu pe motiv că fapta nu există, iarăşi trebuie să te aştepţi că o să păţeşti chestii. Şi exemplele pot continua mult şi bine.

În orice stat normal la cap astfel de acuzaţii sunt formulate doar atunci când eşti 100% sigur, nu când bâjbâi, dar eşti obsedat să îţi justifici şi legitimezi existenţa. Când ajungi să crezi că scopul tău este să satisfaci dorinţa publică de a fi înfundat unul sau altul e greu să te fereşti de acuzaţii de partizanat. Dacă careva din guvern ar fi încheiat acte secrete prin care să se modifice legea, ar fi sărit mandatele de reţinere ca popcornul în microunde, dacă un suspect sau inculpat ar fi făcut ceea ce or făcut haiducii de la Ploieşti, ar fi stat arestaţi timp de două vieţi.

Pe scurt, ceea ce încerc să spun că o instituţie formată dintr-un şef care îşi alege după cum vrea muşchii lui 100 de colaboratori este o ţintă perfectă atunci când lucrurile merg prost, pentru că eşecul va primi o faţă şi o indentitate. Eşecul luptei cu corupţia a apărut atunci când numele acelui şef a fost negociat de actori politici, atunci când a fost cultivat de securişti şi a explodat atunci când între cei 100 de spartani au fost aleşi oameni care nu se mai luptaseră decât cu săbii de lemn până atunci. Şi care, orbiţi de putere, de mesianism, de dorinţa de a fi altceva şi de drogul dosarelor galbene au căzut în păcat. Au violat toate legile esenţiale ale justiţiei penale: au împuşcat înainte să întrebe, au stabilit că cineva este corupt doar din presa secretizată, au făcut jocuri, au încălcat legi pentru a acuza oameni că au încălcat legi, au forţat înţelegeri pe care legea noastră nu le permite de genul “dă-mi-l pe ăla şi te las pe tine în pace”, au tăiat porcuă şi curcanu’ cu politicieni pentru a primi spijin, au umilit sute de judecători cu acuzaţii de rahat etc.

Astfel, în ciuda panopliei cu care se făleşte, DNA a eşuat şi dacă mai înregistrează vreo câteva victorii din astea, va fi terminată. Ocazie cu care mă întreb de ce dracu’ am înfiinţat această instituţie şi nu am lăsat orice procuror din ţara asta – inclusiv cei 100 de fantastici – să se sesizeze şi să cerceteze fapte de corupţie. Ar fi fost prea mare ţinta. Plus că ceva mă face să cred că cea mai mare parte a derapajelor nu ar fi existat. Şi poate am fi avut vreo şansă reală să învingem corupţia. Aşa mă tem că o să ajungem la Pyrrhus şi Epir.